Am terminat Obeliscul negru de Erich Maria Remarque saptamana asta, pentru ca dupa cum am prevazut, nu am mai citit in weekend ci m-am apucat sa citesc de pe luni pe la scoala, and all. Pe miercuri am si terminat cartea care mi-a placut foarte mult. Daca ar fi sa ma intrebe pe mine cineva care a fost genul, romance, whatsoever, ar fi greu de ales; nu este o carte despre dragoste and all that stuff. Este o carte scrisa in timpul "Depresiei" sa spunem provocata de Primul Razboi Mondial si, well, de ce nu si venirea celui de-al Doilea. In orice caz, este o carte foarte interesanta ce descrie foarte bine timpurile acelea, asa cum erau in Germania si puterea nefasta a inflatiei. Combinata si cu o dragoste ideala, stranie, este o combinatie perfecta; mai ales daca personajul principal lucreaza si la o agentie de Pompe Funebre; mi s-a parut, prin urmare, o carte foarte faina. Si bine scrisa, pe deasupra. Un stil pe care l-am devorat si admirat de-o potriva; in plus, are un umor foarte placut, ciudat aproape, ce nu ar fi apreciat de multe persoane, presupun, dar care pe mine m-a prins si prin acele scene umoristico-ironice, m-a facut sa zambesc ori sa rad pe cinste.
Dupa aceasta am crezut de cuviinta ca trebuie sa mai citesc ceva, asa ca am prins Joia dulce de Steinbeck. Este o cartulie ce la inceput, recunosc, nu m-a atras de nici o culoare si nici nu doream sa o citesc pana la final; era pur si simplu... anosta, la inceput, in ceea ce ma priveste. Sau poate era faptul ca nu eram incarcata cu prea multa energie si putere de atentie; deci rabdare, sa analizez si sa inghit fiecare descriere ( ce mai tarziu mi s-a parut adorabila ). In fine, intrebandu-ma "cum ti se pare cartea pana aici? " colega mea a primit un raspuns destul de sec si crud: nu-mi prea place. Dar apoi a inceput, intr-adevar, sa-mi placa, asa cum se intampla cu atat de multe carti pe care le citesc. In orice caz, aceasta Joie dulce poate fi considerata, cu adevarat, o carte foarte dulce, cu niste scene impresionant de frumoase and all that stuff. Nu stiu nici eu ce mi-a placut atat de mult la aceasta cartulie, mai ales din cauza faptului ca la inceput am fost foarte... retinuta in ceea ce o privea; pur si simplu nu ma atragea atat de tare; desi, cum am mai spus, poate sa fi fost si din cauza lipsei mele de atentie. Oricum, personajele sunt cu adevarat foarte simpatice si au o asa o alura interesanta, ca nu ai cum sa nu le adori. Actiunea este interesanta si datorita faptului ca... e in timpul acele Mari Depresii provocate de Razboi, and all that stuff; dar de fapt cartea aceasta este o comedie romantica traznita, or something like that. nu pot spune ca m-a amuzat prea tare or anything, dar are si elemente comice pe care le-as fi savurat foarte bine, cu cea mai mare siguranta, daca as fi citit cartea in limba sa originala. Dar, una peste alta, a fost bine si asa.
Mi s-a parut foarte interesanta si datorita ideii, dar si al stilului; lucruri pe care nu le-am agreat inca de la inceput. Are un stil foarte simpatic ce se potriveste de minune cu actiunea si as putea spune ca Steinbeck a pus o stamplila a adorabilitatii pe lucrarile sale; sau, in fine, pe lucrarea asta.
Povestea nu o voi insira aici, ca sa nu fiu acuzata de prea multe spoilere si pentru ca, oricum, mi-e lene sa fac asta. Insa, as putea spune ca a avut o multime de pasaje ce m-au dat, practic, peste cap si imi pare rau ca nu am scos decat un citat, dar nu ma puteam opri, pur si simplu, din citit, ca sa scriu citatele and stuff. Anyway, personajele, cum am mai spus, sunt foarte simpatice si nu pot spune ca se urmeaza un stereotip, parca fiecare e unic in felul lui, asa cum si cartea prinde o alura atat de profunda, simpatica, adorabila, interesanta, fascinanta, de-opotriva neserioasa si serioasa, daca se poate asa ceva. Plus ca este de o naivitate incredibila din pricina unor personaje, ceea ce ridica si mai mult particularitatea de sympathique a cartii.
Este o carte pe care o recomand tuturor celor ce le plac cartile dragute, pufoase, adorabile.
Si astazi am citit Domnisoara Christina, de Mircea Eliade. Ma tin parca de ani de zile sa citesc cartea asta si doar azi am reusit sa ... what? sa prind curajul sa o citesc, sau ce? Nu, de fapt acum mi-a imprumutat-o o colega; caci is atat de saraca, incat prin biblioteca mea personala bate vantul intr-un stil barbar; am si eu 3 carti, lol - cu o mica mare exagerare.
Anyway, nu stiu la ce ma asteptam, dar a fost o carte draguta. Presupun ca poate fi interpretata in diferite moduri; acum, depinde de fiecare persoana, bineinteles. Caci am o colega, mediocra in ale literaturii, sa zicem, care spune ca-i cartea sa favorita; acum, eu nu gasesc ceea ce ei i-a placut atat de mult la aceasta carte. Desigur, si mie mi-a placut destul de mult si este cu adevarat interesanta daca ii cauti profunzimile, dar la prima vedere nu mi se pare asa mare capodopera sau eu mai stiu ce. Oricum, sa trec peste si sa nu devin prea rautacioasa.
Nu a fost deloc o carte atat de horror pe cum ma asteptam sa fie, adica, auzisem chestii, you know. Da' a fost OK; nu m-am plictisit datorita stilului, caci eu il apreciez foarte mult pe Eliade si am stat la fiecare paragraf, well not really, dar la cele la care se merita, sa analizez si sa ma gandesc: oare ce-a vrut sa zica nenea Eliade acilisa? o fi vrut sa ii dea sensul ala simplu pe care l-ar interpreta toata lumea, sau e mai mult decat atat? Are un stil atat de abstract incat este foarte greu sa il intelegi, mi se pare mie. E pur si simplu genial, omu' asta. Sau a fost, anyway. Mi-a placut cartulia si este cu adevarat interesanta; chiar daca sau poate datorita faptului ca porneste chiar de la Luceafarul lui Eminescu, sau poate ca nu, dar se vad atat de bine referirile la aceasta poezie incat nu pot crede ca Eliade nu s-a bazat pe Luceafar atunci cand a scris povestirea; probabil a fost asa, ca un izvor de inspiratie ( ce sa zic, nu am citit de unde s-a inspirat and all that stuff cuz I don't usually care about it and all ).
Simplista, la prima vedere, intriganta in profunzime, Mademoiselle Christina este o cartulie tres sympa.
Dupa aceasta am crezut de cuviinta ca trebuie sa mai citesc ceva, asa ca am prins Joia dulce de Steinbeck. Este o cartulie ce la inceput, recunosc, nu m-a atras de nici o culoare si nici nu doream sa o citesc pana la final; era pur si simplu... anosta, la inceput, in ceea ce ma priveste. Sau poate era faptul ca nu eram incarcata cu prea multa energie si putere de atentie; deci rabdare, sa analizez si sa inghit fiecare descriere ( ce mai tarziu mi s-a parut adorabila ). In fine, intrebandu-ma "cum ti se pare cartea pana aici? " colega mea a primit un raspuns destul de sec si crud: nu-mi prea place. Dar apoi a inceput, intr-adevar, sa-mi placa, asa cum se intampla cu atat de multe carti pe care le citesc. In orice caz, aceasta Joie dulce poate fi considerata, cu adevarat, o carte foarte dulce, cu niste scene impresionant de frumoase and all that stuff. Nu stiu nici eu ce mi-a placut atat de mult la aceasta cartulie, mai ales din cauza faptului ca la inceput am fost foarte... retinuta in ceea ce o privea; pur si simplu nu ma atragea atat de tare; desi, cum am mai spus, poate sa fi fost si din cauza lipsei mele de atentie. Oricum, personajele sunt cu adevarat foarte simpatice si au o asa o alura interesanta, ca nu ai cum sa nu le adori. Actiunea este interesanta si datorita faptului ca... e in timpul acele Mari Depresii provocate de Razboi, and all that stuff; dar de fapt cartea aceasta este o comedie romantica traznita, or something like that. nu pot spune ca m-a amuzat prea tare or anything, dar are si elemente comice pe care le-as fi savurat foarte bine, cu cea mai mare siguranta, daca as fi citit cartea in limba sa originala. Dar, una peste alta, a fost bine si asa.
Mi s-a parut foarte interesanta si datorita ideii, dar si al stilului; lucruri pe care nu le-am agreat inca de la inceput. Are un stil foarte simpatic ce se potriveste de minune cu actiunea si as putea spune ca Steinbeck a pus o stamplila a adorabilitatii pe lucrarile sale; sau, in fine, pe lucrarea asta.
Povestea nu o voi insira aici, ca sa nu fiu acuzata de prea multe spoilere si pentru ca, oricum, mi-e lene sa fac asta. Insa, as putea spune ca a avut o multime de pasaje ce m-au dat, practic, peste cap si imi pare rau ca nu am scos decat un citat, dar nu ma puteam opri, pur si simplu, din citit, ca sa scriu citatele and stuff. Anyway, personajele, cum am mai spus, sunt foarte simpatice si nu pot spune ca se urmeaza un stereotip, parca fiecare e unic in felul lui, asa cum si cartea prinde o alura atat de profunda, simpatica, adorabila, interesanta, fascinanta, de-opotriva neserioasa si serioasa, daca se poate asa ceva. Plus ca este de o naivitate incredibila din pricina unor personaje, ceea ce ridica si mai mult particularitatea de sympathique a cartii.
Este o carte pe care o recomand tuturor celor ce le plac cartile dragute, pufoase, adorabile.
Si astazi am citit Domnisoara Christina, de Mircea Eliade. Ma tin parca de ani de zile sa citesc cartea asta si doar azi am reusit sa ... what? sa prind curajul sa o citesc, sau ce? Nu, de fapt acum mi-a imprumutat-o o colega; caci is atat de saraca, incat prin biblioteca mea personala bate vantul intr-un stil barbar; am si eu 3 carti, lol - cu o mica mare exagerare.
Anyway, nu stiu la ce ma asteptam, dar a fost o carte draguta. Presupun ca poate fi interpretata in diferite moduri; acum, depinde de fiecare persoana, bineinteles. Caci am o colega, mediocra in ale literaturii, sa zicem, care spune ca-i cartea sa favorita; acum, eu nu gasesc ceea ce ei i-a placut atat de mult la aceasta carte. Desigur, si mie mi-a placut destul de mult si este cu adevarat interesanta daca ii cauti profunzimile, dar la prima vedere nu mi se pare asa mare capodopera sau eu mai stiu ce. Oricum, sa trec peste si sa nu devin prea rautacioasa.
Nu a fost deloc o carte atat de horror pe cum ma asteptam sa fie, adica, auzisem chestii, you know. Da' a fost OK; nu m-am plictisit datorita stilului, caci eu il apreciez foarte mult pe Eliade si am stat la fiecare paragraf, well not really, dar la cele la care se merita, sa analizez si sa ma gandesc: oare ce-a vrut sa zica nenea Eliade acilisa? o fi vrut sa ii dea sensul ala simplu pe care l-ar interpreta toata lumea, sau e mai mult decat atat? Are un stil atat de abstract incat este foarte greu sa il intelegi, mi se pare mie. E pur si simplu genial, omu' asta. Sau a fost, anyway. Mi-a placut cartulia si este cu adevarat interesanta; chiar daca sau poate datorita faptului ca porneste chiar de la Luceafarul lui Eminescu, sau poate ca nu, dar se vad atat de bine referirile la aceasta poezie incat nu pot crede ca Eliade nu s-a bazat pe Luceafar atunci cand a scris povestirea; probabil a fost asa, ca un izvor de inspiratie ( ce sa zic, nu am citit de unde s-a inspirat and all that stuff cuz I don't usually care about it and all ).
Simplista, la prima vedere, intriganta in profunzime, Mademoiselle Christina este o cartulie tres sympa.