06-12-2011, 07:12 PM
Jurnalul întunericului
23 Decembrie, anul 1860
Dragă C,
Parfum de arta trecatoare
Pierd timpul. Cu toţii o facem, de fapt. Părinţii tăi te vor mai repede, ai să te naşti exact de Crăciun, aşa a spus medicul. Nu le înţeg dorinta asta absurdă de avea un copil la nici treziceci de ani, până acum un an nu dureau aşa o greutate pe umerii lor. Dar fie, au să facă cum îşi doresc. Cred că amândoi ştiu că nu vei trece peste gerul rusesc...
V.
Cosette se ridică de la birou. Îşi târăşte picioarele până în bucătărie, aceleaşi mişcări monotone, seci, lipsite de orice sentiment şi reptetate de vreo zece ori în aceeasi zi banală, stupidă. Lăsase jurnalul deschis, încă se afla pe la începutul lui şi tot nu înţelegea cine scrisese rândurile alea şi de ce. Nu se omora prea mult cu cercetările, dar totuşi...Voia să pară interesată de acele lucruri doar pentru facultate şi bursă. Era o mincioasă, de fapt. Dacă orgoliul ei n-ar fi fost cât preţul unei perechi de pantofi de la Louboutin, atunci propoziţia de mai înainte ar fi sunat aşa:
Îi păsa de trecutul ei neobişnuit, îi păsa de jurnalul ăla găsit în podul bunicii şi îi păsa şi de mama moartă, deşi ea avea una în viaţă şi perfect sănătoasă. O mai interesa şi misteriosul V şi gerul rusesc peste care, se pare că trecuse foarte bine. Se întreba dacă era vreun pedofil sau doar un simplu bărbat sau un tip foarte drăguţ, dar înmormântat. Mă rog, era sigură că V. facuse cândva parte din viaţa ei, dar nu ştia exact momentul. Avea doar senzaţia ciudată că litera aceea îi aduce aminte de o persoană.
Şi ea nu locuise niciodată în Rusia sau oricum, nu-şi amintea. Ba de fapt, era pe jumătate englezoaică şi de când ştiuse să zică degete şi bani, locuia în Londra.
În timp ce îşi ducea veacul prin bucătărie, încă cu uşa de la frigider deschisă şi încercând în zadar să se hotărască dacă se va atinge de ciocolată sau de brioşele alea apetisante, o aude pe mama ei urlând din capătul holului că ajunsese acasă. La fel face şi ea, strigă un „bine†plictisit şi până la urmă, înşfacă batonul cu ciocolată. Nu mai stă să o vadă pe femeia ce se descălţa, ci fuge direct în dormitorul ei. Se aşează pe scaun, cu ambele picioare pe birou, deschide batonul şi îl muşcă uşor, uitându-se pe fereastră la oamenii care alergau după vreun taxi sau după autobuz. Erau aşa de...anoşti. Ca şi ea sau de fapt, ca viaţa ei. Încă de mică urâse sâmbetele în care nu avea nimic de făcut şi nici nu avea cu cine să colinde un mall-două, iar toţi erau plecaţi prin-cine-ştie-ce locuri, împrăştiaţi ca stelele pe cer prin colţurile ţării.
- Temele le-ai făcut, Madonna? o aude din spate pe mama ei şi cu o mişcare simplă, îşi lasă capul pe spate cu sprânceana arcuită.
- Da, mama. Şi da, am mâncat. Şi nu, n-am ieşit azi. Şi da, am sunat-o pe bunica. Şi nu, nimeni nu te-a căutat.
Glasul ei suna plăcut, chiar foarte calm, enervant de sec. Doamna în vârstă de patruzeci de ani zâmbeşte slab şi blând, apoi pleacă. Cosette îşi dă ochii peste cap, apoi aruncă materialul batonului la coş. Minţinse, nu băgase nimic în gură, decât un măr şi ceaiul de azi-dimineaţă. Mă rog, învaţase discursul bun şi la care nimeni nu comenta, aşa că nu dorea să se despartă în vreun fel de el. Se încruntă când telefonul îi virbează pe masă, dar răspunde la apel.
- Cosette la telefon, cine-i? întreabă încet şi se ridică de pe scaun, îndreptându-şi spatele, apoi îşi trece o mână prin părul lung, drept şi de-un şaten deschis frumos.
- Miu-Miu, iubire! Şi sunt la reduuuceri ! Îi vrei, spune-mi, îi vrei? un glas plin de viaţă, voios se aude din celălat capăt al telefonului şi Cosette surâde amuzată.
- Vreau să-i văd, prima dată. Ne vedem la...patru, Liz ? pronunţă numele fetei cu o oarecare ezitare, de obicei o încurca pe blondă cu sora sa mai mare cu două secunde - erau gemene - , Alice.
- Alice, demonule! În faţa blocului tău şi la patru jumătate, acum trebuie sa fug până la Zara! îi zice la fel de fericită puştoaica de şaptesprezece ani, iar şatena doar clatină din cap, oprindu-se în dreptul oglinzii.
- Zara şi H&M şi poate şi Bershka, nu strică şi un Alexander Mcqueen! zâmbeşte în acel moment suav şi uşor Cosette, privindu-şi reflexia subţire.
- Oh, bine grăieşti, prinţeso! Ah, aduc şi un prieten, Vladimir şi Liz, cică sunt împreună. Îmbrăţişări, scumpete!
Şi Cosette rămâne cu telefonul în mână, crispată şi cu buzele subţiate într-o linie dreaptă. Un Vladimir. Un V, de fapt. O coincidenţă, atâta tot, adaugă crereiul ei şi îşi opreşte privirea ciocolatie asupra hainelor ce le purta. Nu mai era nevoie să se schimbe, perechea de blugi skinny, tricoul larg şi negru de la Zara şi jacheta aceea superba de piele de la H&M o făceau să arate minunat!
Clipeşte de două-trei ori, se încălţă în nişte teneşi negri şi iese din dormitor, urlând la mama ei că pleacă la cumpărături.
Când ajunge jos, ceasul deja era patru şi câteva minute. Se uită în jurul ei, îşi strâmbă buzele roşiatice, dar în acelaşi timp mai -mai că e să-şi scape telefonul când un câine imens, un labrador începe să latre la ea.
- Tu ce mai vrei, părosule? priveşte animalul rece şi se dă un pas în spate, dar un glas masculin şi lin îi inundă urechile.
- Doar să te salute, nu muşcă...
Ridică cu mici ezitări privirea spre vorbitor. Nu mai ştia ce să spună, doar se uită o clipă în alte parte, apoi la tânărul din faţa ei, înalt şi bine-îmbrăcat, ce avea pe chip un zâmbet de milioane. Nu o impresiona, dar ochii lui, negrii şi adânci, o omorau.
- Eu muşc, ridică din umeri şi un rânjet fermecător îi apare pe chip şi-l observă pe tip cum îşi trece mâna prin părul întunecat, închis. Îi cade apoi ceva din buzunar şi Cosette priveşte asfaltul gri, un caiet din piele crem. Semăna cu jurnalul găsit de ea.
Tânărul se apleacă, îl i-a cu grijă, labradorul mârâie când fata încearcă să-l ajute, aşa că se opreşte din jocul ăsta, de a face pe drăguţa cu necunoscuţi.
Dar, pentru a doua oară în ziua aceea, rămâne mută când Liz îi sare în spate brunetului şi Alice îi salută zâmbitoare.