24-07-2012, 12:31 PM
Eu tocmai am terminat de recitit, pentru a 3-a oara, Romanul adolescentului miop - de Mircea Eliade.
Inca de mica, paream a fi fascinata de Mircea Eliade. Eram extrem de curioasa sa rasfoiesc numeroasele romane din biblioteca, scrise sub acest nume. Eram entuziasmata atunci cand sora mea imi povestea cat de cat actiunea din cartile sale, eu fiind prea mica pentru a le putea intelege. Toate astea, pana intr-o zi cand am primit o recomandare din parte profesoarei mele de romana si cand brusc mi-am adus aminte ce a insemnat pentru mine Eliade. Mircea Eliade mi-a oferit prin acest roman o perspectiva asupra felului de a gandi. M-a impresionat profund viata lui, dorinta lui de a lupta, sensibilitatea sa, cititul pana la epuizare, mansarda, framantarile lui sufletesti. Cred ca orice adolescent ar trebuii sa-si rezerve putin din timpul sau liber, pentru a citi acest roman, ca mai apoi sa descopere ca se regaseste in acesta.
Actiunea incepe cu adolescenta autorului, prezentand toate crizele si tulburarile sufletului sau pana la terminarea facultatii. Ne prezinta lupta interioara a tanarului in drum spre perfectiune, imaginea elevului caruia nu-i pasa de scoala, inchizandu-se in carti. Viata sa scolareasca: colegii, profesorii, si toate intamplarile din timpul liceului sunt descrisi intr-un jurnal care avea sa devina mai tarziu un roman.
Volumul doi, intitulat „Gaudeamus” este scris in timpul facultatii. Apar grupuri, prieteni si colegi noi. De asemenea, tot aici ne este infatisata si o primavara tulburatoare: „Daca priveam pomii goi, ma coplesea furia; daca intalneam o brazda, lacrimam; in fata raului, urlam; scrasneam din dinti mangaind o piatra; pamantul cu aburi calzi ma silea sa-l sarut, sa-l mestec, sa ma framant cu bulgarii lui grei pe pieptul gol, sa-mi infig umerii in brazde negre si sa privesc soarele.” Tot in aceasta perioada o cunoaste pe Nonora, cat si pe Niska, cea din urma fiind „creatia” naratorului, de care acesta se indragosteste si la care el renunta eroic: „Nu poti cunoaste cu adevarat decat ceea ce renunti a stapani.” La sfarsitul romanului, naratorul pleaca, lasand in urma mansarda plina cu amintiri:. „Sufletul meu e aspru, vast, si senin. Inapoia mea, ii banuiesc pe ceilalti. Inainte, simt fluturari de meniri.”
Odata ce am recitit acest roman, am simtit ca traiesc acele emotii, ca simt cu adevarat „adolescentul” din mine.
Inca de mica, paream a fi fascinata de Mircea Eliade. Eram extrem de curioasa sa rasfoiesc numeroasele romane din biblioteca, scrise sub acest nume. Eram entuziasmata atunci cand sora mea imi povestea cat de cat actiunea din cartile sale, eu fiind prea mica pentru a le putea intelege. Toate astea, pana intr-o zi cand am primit o recomandare din parte profesoarei mele de romana si cand brusc mi-am adus aminte ce a insemnat pentru mine Eliade. Mircea Eliade mi-a oferit prin acest roman o perspectiva asupra felului de a gandi. M-a impresionat profund viata lui, dorinta lui de a lupta, sensibilitatea sa, cititul pana la epuizare, mansarda, framantarile lui sufletesti. Cred ca orice adolescent ar trebuii sa-si rezerve putin din timpul sau liber, pentru a citi acest roman, ca mai apoi sa descopere ca se regaseste in acesta.
Actiunea incepe cu adolescenta autorului, prezentand toate crizele si tulburarile sufletului sau pana la terminarea facultatii. Ne prezinta lupta interioara a tanarului in drum spre perfectiune, imaginea elevului caruia nu-i pasa de scoala, inchizandu-se in carti. Viata sa scolareasca: colegii, profesorii, si toate intamplarile din timpul liceului sunt descrisi intr-un jurnal care avea sa devina mai tarziu un roman.
Volumul doi, intitulat „Gaudeamus” este scris in timpul facultatii. Apar grupuri, prieteni si colegi noi. De asemenea, tot aici ne este infatisata si o primavara tulburatoare: „Daca priveam pomii goi, ma coplesea furia; daca intalneam o brazda, lacrimam; in fata raului, urlam; scrasneam din dinti mangaind o piatra; pamantul cu aburi calzi ma silea sa-l sarut, sa-l mestec, sa ma framant cu bulgarii lui grei pe pieptul gol, sa-mi infig umerii in brazde negre si sa privesc soarele.” Tot in aceasta perioada o cunoaste pe Nonora, cat si pe Niska, cea din urma fiind „creatia” naratorului, de care acesta se indragosteste si la care el renunta eroic: „Nu poti cunoaste cu adevarat decat ceea ce renunti a stapani.” La sfarsitul romanului, naratorul pleaca, lasand in urma mansarda plina cu amintiri:. „Sufletul meu e aspru, vast, si senin. Inapoia mea, ii banuiesc pe ceilalti. Inainte, simt fluturari de meniri.”
Odata ce am recitit acest roman, am simtit ca traiesc acele emotii, ca simt cu adevarat „adolescentul” din mine.
![[Imagine: dh4h3a.png]](http://i47.tinypic.com/dh4h3a.png)
~.~
„Nu poti cunoaste cu adevarat decat ceea ce renunti a stapani.”