Zuzu si Rose .

[Vero]

1.De ce sunt drogurile interzise? Doar pentru că te fac să te simţi ca în al nouălea cer? Doar pentru că creează dependenţă şi dăunează grav sănătăţii? De fapt, ce le pasă atât de mult altora de vieţile noastre? Au suferit ei în locul nostru? Cu siguranţă, nu. Sunt doar nişte aiuriţi ce încearcă să pară că le pasă de noi. Şi până la urmă, dacă noi ajungem în comă la spital, nu tot ei fac profit? Nu ei câştigă bani mulţumită nouă? Ah, nu pot să înţeleg. Şi totuşi, cum am ajuns eu să fiu dependentă? Cum am ajuns să fiu adepta acestor plăceri? Nu ştiu. Tot ce îmi amintesc e că:

Aveam doar doisprezece ani când părinţii mei au început să se urască din tot sufletul lor. De fapt, ei se urau de mai de mult dar, încercau să rămână împreună şi să se înţeleagă doar de dragul meu. Toate până când tata a luat-o pe alături şi venea acasă beat mort, o lovea pe mama şi o jignea de asemenea. Punctul care a pus capac situaţiei a fost atunci când tata a plătit pe cineva ca să se dea la mama, pentru a avea un motiv bun de divorţ. Ştiu, acest fapt a fost stupid dar, tatăl meu nu mai e de mult întreg la minte. Nu mai e acelaşi bărbat drăgăstos de altă dată. Nu mai e acel om care mă dădea în leagăn şi îmi cumpăra îngheţată şi alte lucruri frumoase. Nu mai e acel om care mă mângâia când plângeam. Nu mai e acel om pe care să îl pot numi tată. Şi totuşi, încă îl iubeam. Oricum e mai bine că s-au despărţit decât să sufere amândoi.

Au trecut trei ani de atunci. Pot spune că atunci am cunoscut iubirea adevărată. Acel sentiment imposibil de spus în cuvinte domnea în inima mea. Nu aveam ochi decât pentru ochii lui abisali şi pentru părul lui înflăcărat. Îl iubeam extrem de mult şi credeam că această iubire nu va avea sfărşit. Aveam vise pentru viitor. Vise alături de el... Eram prea naivă pe atunci. Nu credeam nici în ruptul capului că îmi va face vreun rău. Nu părea genul de băiat care să facă asta. Dar m-am înşelat. Ochii lui îl făceau aşa de inocent dar... înăuntrul lui era complet altfel. Un băiat la fel ca oricare alţii. Un băiat căruia nu îi pasă de sentimentele altora. El doar s-a folosit de mine pentru propria-i satisfacţie după care m-a abandonat râzând satisfăcut. Pentru el nu am fost decât o altă cârpă.

După aceea totul s-a dus de râpă. Mama a murit de cancer şi eu nu mai aveam pe nimeni. Nu puteam să mă încred în nimeni. Nu aveam încredere decât în mine. Nici atâta...

De atunci am început să mă droghez. Începusem cu un joint şi după cât mai multe droguri mai tari. Nici nu ştiu de câte ori nu am ajuns în spital, în comă. Dar nu mă pot lăsa. Aceste substanţe îmi dau o stare de euforie ne mai întâlnită. Numai cu ajutorul lor puteam să uit de tot. Nu mai ştiam nici măcar cum mă cheama.

În acest moment trag un fum. Un fum ce îmi învăluie nările. Un fum ce mă făcea să tuşesc sec. Oricum, îmi plăcea. Mă ridic în picioare clătinându-mă şi mergeam pe trotuarul aglomerat al oraşului. Noroc că din norii plumburii cădeau stropi mărunţi şi deşi de apă. Aşa nimeni nu poate să vadă lacrimile amare ce se preling pe obraz. Eram palidă dar nu îmi păsa tot ce conta era să am acele substanţe magice.

Ochii mi se înceţoşară. Păşesc tot mai legănat. Vreau să traversez însă nu îmi pot da seama dacă trece sau nu vreo maşină. Ei asta e, ce o fi o fi. Oricum nu prea îmi pasă dacă mor. De fapt, ce rost mai am pe lume? Sunt doar o mumie în oraşul acesta. Nu pot să trec pe stradă fără ca toată lumea să se uite la mine de parcă aş fi căzută din cer.

Îmi iau inima în dinţi şi păşesc pe şosea. Fac un pas, doi, trei şi pe urmă... Îmi simt corpul greu şi cum sunt azvârlită într-un copac din apropiere. Impactul cu acel trunchi m-a zguduit puternic şi acum pot simţi cum o baltă roşiatică îşi face apariţia în jurul meu. Simţeam cum mă sting încet-încet până când nu am mai simţit nimic. Oare asta să fie moartea mea? Oare asta e soarta unei biete fete ce a ajuns victimă a drogurilor?

2.Elixir, o lume colorată.

Fericirea şi speranţa, două sentimente incontrolabile. Două lucruri care mereu îmi vor provoca o stare de impertinenţă pură, de inconştienţă şi, nu în ultimul rând, o stare de entuziasm veşnic.

Ce lucruri minunate, de care mă pot bucura doar atunci când mă aflu în lumea mea, într- o visare continuă. Un univers paralel, unde pot să dau frâu liber imaginaţiei, unde se afla palatul meu, acel castel din zahăr şi marţipan.

Ah! Vreau să revin în acest târâm al prafului magic. Acest praf magic mă face să plutesc, să intru într- un delir din care nu pot să mai ies.

Ce viaţă! Una plină de inconştienţă, unde acel praf alb şi fin mă controlează, mă deţine cu totul.
Acest praf inseamnă viaţa pentru mine, semnifică energia sufletului, acea energie incontrolabilă de care nu pot să scap, dar nici nu încerc.

Vreau să plec, să fug departe, acolo unde răsăritul se întâlneşte cu apusul. Acel loc m- ar face mult mai fericită decât palatul meu de vise spulberate.

De aş avea şi eu o fabrică de zâmbete, un plic cu speranţe şi o firmitură de iubire cred că as putea renunţa. Dar la ce să renunţ? La viciul meu necontrolat sau la stilul meu de viaţă scăpat de sub control?
Defapt, nu vreau să scap decât de acest miraj de var care a pus stăpânire pe mine si pe mintea mea.

Mintea îmi face feste, ce frumos.

Mereu am crezut că voi avea un moment de linişte unde nu voi avea nevoie de aceste plicuri de heroină.
Văd că mă înşel din ce în ce mai mult, îmi pierd minţile, dar cu toate astea, aceste punguţe cu fum alb îmi asigură gândirea ilogică şi iraţională.

O lume colorată cu culori pastel, un univers cu stele aurii, un basm cu nori de vanilie şi o baghetă magică ce îmi îndeplineşte o singură dorinţă, acea dorinţă de a avea mai multe izvoare de molecule transparente. Toate aceste elemente fac parte din mine şi din visul meu.

Acesta este visul cu elixirul care se găseşte decât in lumea colorată a irealului. Şi elixirul? El a rămas şi încă vor fi micile stele de heroină, sau mai bine zis, de droguri .