Pentru că iubesc să trăiesc.

[SnowFlake.]

Capitolul opt - ÃŽn ultima vreme totul era ciudat

Am deschis ochii şi am început să cercetez locul în care mă aflam. Cearceafuri albe, pereţii albi, totul era alb şi detestam această nonculoare, nu că ar conta prea mult. Am încercat să mă mişc, dar o durere m-a oprit să mai fac ceva. Am observat perfuziile şi mi-am dat seama că eram într-un spital.
Şi nu mai fusesem aici demult. Capul mă doare şi nu înţeleg ce se întâmplă. Mână stânga o aveam în ghips, era imobilizată cu alte cuvinte.
Privind prin geamul de lângă patul meu, l-am zărit pe Jake.
Jake?! Ce caută el aici? O, nu! Nu e bine. Acum îmi amintesc totul, chiar totul. Căzătura aia nu a fost prea plăcută, iar asta este consecinţa. Nu mi-a păsat ce mi se poate întâmpla, dar acum îmi pasă, chiar foarte mult. Credeam că am să mor, dar eu trăiesc! Sunt mai vie decât un peşte care innoata în apa mării. Ce comparaţii stupide pot face.
Vreau să mor! Îl detest pe nebunul de Jake. E aşa un tâmpit, nu-l pot suferi. De ce mi-a făcut asta? Această întrebare mă chinuia şi nu-mi dădea pace. Vroiam să sap după răspuns, dar nu puteam, nu atâta timp cât trebuie să stau în acest pat. Trebuia să-mi revin repede, chiar trebuia.
Aveam nevoie de Claire, o şi cât de dor îmi e de ea. Vreau să-l mai văd pe Shane, cel puţin o singură dată şi să încerc să-i explic ce s-a întâmplat. Acum chiar vreau să ştie că nu am nici o vină. Nu-i aşa? Adică de ce aş fi eu vinovată, atâta timp cât ăla m-a răpit, într-un mod mai modern. Dar şi eu am fost de vină că nu mi-am dat seama de gustul ciudat al cafelei. Ştiam eu că ceva era in neregula. Adică, totuşi, de ce ar fi vrut el o pauză? Şi doar cu mine?

- Mihaela! Mi-a fost dor de tine! s-a auzit o voce pe care o puteam recunoaşte dintr-o mie, dar nu puteam să cred că era aici. În urmă cu câteva minute mă gândisem la ea, se pare că suntem telepatice. O iubesc atât de mult şi sigur o să mă ajute să-mi alung mulţimea de gânduri negre din minte, altfel aş exploda ori s-ar crea o furtună în jurul meu şi nu le-aş fi prevăzut o soartă prea drăguţă şi roz, ci mai degrabă contrariul, lucrurilor de pe aici.

Claire s-a apropiat de mine pe cât de repede posibil şi m-a îmbrăţişat scurt. Nu-mi venea să cred că nu puteam să o îmbrăţişez cum se cuvine. Nebunia mea a ajuns la extreme! Nu ar fi trebuit să fac asta.
Regretele apar întotdeauna după ce faci o prostie. Eu nu am crezut, dar se pare că aşa este.
L-am zărit pe Shane în spatele ei şi trebuie să recunosc are o faţă tristă. Îmi tot repetăm în gând că nu este momentul să încep explicaţiile, deşi îmi era greu asta am făcut. Am tăcut din gură şi i-am zâmbit. Din fericire, zâmbetul mi-a fost întors. Sentimentul acela de iubire încă este în mine şi acum că l-am revăzut, se intensifica.

- Claire? Am nevoie de o cafea sau orice! Te rog? am spus eu, în speranţa de a rămâne singură cu fostul meu soţ. Urăsc cuvântul fostul!
- Sigur, draga mea, dar îmi va lua ceva. În spital nu servesc, iar magazinul este cam departe. La vreo douăzeci de minute de aici. Nu te deranjează, nu?
- Nu.
Normal că nu mă deranja! Planul meu mergea perfect.
- Mulţumesc, am adăugat mai apoi.
- N-ai pentru ce, a spus în timp ce mă săruta pe frunte.
În doar câteva minute mă simţeam mult mai în largul meu, dar tot nu puteam face nimic, cel puţin nu în privinţa explicatului.
Privind pe geam, din nou, încercarea mea de a fi liniştită s-a dus pe apa sâmbetei. Jake nu mai era acolo şi mai mult că sigur s-a dus după Claire.
- Shane, am spus cu o voce tremurândă, Jake s-a dus după Claire! Ceva nu e bine.
- Calmează-te. Se va întoarce.
- Ba nu se va întoarce! Pentru Dumnezeu, fă ceva! Fă cevaaaaa!
- Nu mai ţipa.
- Nu pot să nu mai ţip! Fă ceva!

A făcut ceva, dar nu în sensul în care mă aşteptam eu. Doctorul a venit şi mi-a injectat un calmant pentru a adormi. M-am uitat la Shane cu ochii plini de lacrimi care s-au prelins pe obrajii mei imediat ce am închis ochii.
Nu trebuia să facă asta, simţeam că ceva va merge foarte prost şi va vedea că am dreptate.