06-08-2012, 03:20 PM
Saptamana asta ma apucai de Romanul adolescentului miop a lui Eliade. Imi amintesc ca am vrut sa citesc romanul asta candva, prin clasa a cincea, cand am fost in vizita la rudele din Slanic Prahova si am "furat-o" de la familia care ne gazduise - de fapt am clipit de cateva ori din gene, rugandu-l pe tipul care o detinea sa mi-o dea mie, iar baiatul nici nu a mai stat pe ganduri, dar shhh! Desigur ca in clasa a cincea, cand inca ma mai jucam cu papusile si aveam prieteni imaginari, nu intelegeam eu profunzimea si tumultul unui suflet de adolescent asa cum il percep acum, la o varsta pe care se intampla sa o aiba si personajul principal la inceputul scrierii, asa ca am sfarsit prin a renunta la lecturarea romanului.
Ce pot sa spun, de Eliade am citit in iarna aceasta doar Maitreyi care m-a impresionat intr-un mod dubios de placut - si m-a determinat sa citesc si romanul replcia, Dragostea nu moare - Maitreyi Devi - dar asta nu a fost suficient sa-mi formez inca o idee concreta despre autor si operele sale. Luand in considerare si ca cele doua romane ale sale citite de mine, relativ integral, contin mai mult date autobiografice, nu pot fi cine stie ce obiectiva. In orice caz, in RAM, Eliade ofera cateva perspective asupra mentalitatii si scoate la iveala cateva din framantarile si frustrarile unui adolescent. Pentru o fata e un deliciu sa patrunda in sufletul si mintea unui baiat, iar Eliade a avut grija ca insemnarile sale sa ajunga adanc in inimile reprezentantelor sexului frumos prin insiruirea acelor stari sufletesti tipic adolescentine.
Totusi, ce mi-a placut mie cu adevarat la cartea asta a fost o alta ocazie de a citi despre un Bucuresti din vremea monarhiei si de a descoperi din nou sistemul de invatamant de pe vremea domniei Regelui Ferdinand. Ce pot sa spun, ma pasioneaza mult lucrurile de genul asta. Desigur ca framantarile sufletesti, momentele de disperare, drumul spre perfectiune, pur si simplu viata sa insiruita acolo au fost cele care m-au tinut cu adevarat cu privirea adancita in carte, dar am incercat sa iau in considerare fiecare detaliu.
E totusi ceva ce ma irita la acest roman si anume faptul ca ma regasesc mai mult decat trebuie in el. Si nu ma refer la crizele adolescentine ale personajului si lucrurile in care s-ar regasi oricine - nici eu nu pot inghiti matematica, desi sunt la real, si am inclinatii mai mult spre filologie, istorie si filosofie sau frustrarile la capitolul dragoste si alte d'astea - ci la... lucrurile mai putin normale, care-l facea pe el atat de diferit si dubios in ochii altora. Ma bucura si in acelasi timp nu ma bucura sa aflu ca nu sunt singura persoana sucita, ce aspira la lucruri mai mult sau mai putin imposibile si care se foloseste de o personalitate dualista pentru a-si indeplini visurile.
Dar ma opresc aici, cred ca am aberat destul.
Ce pot sa spun, de Eliade am citit in iarna aceasta doar Maitreyi care m-a impresionat intr-un mod dubios de placut - si m-a determinat sa citesc si romanul replcia, Dragostea nu moare - Maitreyi Devi - dar asta nu a fost suficient sa-mi formez inca o idee concreta despre autor si operele sale. Luand in considerare si ca cele doua romane ale sale citite de mine, relativ integral, contin mai mult date autobiografice, nu pot fi cine stie ce obiectiva. In orice caz, in RAM, Eliade ofera cateva perspective asupra mentalitatii si scoate la iveala cateva din framantarile si frustrarile unui adolescent. Pentru o fata e un deliciu sa patrunda in sufletul si mintea unui baiat, iar Eliade a avut grija ca insemnarile sale sa ajunga adanc in inimile reprezentantelor sexului frumos prin insiruirea acelor stari sufletesti tipic adolescentine.
Totusi, ce mi-a placut mie cu adevarat la cartea asta a fost o alta ocazie de a citi despre un Bucuresti din vremea monarhiei si de a descoperi din nou sistemul de invatamant de pe vremea domniei Regelui Ferdinand. Ce pot sa spun, ma pasioneaza mult lucrurile de genul asta. Desigur ca framantarile sufletesti, momentele de disperare, drumul spre perfectiune, pur si simplu viata sa insiruita acolo au fost cele care m-au tinut cu adevarat cu privirea adancita in carte, dar am incercat sa iau in considerare fiecare detaliu.
E totusi ceva ce ma irita la acest roman si anume faptul ca ma regasesc mai mult decat trebuie in el. Si nu ma refer la crizele adolescentine ale personajului si lucrurile in care s-ar regasi oricine - nici eu nu pot inghiti matematica, desi sunt la real, si am inclinatii mai mult spre filologie, istorie si filosofie sau frustrarile la capitolul dragoste si alte d'astea - ci la... lucrurile mai putin normale, care-l facea pe el atat de diferit si dubios in ochii altora. Ma bucura si in acelasi timp nu ma bucura sa aflu ca nu sunt singura persoana sucita, ce aspira la lucruri mai mult sau mai putin imposibile si care se foloseste de o personalitate dualista pentru a-si indeplini visurile.
Dar ma opresc aici, cred ca am aberat destul.