Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Teh`s oneshots

#11
Saloot!Hmm pot sa spun ca m-am enervat la culme,fata asta oare chiar nu are remediu?!
Nu am mai vazut pe cineva atat de egoista,indiferenta...etc.As fi vrut din tot sufletul sa sufere mai mult decat sufera acum.In doua cuvinte "O URASC",astfel de fete trebuie ocolite,poate chiar marginalizate,nush dar nici cuvinte nu mai am.
Saraca Monie :( pacat ca nu a stiut ce fel de persoana a avut langa ea iar iubitul ei este un nesimtit fara pereche,gandind asta despre fosta lui iubita.
Ma bucur mult ca ai reusit sa ne transmiti si o alta emotie in afara de tristete.Isi adooor stilul de a scrie si for my ramai o mare scriitoare :X

Astept nextul tot atat de repede,succes si inspiratie :X

Bye and Kiss :-h
INGERII SUNT SPIRITE INARIPATE,PRIETENI CU SPIRITUL TAU INARIPAT! :X:X:X My love GRAVITATION... 


DeeJay David feat Dony-Temptation [Mix by DeeJay Aliss] http://www.youtube.com/watch?v=gCif6BTxEfg BIG thx for subscribe and comment this song pupic

#12
@ Aliss_anime -- Mulţumesc pentru comentariu şi apreciere >:D< Mă bucur că ţi-a plăcut şi acel oen shot şi ceea ce am vrut să transmit prin el. Am vrut să accentuez diferenţa de opinii, de păreri de viaţă,.. De personalităţi, de încredere. Pentru că niciodată nu poţi avea încredere totală în cineva, deşi e crud. În fine, mă bucur că ţi-a plăcut şi sper să citeşti în continuare.
Mulţumesc de asemenea tuturor ce îşi fac timp să treacă şi să îmi citească one shoturile =) .

Am mai scris ceva, diferit de ceea ce am postat până acum. Nu ştiu însă dacă vă va plăcea, dar eu am zis să încerc şi să văd ce iese. Orice comentarii , aprecieri , păreri sunt bine venite.
Mulţumesc şi lectură plăcută!

[center]
Praf de puşcă [/center]

Viaţa este un joc nenorocit al morţii. Cineva de „ jos ” te aşteaptă întotdeauna să greşeşti. Şi atunci când crezi că a venit Sfârşitul.. Şi nu se întâmplă, este pentru că te-ai gândit la EL , Dumnezeu. Şi te-a salvat. Dar ce faci după? Continui aceleaşi păcate rugându-te de fiecare dată să te scape, căci ştii în sinea ta că iertarea există, deşi tu nu ierţi. Şi atunci cel de „ jos ” te vede, şi adaugă pe lista ta încă o bilă neagră. Aşa , când se apropie momentul să mori, ai mai multe bile negre decât albe. Cred că ai putea ghici şi singur unde o să mergi atunci, dar nu asta este povestea vieţii mele. Sau cel puţin, nu cea principală.

Numele meu este Harry . Bine, numele întreg poate fi cunoscut şi sub : Alexander Richard Harrison Wonder, dar eu prefer Harry şi cred că înţelegeţi aluzia. M-am născut într-un loc în care.. În care mai bine nu se năştea nimeni, aşa că m-am mutat de acolo cu prima ocazie pe care am avut-o. Fuga de acasă nu e o soluţie când ai treisprezece ani, dar eu am făcut o excepţie. La dracu, eu mereu fac o excepţie şi chiar şi acum mă întreb de ce nu am murit. Probabil ca să am timp să fac destule bile negre. În fine, trecând peste copilăria mea mizerabilă şi de-a dreptul îngrozitoare, să zicem că am avut părţi bune totuşi, ajungem la ceea ce am vrut să vă zic azi. Vă aşteptaţi cu toţii să vă povestesc decepţia mea în dragoste. Nu e asta, nu că nu aş fi avut, destule dar asta o altă parte a vieţii mele. Aveam şaptişpe ani când s-a întâmplat totul, şi îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri, deşi a trecut multă vreme de atunci..
Lucram pe unde apucam, şi cum puteam. Dormeam.. Dormeam unde mă plăteau mai bine.. Căci eram un băiat arătos, bine făcut, îngrijit, chestii care atrag femeile singure care sunt dispuse să plătească bine pentru o noapte de amor. Mă îndreptam spre un bar, era destul de târziu şi nu avusesem nicio cerere în acea noapte. Mă gândeam să dorm acolo cu paharu’ în mână până dimineaţă. Da’ mare greşeală am făcut, şi totuşi nu regret. Cred că asta e şi cauza existenţei mele de căcat, dar să trecem peste asta. Barul era unul obişnuit unde se adunau o grămadă de redardaţi, vagabonzi şi cei mai tari călători şi locuitori ai oraşului respectiv. Şi cum eu eram doritor de acţiune, am zis să merg şi eu acolo. Ştiţi şi voi cum e adolescenţa, un rahat mergător cu roţi ciuruite de gloanţe, şi totuşi plăcut. Când am intrat acolo toţi s-au uitat la mine, cum era „ obiceiul ” . Am cerut un rom aşezându-mă la o masă. Curând s-a apropiat de mine un bărbat de vreo 30 de ani. Mişto tipu, avea armă, ţoale beton, chestii d’astea cu apelative ce le folosesc tinerii din ziua de azi. Normal că l-am lăsat să se aşeze la masa mea. Eram idiot să nu o fac, mai ales că nu aveam nicio armă. Şi atunci mi-a propus slujba asta, prea bine plătită. Am acceptat.
După câteva zile eram un fel de ucenic al lui, purtam pistol şi eram şi eu cool, toate gagicile se uitau după mine. Nu că înainte nu făcuseră asta. Am aflat curând că slujba mea era să îl apăr pe M.M , Michaelas Maufy, dar prefera Mister M.M , aşa că am respectat dorinţa lui. În fiecare zi eram alături de el, şi noapte, şi oricând era nevoie . Ajunsesem să trag cu pistolul mai bine decât oricine cunoşteam. Şi viaţa trecea, morţii se accentuau, începusem să ţin un carneţel cu câţi tipi omoram, pentru că eram în concurenţă cu un alt angajat al lui Mister M.M, am câştigat cu uşurinţă când l-am ucis, dar asta e iar o altă poveste. Concentrându-mă iar pe Mister MM , eram într-o noapte într-un bar din Texas, foarte interesant pe acolo, şi a avut loc o încăierare şi a trebuit să mă bag în joc pentru o tipă pe care o plăcea bătrânelu’, cum îi ziceam eu când nu era prin preajmă. Deşi nu era aşa bătrân. Mă rog, am salvat-o, m-a sărutat pe obraz, i-am zis să meargă cu mine, alte detalii plictisitoare de care sunt sigur că nu vreţi să auziţi. Pe vremea aia încă mai trăia şi duşmanul meu, Clark, tipu’ pe care l-am ucis pentru competiţia noastră. Şi cum pe mine m-au văzut adversarii că iau fata, au început să mă vâneze . Veaneau unul câte unul, unul câte unul după mine. Şi nu se mai opreau, la dracu. Dar pe toţi i-am trimis pe lumea cealaltă. Eram într-o zi frumoasă, făceam şi eu curte unei fete, aveam 20 de ani pe atunci şi mă gândeam să mă însor, să fac un copil, porcării d’astea când nici atunci nu se săturaseră tipii ăia şi a trimis vreo 10 oameni după mine, să mă ucidă. Mi-au omorât femeia, la dracu asta m-a făcut să explodez. Mergeam şi eu pe deviza - nu ucide o femeie! Şi ăştia mi-o distruseseră, plus că ţineam destul la gagica aia. În fine, i-am ucis pe toţi nouă, unul scăpân. Nu i-am dat importanţă pe atunci dar aş fi dorit să o fi făcut. Mai târziu, când am ajuns în bârlogul lui Mister M.M am văzut că era ucis, aruncat într-o baltă de sânge cu Miss Arhy, femeia pe care o salvasem atunci. Nu îl iubeam pe omu’ ăsta dar îmi dădea să mănânc şi nu îmi făcuse nimic când îl omorâsem pe Clark. Eram un fel de fiu pentru el, iar el tată pentru mine. Nu mi-am exprimat niciodată adevăratele sentimente pentru el, şi mă bucur că nu am făcut-o. El credea că noi bărbaţii suntem indestructibili şi nu trebuie să ne arătăm sentimentele decât pentru femei – ăsta este un alt lucru pe care l-am învăţat de la el. M-am enervat pe atunci şi am mers să îi ucid pe toţi nenorociţii care făcuseră acea crimă. Dar cât timp am vrut să fac asta m-am simţit rău, şi a trebuit să merg la un doctor. Am aflat că aveam nu ştiu ce boală grea la plămâni , şi credeau că se datorează fumatului . De parcă mie îmi păsa . În fine, am continuat să âi vânez pe acei monştri, unul câte unul, unul câte unul. Până ce am ajuns la „ liderul lor ” ş Şi liderul lor ... Era o femeie. Nu am să uit acea zi, cred că e singura pe care o regret puţin din toată existenţa mea. Când am apăsat pe trăgaci în timp ce glonţul i-a străpuns faţa. Şi ea a râs şoptindu-mi ceva, ceva ce doar două persoane ar fi ştiu – eu şi sora mea mai mare, pe care o iubisem al naibii de mult şi motivul pentru care plecasem de acasă fusese că ea nu mai era prin preajmă – în principal.
- Bravo băiete, m-ai învins . Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, presupun. Măcar atât meritam pentru cicatricea de pe spate, nu crezi?
Dar era prea târziu să opresc glonţul, şi doar pentru o clipă m-am blestemat că eram un pistolar atât de bun şi aveam o ţintă a dracului de precisă.
Cicatricea de care vorbea era o tăietură destul de mare şi semnificativă pe spate pe care mi-o făcuse cu cuţitul când aveam şase ani, ea avea şaişpe pe atunci.
*Amintire *
- Uite, asta e ca să ţii minte cine e şef aici. Spatele mi-a fost atacat cu un cuţit mare şi tăiat, atât de adânc încât mă întrebam ce mai înseamnă momentele frumoase din viaţă dacă există o asemenea agonie. . .
După câteva luni de recuperare lungă, puteam da iar faţa cu sora ce îmi făcuse acest lucru. Triumfător şi cu zâmbetul pe buze am anunţat-o.
- Asta nu va rămâne nerăzbunată, o să-mi iau revanşa-ntr-o zi. Aşteaptă şi-ai să vezi.
A rânjit, atât de cald şi atât de provocator că mi-am uitat vorbele, pentru că ştiam că nu puteam răni o asemenea persoană, nici dacă m-ar fi omorăt
* Sfârşitul amintirii *
Acea clipă este recentă în mintea mea, cât şi momentul în care am ucis-o. Am luat-o în braţe, sulgând de la gâtul ei pandantivul pe care i-l dăruisem cu multă vreme în urmă , şi punându-l la gâtul meu. Aş fi vrut să pot spune „ îmi pare rău ” dar ştiam că aş suna ca un adevărat laş. Şi ce bile negre avea ea? Oare... Probabil ajunsese în Rai, sau vroiam să cred aşa.
Acum, la vârsta de 45 de ani, încă sunt un ucigaş plătit, şi chiar şi în această clipă când apăs pe trăgaci, nu mă gândesc decât unde să ajung. Mai aprind o ţigară, acum conştient de tumoarea de la plămânii mei, dar nu îmi mai pasă, căci ştiu deja unde voi ajunge. Am atât de multe bile negre, că nu aştept altceva.

- Nu mă omorî.. te implor...
Mă roagă victima din faţa mea. Dar nu fac nimic decât să zâmbesc şiret , să mai trag un fum din ţigară şi să apăs pe trăgaci. Bum... Încă un mort pe lista mea. . .

#13
,,toţi nouă, unul scăpân'' - toţi nouă, unul scăpând
,,sulgând de la gâtul'' - smulgând de la gâtul

Este ceva foarte diferit de ceea ce ai scris pana acum dupa parerea mea.Interesant, nu am ce spune.Imi place inceputul, chiar este frumos.Titlul este potrivit, poti sa deduci din el inca de la inceput ca este un one shot cu gloante, pistoale si crime.Nu-mi vine sa cred ca Harry si-a omorat sora, chiar imi pare rau si nici dupa ce a facut asta nu s-a oprit din crime, astfel de oameni merita sa ajunga in Iad.Ai descris minunat totul.
Este minunat si acest one shot si il astept pe urmatorul.^^
Mult noroc la scris.
[Imagine: 2uihshu.gif]

[Imagine: TheDream.png?t=1276345103][Imagine: EunHye22.png?t=1284281440][Imagine: 04.png?t=1304468354]
You’ve Fallen For Me.













#14
@ Berry -- merci mult că iar ai trecut pe aici cu o părere / comentariu. Apreciez şi mă bucur că ţi-a plăcut şi acel one shot. Aceea a fost ideea, de a contura un alt personaj şi de a vedea mai multe laturi. AM vrut să conturez o altă personalitate şi alte gânduri. . Scuze de greşeli.

Am mai scris un one shot dar acesta este la persoana a III a , nu mă pricep prea tare la relatarea la persoana a III a [ cel puţin aşa cred ] dar totuşi am scris şi sper să citiţi şi poate lăsaţi o părere , or something. D:
One-shot-ul acesta este inspirat dintr-o carte pe care o citesc momentan [ doar ideea, nu acţiunea şi personajele şi toate celelalte lucruri, doar ideea . ]


[center]Un zâmbet furat... [/center]

- Nu vreau! Nu! Dă-mi drumul! Nu!
Degeaba ţipa fetiţa blondină. . . Degeaba urla pentru a fi eliberată, degeaba se zbătea pentru ca hainele ei să nu fie rupte. Căci nu avea sens, nimic nu funcţiona. Mâinile mari ale bărbatului continuau să o pipăie, rupându-i fiecare articol vestimentar aflat pe trup.
Plângea, şi lacrimile acestea puteau fi auzite doar în acea încăpere, de parcă „ afară ” nu mai exista. Ţipetele dureroase ale copilei nu erau auzite de nimeni... Doar de bruta masculină ce se aruncase acum peste ea, sărutând-o cu forţa.
Acele lacrimi pure ce curgeau pe obrajii săi roşiatici nu îl înduioşau, ci păreau a-i da satisfacţie. O satisfacţie nebună demnă de un psihopat.
- Dă-mi drumul!
Articulă iar hotărât, pe un ton autoritar şi speriat. Nu îşi mai putea mişca nici braţele şi nici picioarele. Putea doar să vorbească, sperând că vorbele sale în semn de refuz îl vor face să se răzgândească, să îi dea drumul. Să nu continue acel masacru fizic, nepotrivit pentru acea vârstă fragedă. Şi ea era conştientă de acest lucru. El de ce nu?
- Dă-mi drumul....
Repetă cu prea multă tonalitate în voce, înecată în lacrimile amare ce continau să i se verse pe chipul roşiatic acum.. Sângele îi fierbea, faţa sa fiind roşie de furie, de teamă.
- Taci!
Ţipă şi acesta pe un ton dezgustător, aruncându-i o palmă peste obrazul stâng. Era atât de fin şi de fragil, că atunci când acea mână s-a izbit de pielea subţire , fata îngheţă. Era cu mult prea dureros, şi acel obraz era deja roşu. Acum urma să se învineţească. Durea, prea tare . Şi nu făcuse nimic. Ştia şi ea prea bine că nu făcuse.
- Te rog... dă-mi drumul.
Trecu curând la tonul implorator, ce îi cerea... Cerea cu atât de multă teamă să fie lăsată în pace. Eliberată. Dar nu fu ascultată, şi curând se afla goală.. Hainele ei erau aruncate prin cameră şi aceasta nu vroia să le caute. Erau sfâşiate pe undeva, imposibil de purtat a doua oară... Acel costum albastru dintr-o fustiţă scurtă şi tricoul cu model frumos imprimat pe piept. Haine pe care chiar mama ei i le cumpărase cu o zi în urmă. Noi şi frumoase. Acum rupte şi aruncate în acea cameră pe jumătate întunecoasă. Lacrimile ei încă străluceau şi nu conteneau să se oprească, pentru că ceea ce simţea ea nu putea fi exprimat în niciun mod.
Aspectul neîngrijit al bărbatului putea fi văzut acum de aproape în ochii fetiţei. Barba aceea neagră şi probabil murdară îi gâdila faţa într-un mod neplăcut. Ochii negri spălăciţi o înfiorau, aruncându-i priviri perverse. Acel păr lung şi nespălat la prima vedere, dar care avea doar o tonă de gel aruncată în el pentru a părea atât de „ lins ” o dezgusta pe micuţa Eniete. O făceau să se întrebe „ de ce? ” , „ de ce ea? ” şi răspunsurile nu veneau.
Curând, acel bărbat se afla şi el gol peste această fetiţă de zece ani. Ea tot ţipa şi încerca să se zbată, vizibil vlăguită de puteri. Vocea ei nu se mai auzea la fel de clar, urletele nu mai puteau fi scoase atât de autoritar căci şi fiinţa ei părea să dispară. Furie... Înfricoşare. Vroia să se termine, şi încă nu se întâmplase lucrul cel mai dureros.
Mâinile acelea mari se plimbau prin părţile intime ale fetei, făcând-o pe aceasta să tremure dezgustată, neînţelegând la anii ei puţini ce se întâmplă. Nu ştia ce făcuse să merite asta.
- Te rog.. Nu ţi-am făcut nimic... Opreşte-te... Te rog..
Încerca iar să implore bestia, dar acel monstru infam nu asculta. Îi astupase gura, făcându-i ochii să se lărgească, să se facă mari şi să privească la ceea ce se întâmpla. Ar fi vrut şi acum să îşi verse nervii şi să îi scoată afară prin tonalităţi ridicate. Mâna acea ce îi astupa gura nu îi dădea voie să o facă. Şi durea, simţind cum ceva o pătrunde. Într-un mod atât de scârbos şi atât de chinuitor. Calvarul nu se termina, ci continua într-un mod plin de tortură. Căci era acum muşcată, gâtul său nemaiputând suporta. Trupul nu şi –l mai simţea... Vocea nu vroia să şi-o mai audă. Curând simţea o scârbă groaznică pentru cel ce o atingea şi pentru aceasta, pentru că nu înţelegea nici acum ce se întâmpla. Vroia în braţele mamei sale şi ale tatălui său; departe de acest psihopat.
A închis ochii şi s-a lăsat purtată în lumea neştiinţei , a viselor.. Acolo unde nu o mai putea atinge nimic...

Când ochii săi s-au deschis iar, a simţit cum toate părţile trupului se sfâşiau. Ce era tragic, este că nu o făceau în exterior ci în interior. Mâncând-o pe dinăuntru; un biet suflet nenorocit ce se înţelegea doar pe sine. Era aruncată într-un pat de spital, privind tavanul larg . . . Nu îi conferea nimic, nu simţea nimic privindu-l chiar dacă pentru ochii ei micuţi şi albaştrii trebuia să fie infinit. Nu vroia să îşi mai atingă părul blond, parcă resimţind atingerea acelui monstru. Atunci realiză, era singură. Într-un spital, fără acela ce îi făcea rău. Răsuflă, într-un fel uşurată. Dar nu putu să stea calmă şi fără grijă, pentru că iar simţea acea panică ce îi străfulgera oasele. Tortura la care fusese supusă era vie în mintea ei de copil, creierul ei funcţiona doar pe baza instinectelor. Pe teamă.
Fusese doar o zi obişnuită când îşi aştepta mama să vină să o ia de la şcoală; cum era joi şi era ziua în care stătea la mama ei. . . Dar ea nu mai venea, trecuseră zece minute de tot aşteptat. Aşa că ea doar s-a aşezat pe o bancă şi a aşteptat-o în acelaşi loc ca întotdeauna când , peste alte câteva minute apăruse acel bărbat. Încă din prima clipă îi exprimase neîncredere. O răpise, o luase fără voia ei... Şi o transformase într-un nimic, căci ea nu putea înţelege termenul de „ violator , pedofil” şi că ea fusese supusă acelui tratament de un om în vârstă de 40 de ani.
A ridicat capul pentru a-şi vedea tatăl intrând în cameră. Era trist, acei ochi de abia putând să privească chipul angelic al copilei . Şi acela părea distrus. O îmbrăţişă, ţiând-o strâns de parcă nu o mai văzuse de ani de zile.
-Eniete... Eniete.. Fetiţa mea.
Ce putea spune acel părinte al cărei fetiţe fusese violată şi bătută? O copilă a căror părinţi erau divorţaţi de trei ani, şi la care doar cei 10 ani ai săi cerea doar să fie iubită... Să trăiască o copilărie pe care şi-o va aminti cu drag la 20 de ani. Dar nu mai putea, pentru că îi fusese furat acel privilegiu... Cu totul, pentru că nu va mai şti niciodată ce înseamnă să zâmbeşti ca un copil, prin ceea ce trecuse ea... Înţelesese că lumea este crudă şi nu mai putea avea încredere în nimeni. Îi provocau suferinţă şi mângâierile tatălui său şi acum se ferea, nevrând să fie atinsă. Vroia să plângă, şi o şi făcea... Dar nici lacrimile nu şi le mai simţea, doar privind în vid.
- Mama? A întrebat cu o jumătate de gură, neacuzând doar curioasă fiind : „ de ce nu venise? De ce nu a apărut? De ce? ” încerca să spună prin acel singur cuvânt. Dar uitătura tatălui său o făcu poate să regrete.
- A avut un accident înainte de a ajunge la tine... Şi... Ea nu mai e cu noi, e în Rai... Îmi pare rău...
Chipurile ambilor erau acoperite de mâhnire. Părintele cerea afecţiune şi dorea să o dea înapoi, să îşi ţină aproape singura copilă dar aceasta.. Nu mai suporta ca alte degete să o atingă, amintindu-şi de clipele devastatoare trăite.
A continuat să plângă, fără a se mai opri. Un singur lucru ştiau amândoi, că ceea ce a fost înainte nu mai putea fi regăsit acum... Viaţa lor se schimbase pentru totdeauna, iar pe faţa lui Eniete se putea citi doar ură, ranchiună şi amărăciune. Sufletul îi era asuprit şi gândurile îi erau pline de nedreptate.
Nu putea ierta faptul că îi fusese furat zâmbetul...

#15
Ok... E ceva puţin mai nou , ca gen de scriere, I guess. Dar sper să vă placă. Heh , no other coments on the previous post.. hah. Ok. Here you have. Însă nu a ieşit cine ştie ce :]] aşa mi se pare mie... Oricum , lectură plăcută ... Pentru nelămuriri, ask.

_
[center] Oamenii spun că e " grav " , dar asta e din interior.
Jurnal .
[/center]
*
Numele meu este Maru Smith, iar eu nu am o poveste. Nici măcar nu ştiu a povesti, nu ştiu ce înseamnă să scri versuri sau.. Cuvinte mari. Dar am cunoscut odată o persoană ce ştia. Eu nu o mai ţin minte; iar tatăl meu este mort. Şi totuşi, plâng şi eu , chiar unul ce nu ştie să scrie, când citesc jurnalul ei.....

1993
25 ianuarie.

E frig. Mi-au îngheţat degetele de la picioare şi aş vrea să fiu acasă. Da, acasă! Acolo unde pot întâlni iar patul meu cald şi perna pufoasă. Dar nu pot. Stau încă în aceaşi încăpere rece încercând să nu mor. De frig. „ Bârrrr!” e singurul lucru coerent pe care l-am putut scoate pe ziua de azi. Este ora 21 : 30 de minute, ştiu pentru că pot privi ceasul mare din hol printre gratiile reci. Celula vizavi de a mea este goală. Paturile suprapuse erau mai groaznice ca niciodată şi pătura nu îmi ţinea de cald. Cimentul de jos mă îngheaţă doar privindu-l. Încă privesc fotografia fiului meu. Cât timp trecuse oare? O bag înapoi sub perna tare şi mică şi mă adâncesc şi mai tare în păturică. Noapte bună.

27 ianuarie

Maru îmi zâmbeşte vag şi dinţii lui micuţi sunt prea adorabili. Dar e doar fotografia din ziua trecută. Şi eu nu îi văd cu adevărat ochii albaştri micuţi. Trebuie să ascund fotografia pentru că zgomotele venite de pe hol mă înfioară. De două zile era mare agitaţie şi nu ştiam cum să fac să mă ascund. Îmi era frică. Deja nu îmi mai simţeam pielea. Frigul de afară intra uşor prin acel geam . Purtam aceleaşi haine de trei săptămâni, şi ultima baie o făcusem acum 5 zile. Miroseam urât, dar nu mai conta. Pentru că îngheţul din cameră mă făcea să uit totul. O zi foarte urâtă. Blugii ce fuseseră odată nou nouţi , de la „Dolly Polly”, erau acum jerpeliţi şi foarte murdari. Dar nici cămaşa de duzină, albă, nu mai era ce fusese. Mă întrebam dacă e o nuanţă de gri închis sau deja negru? Părul nu îmi mai era curat, o simţeam atunci când îl prindeam în aceaşi coadă strânsă. Nu mai puteam să îmi ating faţa. Deşi nu era nicio diferenţă, şi mâinile şi pielea chipului erau mizerabile. Unghiile rupte şi pline de murdărie mă dezgustau.
„ Aş vrea să fac un duş ” - îmi spuneam în zadar în acea zi.
Ora 15 şi 30 de minute, un gardian a venit să mă cheme afară. Am stat în curtea închisorii 50 de minute, după care am fost duse cu toatele înapoi în celule. Azi era una din acele nopţi îngrozitoare.
Când m-am întors înapoi în celula rece, dar mai sigură decât biroul directoarei, am început să plâng. Era ora 1 . M-am pus înapoi în pat şi mă resemnam măcar cu gândul că eram curată şi aveam alte haine.

2 Februarie
Mă întrebam : „ când se va termina ziua asta? ” dar parcă sfârşitul nu mai apărea. Într-un final, mă aflam iar în încăperea îngheţată. Stăteam lângă acelaşi perete de beton aşezată pe patul tare ca o piatră.
- Ea e Kara. Noua ta colegă de celulă.
Gardiana părea atât de plictisită în acea noapte când mi-a prezentat-o pe brunetă. Iar eu prea obosită să o iau în seamă.
Femeia nu avea mai mult de 30 de ani dar faţa îi era suptă şi oribilă. Avea o mulţime de riduri şi arăta de 40 de ani. O compătimeam. „ Tu pentru ce ai intrat? ” aş fi vrut să o întreb, dar când am dat să vorbesc a fugit de lângă mine. Şi oricum era o întrebare inutilă. Aşa cum noi eram captive aici doar pentru simplul fapt că existam şi că fusesem la locul nepotrivit. Dacă aş fi ştiut cu ce se ocupa acea agenţie, nu aş fi plecat niciodată de acasă. Însă avusesem nevoie de bani, pentru micuţul Maru şi dragul meu soţ...
Am decis ca eu să rămân la etaj şi ea la parter. Aşa stăteam mai protejată şi mă obişnuisem pe patul de sus. Am mai privit în întuneric poza lui Maru, el încă zâmbea.
Ora 3 : 20 de minute, Kara s-a trezit din cauza frigului. I-am dat şi pătura mea, amintindu-mi ce greu îmi fusese şi mie la început.
- Nu...
M-am băgat şi eu lângă ea şi ne-am încălzit amândouă. Măcar aşa nu muream de frig.

10 Februarie
Am muncit afară timp de 7 zile în continuu, spărgând pietre şi cărând lucruri. Oasele mele parcă erau rupte, iar Kara îmi mai arăta câte o privire îndurereată din când în când. Azi era iar zi în „ camera directoarei ” pentru mine. Mă bucuram totuşi că puteam să mă spăl.
Când a terminat cu mine şi şi-a satisfăcut nevoile, doamna Hola m-a înmânat şi unor gardiene. Acum nu mai eram fericită pentru trupul meu, aşa cum fusesem când Sam se îndrăgostise de mine. Simţeam dezgust; dar eram obişnuită într-un anumit fel. Fusesem atinsă de femei mereu în ultimii doi ani. Ce mai puteam face? Acum eram parcă un nimic.
Când am ajuns în celulă Kara m-a privit supărată, şi ea fusese în birou acum două zile. Fusese „ prima dată ” . Ne-am îmbrăţişat şi am stat tăcute multă vreme în pat. Încă era frig, iarna nu ne slăbea. Mai ales aici. Aş fi vrut să ne dea haine groase, dar nu . Vroiau să suferim...
- Jane, eu nu mai pot. Eu vreau să mor. . . Nu mai pot !
Îmi repeta încontinuu Kara pe 10 Februarie, ora 4 : 00 când niciuna din noi nu îşi putea închide pleoapele cum se cuvine.

1 Iunie
O zi frumoasă, pe care ar fi trebuit să o preţuim. Dar iar fusese una din acele zile în care ne spălam şi eram maltratate sexual; violate. Nu puteam zâmbi, dar măcar în acea noapte celula era mai caldă . Kara era din ce în ce mai rău şi nu ştiam ce să fac pentru ea. Cearcănele odinioară părute ceva mai mult sau mai puţin obişnuit, erau acum întinse împrejurul ochilor, de parcă i-ar fi distrus. Nu ştiam ce să îi mai zic, aşa că m-am pus în patul meu suprapus şi m-am uitat la poza lui Maru.
Kara iar visa urât, şi eu am încercat să mă gândesc la acasă , ca să pot dormi. Cât de dor îmi era. Trecuse atâta vreme...

2 Iunie
Primul lucru pe care l-am văzut în dimineaţa aceea a fost trupul neînsufleţit al Karei. Am început să plâng cu lacrimi amare şi nu mi le mai puteam opri. „ Aşa o să ajung şi eu ! ” îmi repetam îngrozită, şi nu mai ştiam cum să rezist calvarului. Am rugat să o înmormântăm pe colega mea de suferinţă, am implorat în genunchi, am jurat şi promis să fac multe dar nimeni nu m-a ascultat. I-au aruncat trupul neînsufleţit la ghena de gunoi. Sufletul mi s-a spart. „ Aşa vom ajunge toate ! ” este ceea ce a zis Sarah, una dintre cele mai vechi din închisoare. Şi acela a fost şi gândul cu care am adormit eu, cu poza lui Maru în braţe.

5 Iulie
A fost ziua în care am explodat. Singurul lucru pe care îl mai aveam îmi fusese luat şi rupt în mii de bucăţele.
- Ştii că nu ai voie cu aşa ceva aici!
Aş fi vrut să îi ţip : „ Doamnă, dar dumneata nu ai copii? Nu ai familie? Cum poţi a-mi face mie, aşa ceva? ” Dar ştiam că nu avea rost întrebarea. M-am rotit pe cimentul rece şi am început să plâng sec şi tăcut, ca nimeni să nu-mi audă suferinţa. M-am ghemuit şi am ascuns bine de tot foile scrise. Căci nu vroiam să-mi ia singurul lucru ce mă distrăgea. În acea noapte, iar m-am gândit la „ Acasă ”.

20 Septembrie
Sediul închisorii a fost bombardat , aşa că jumătate din clădire a fost distrusă. „ Iar va fi o iarnă îngrozitoare ” , şi ştiam că aici iernile veneau încă din octombrie şi se terminau prin luna mai. Şi , iar urma acea suferinţă. Iar eram singură în încăpere, când pentru câteva săptămâni am stat cu Julie, o femeie bătrână fizic care a fost ucisă în bombardament. Nu mai speram la eliberare, îmi aşteptam moartea.

1 Octombire
A fost una dintre cele mai oribile zile pe care le-am avut aici. Când scriu aceste rânduri plâng, plâng că nu mai pot abţine boabele mari şi amare ce îmi curg din ochii odată albaştrii. Fusesem violată în cel mai groaznic hal , şi nu vroiam să îmi aduc aminte cum fusesem aruncată pe podea şi cum hainele îmi fuseseră rupte. Şi nice acele „ lucruri ” erotice folosite pentru a-mi pătrunde în trup. Mă simţeam jegoasă, deşi eram curată după acea baie rapidă. Tânjeam după moarte, şi nici frigul nu –l mai simţeam. „ De ce? ” A fost prima dată când mi-am pus acea întrebare. Şi am plâns iar, căci poza lui Maru nu mă mai putea alina. Fusese ruptă. Plâng.

3 Octombrie
Azi era ziua lui Maru. I-am zis „ La mulţi ani ! ” şi m-am rugat la Dumnezeu toată noaptea. M-am simţit mai bine . Nu mai făcusem asta de mult.

20 Noiemrie
Nu mă simt bine deloc azi. Aş vrea să merg la un doctor. Scriind aceste cuvinte, parcă sfârşesc în suferinţă. Inima mea bate prea încet şi este înţepată adesea. Părul a început să îmi cadă îngrozitor, astfel a trebuit să mă tund la chelie. Am slăbit îngrozitor şi de câteva zile scuip sânge.

1 Decembrie
Azi e ziua lui Sam. „ La mulţi ani ! Scumpul meu... ” Şi azi m-am rugat la Dumnezeu. Sper că eşti bine... Se împlinesc curând trei ani de la despărţirea noastră. Nu te-am uitat.
Azi a fost zi la camera directoarei. Dar nu a durat mult, căci am leşinat.

20 Decembrie
Azi se împlinesc 3 ani de când eram în închisoare, fără să ştiu de ce sunt închisă. M-am rugat iar la Dumnezeu, secătuită de puteri. Mă simţeam mai bine, parcă mă asculta. Tânjeam iar după chipul micuţ al lui Maru şi îmbrăţişarea lui Sam.

1 Ianuarie.1994
Nu mai pot ! Mă doare tot. Creierul nu îmi mai funcţionează, cearcănele nu le mai pot suporta. Îmi atârnă greu în jurul ochilor... Am slbăit foarte tare, de abia mă mai pot mişca. Sunt atât de slăbită şi învineţită. Din cauza frigului şi a loviturilor primite de la gardiene. Şi nu mai pot. Mă rog iar la Dumnezeu, dar nu mai am putere să mă închin. Mă gândesc la Maru şi la Sam. Cu puţina forţă ce mi-a mai rămas, scriu : Vă iubes

*
Şi n-a mai putut scrie întregul cuvânt, ''iubesc'' ... Nu mai avea forţă.
Credeam că mama mă părăsise. Credeam că nu mă mai iubeşte şi tatăl meu a murit cu această impresie. Am trăit singuri, aşteptând o mamă ce promisese că se va întoarce. După 20 de ani am găsit ceea ce căutam. Dar nu mai aveam cu cine să împărtăşesc nimic... Oasele le-am găsit îngropate sub pământ ,iar jurnalul băgat sub ciment într-o groapă mare. Şi am plâns; bărbaţii nu plâng, dar fii mamelor lor, da. Şi aş vrea să o cunosc acum pe această femeie. Dar nu mai este.
Lupt ! Lupt şi azi pentru dreptul fiecărei femei în societate, ca acest lucru să nu se mai întâmple... Şi totuşi, o altă persoană de sex feminin îi făcuse acest lucru. Dar tot ce pot face e să plâng şi să împărtăşesc cu toţii povestea ei, a lui Jane Smith, o femeie ce a dorit o viaţă mai bună pentru fiul ei de 3 ani în vârsta plecării sale şi pentru soţul ei orb. A vrut să muncească şi găsise o şansă prin care fusese păcălită. Nu aveţi încredere, şi atunci când vedeţi o persoană amărâtă, ajutaţi-o. Eu aşa fac, pentru că mereu mă gândesc... La mama mea, pe care nimeni nu a ajutat-o.

Şi iar plâng.

#16
" am fost duse cu toatele " -> am fost dusa cu toate sau am fost duse toate [ don`t get which one is better ]

îmbombardat -> bombardat
nice -> nici
slbăit ->
a lui Jane Smith o femeie -> ... Smith, o femeie...

Nu stiu daca mai sunt dar nici ca mai imi pasa. Nu suntem perfecti.
E primul lucru pe care il citesc scris de tine, asa ca, asemenea unei primi impresii este bine. Imi place felul cum scrii, ai un mod liber de exprimare si te descurci la naratiune.
Pe unele alocuri sunt ceva greseli de exprimare, dar cum tu ai zis ca nu este cel mai bun one shot al tau, nu te condamna nimeni, plus ca am vazut in ce scurt timp a fost scris.
Imi place subiectul pe care l-ai abordat si ca povestea este structurata pe anume " tipul de carte jurnal " la fel ca Dracula. Zilele sunt scurte, cei drept, potrivite pentru un condamnat, asa ca te-ai limitat perfect.
Cand am ajuns la sfarsit am simtit nevoia de a face o poveste mai lunga, asa ca foarte posibil sa imprumut aceasta ideie si sa o didic persoanei care a scris-o [ mean you, gurl<3 ] deci sa nu ai surprize, uneori am si eu idei nebune!
Bafta in continuare^^ *hugs* Kisses!

#17
Byby xD Merci mult pentru comentariu ÅŸi apreciere. Åži ce mai apreciere ! <3 Thanks again.

Am mai scris un one shot, de abia scris so a fost făcut... într-un timp scurtuleţ , nu ştiu ce a ieşit.
Lectură plăcută, anyway.

Şi atunci? Aminteşte-ţi să trăieşti…

Viaţa a fost mereu ceva care nu a contat pentru mine. Şi totuşi, când îmi amintesc… Pot jura că am crezut, fie şi numai pentru o secundă, că viaţa e cel mai important lucru. Atunci când ea era viaţa mea.

- Bowl! Bowl!
- Ä‚h?
- Iar visezi cu ochii deschişi? Haide, trebuie să o duci pe Emerie la aeroport.
- Imediat, imediat.
Am ieşit din birou după ce mi-am aranjat ochelarii la ochi. Sacoul mi se părea la fel de greu ca întotdeauna şi am încercat să zâmbesc văzând-o pe fetiţa dragă de lângă mine.
- Hai tatiii…
A ţipat înainte să ajung lângă ea şi am sărutat-o pe frunte. M-a îmbrăţişat şi eu i-am răspuns gestului în cel mai călduros mod posibil. Am urcat în maşină, văzându-l pe Andrew făcându-mi cu mâna. Rareori era atât de bine dispus cât să facă asta. Anabelle mi-a trimis un pupic prin aer iar eu l-am prins.
- Pa mamă, pa Andy.
Şi ei au răspuns salutului mult prea obişnuit. Mişcarea produsă de mâna mea pe volan era monotonă şi stresantă, char şi apăsatul pe frână mă deranja. Am oftat, realizând că de fapt oboseala era cea care mă împingea să gândesc aşa.
- Emerie, să vi curând acasă.
Fata brunetă se uită brusc la mine. Ochii săi verzi străluceau şi buzele sale s-au arcuit într-un zâmbet jucăuş.
- Ok, ok.
Mi-am dat ochii peste cap, pornind la o benzinărie. După ce am făcut plinul, am decis să continui drumul spre aeroport.
- Am găsit pe cineva în Germania, de care îmi place mult.
Brusc, am simţit nevoia să dorm. Nu, să adorm pentru totdeauna. De parcă acela fusese tot scopul meu de până atunci şi acum mă puteam odihni liniştit.
- Trebuie să îl cunoaştem şi noi.
Am zis într-un final.
- Şi sper că te tratează bine. Că te iubeşte şi te respectă.
Am adăugat când am realizat că de fapt nu mai locuia singură.
- Normal papa, doar nu crezi că aş fi putut cu altcineva?! Mama nu ştie.
Am oftat la auzul cuvântului „ mamă ”. După atâţia ani, parcă tot durea . Parcă ceva se infiltra în sufletul meu şi mă sfâşia pe dinăuntru. Îmi rupea fiecare bucăţică, mă tăia de parcă aş fi făcut o operaţie pe viu şi sângele parcă curgea. Din mine, fără oprire. Şi nimeni nu mă întreba : Eşti bine? Iar eu nu puteam răspunde : Nu. Nu sunt.
Şi-a ferit ochii de pe faţa mea când am coborât din maşină. Gest pe care nu reuşeam niciodată să îl înţeleg. Vroiam să mă înfrunte, să ştiu de ce, cum , când şi pentru ce. Oftez încă odată, realizând că sosise momentul plecării. Am scos din buzunar carnetul de cecuri şi un card, pe care i le-am înmânat. Cu greu le-a acceptat.
- Emerie, eşti fata mea şi trebuie să ai tot ce îţi trebuie.
- Åži totuÅŸi..
- Mer !
A pus cele două mici lucruri în geanta sa şi a sărit iar la gâtul meu pentru a mă îmbrăţişa.
- Ştii, papa, o să merg să aprind o lumânare la mormântul mamei săptămâna asta. Şi o să îi duc şi nişte flori. Şi o să merg şi cu Gregory. O să îi spun încă odată cât o iubesc. Şi totuşi, ea nu mai e. Şi Andy o simte câteodată, are şi el o mamă. Dar a lui e vie. Nu uita asta.
Mă întrebam când crescuse atât? Bucăţica ruptă din iubita mea, Emerie. Purtându-i numele, moştenindu-i înfăţişarea şi obiceiurile, maturitatea. Totul. Gândeam uneori că nu se poate să trăiască amândouă pe acelaşi Pământ. Şi nu ştiu dacă aş fi suferit mai mult dacă cea tânără, care se afla vie în faţa mea, ar fi murit în locul celei din care se născuse. Vroaim în adâncul meu să ştiu răspunsul, dar mă temeam. Mă temeam de ceea ce fusesem în trecut, amintindu-mi că fusese şi vina mea. Într-un anumit mod. Şi poate că oricum nu aveam ce să fac. Sau poate că putusem rezolva totul. Sau poate că ar fi trebuit să mor şi eu. Dar atunci. Mer ar fi trebuit să se descurce singură, şi nu ar fi putut.
- Te iubesc îngeraş.
Cred că îmi dăduseră lacrimile, dar le-am abţinut de dragul fetei mele. M-a îmbrăţişat iar eu am simţit durerea amândurora.
- Salut-o pe mama ta ÅŸi du-i un buchet mare de orhidee.
Am schiţat un zâmbet extenuat.
- Da.
M-am întors pentru a pleca, dar m-a oprit.
- Papa, aminteşte-ţi că Andrew are nevoie de tine. Se bazează că vei fi acolo când se va însura. Să nu mai vorbesc că vrea să fi acolo când împlineşte peste câteva luni 18 ani. Ok?
Ştiam ce vroia să spună, şi dacă nu îmi cerea ea asta, probabil că nu mai existam de mult. Trebuia să îmi amintesc – nu era singurul meu copil. Uitasem asta de-alungul întregii mele vieţi, asta maturizând-o. Nu fusese corect pentru ea, deşi lui Andy nu îi lipsise niciodată nimic. Nici măcar dragostea. Lui Anabelle? Greşisem mult faţă de ea. Şi tot mă iubea. Nu meritam şi totuşi acceptam.
- Ai grijă de tine şi adu-l în vizită pe Gregory.
Am sărutat-o pe frunte şi am urcat în maşină doar când am văzut avionul ridicându-se spre cer.
Drumul până acasă fusese lung, timp în care amintirile mi-au năvălit mintea. Germania. Ţara în care nu mai fusesem de multă vreme. Trebuie să îi vizitez mormântul. Poate doar pentru un adio definitiv sau poate nu. Nu ştiam, însă simţeam nevoia să trec pe acolo. Ea, cea care fusese multă vreme singurul meu scop pentru a trăi. Mă cufundam iar în tristeţe, simţind ce monstru eram. Aveam o familie din care acea Emerie din trecut nu exista. Doar fiica noastră . Trebuia să îmi amintesc, Ana nu merita asta. Andy era fiul nostru.
Am oftat, coborând obosit din maşină. Andrew era pe hol, aşteptându-mă. Am forţat cel mai vesel zâmbet posibil şi am bătut palma cu el.
- Facem un ÅŸah?
M-a întrebat după scurtă vreme.
- Mai bine tenis? Am zis încercând să îi fac pe plac. Am văzut zâmbetul său fericit şi pentru o vreme îndelungată am simţit că era o parte din mine. În fond, părul negru nu îl moştenise de la Ana care era blondă . Iar ochii albaştrii erau tot de la mine. Deşi, părul meu cărunţise. Mi-am aşezat mai bine ochelarii şi am mers în curtea din spate.
Jocul mă liniştea, era singurul sport care nu îmi amintea de Emerie, şi asta mă făcea oarecum fericit. Pentru că aveam ceva să împart şi cu ceilalţi.

Amintindu-mi în fiecare zi de viaţa mea, nu îmi era uşor. Pentru că o pierdusem. În subconştient ştiam că nu e corect. Faţă de cei din jur, faţă de mine şi faţă de ea . Mă pierdusem într-o lume ciudată, nici cea a visului nici cea reală. Un mort – viu, sau un viu – mort. Nu ştiam din ce categorie făceam parte, concret. Şi parcă nu îmi mai păsa, căci eram obosit. Amintindu-mi brusc de fiul meu, am ştiut. Ea nu m-ar fi iertat niciodată. Să abandonez un copil. Să abandonez o femeie. Să ne abandonez fiica. Şi parcă mi-am recăpătat brusc forţele. Pentru a câta oară se întâmpla asta? Mâine urma să mă simt iar extenuat şi iar îmi voi aminti că am de ce să trăiesc. Aşa fusesem de mulţi ani.

- Tată, hai la masă.
Am ieşit din birou, aşezându-mă să mănânc. Anabelle mă privea călduros şi am reuşit să fac şi eu acelaşi lucru. Am spus o rugăciune de mulţumire pentru masă, iar Andy m-a privit frumos pentru prima oară în acea săptămână. Mi-am permis să îi ciufulesc părul şi să îi zâmbesc sincer.
Încă aveam pentru ce să trăiesc.

Şi totuşi, oare cum ar fi fost viaţa mea dacă Emerie ar fi trăit? Dacă ea nu ar fi murit la naşterea celei de-a doua Emerie? Şi dacă eu… Aş fi fost acolo când a venit momentul să nască….
Regretele erau inutile, dar existau.

#18
Well...n-am mai trecut de mult p'aci deoarece mi-a fost lene sa comentez, dar acum am revenit.:D

Mi-a placut foarte mult titlul, parca reda tot one shot-ul, faptul ca barbatul mai uita sa traiasca pentru ca sotia sa pe care a iubit-o a murit.
Despre continut nu am ce comenta, a fost superb.:X Ai descris totul minunat si nu ai avut greseli de tastare[sau poate nu am vazut eu].
Acest one shot realizat de tine m-a facut sa imi dau seama ce norocosi suntem ca parintii mei sunt in viata si altii au ghinionul sa nu-i aiba pe amandoi sau doar pe unul.
''Regretele erau inutile, dar existau.''
Aici ai dreptate, de multe ori regretam ca am facut ceva sau ca nu am facut acel lucru si pana la urma sunt inutile pentru ca nu schimbam nimic, dar totusi exista.

Astept urmatorul one shot si spor la scris.XD
[Imagine: 2uihshu.gif]

[Imagine: TheDream.png?t=1276345103][Imagine: EunHye22.png?t=1284281440][Imagine: 04.png?t=1304468354]
You’ve Fallen For Me.













#19
Mulţumesc Berry. Eşti mereu aici :]] mă bucur că îţi plac lucrările mele .Mi-am făcut timp să mai scriu ceva, care sper să îţi placă.
Este un one shot diferit de ceea ce am scris până acum. Te las pe tine să deduci de ce / pe voi de fapt. Apropo, că tot veni vorba, sper să nu fi grăbit acţiunea prea tare [ dat fiind că e ora 2 dimineaţa, mă puteţi înţelege, pretty please ? :]] .]
Lectură plăcută ! <3

Trandafirul fără spini

- Vrei să spui că mă părăseşti? Cum aşa? Ce? NU înţeleg!
- Da . Te părăsesc. Vrei te rog să nu te mai comporţi ca o isterică? Mă stresezi. Înseamnă că nu mai suntem împreună. Dispari.
Ce crud putea fi băiatul din faţa mea. Stăteam în parcul în care ne cunoscusem, acelaşi loc în care îmi mărturisisem profundele sentimente pentru acesta. Ochii lui verzi mă ţintuiau acru cu privirea . Trupul său înalt şi bine făcut arăta extraordinar ca întotdeauna, purtând tricoul verde ce îi venea perfect şi pantalonii negri. Aceştia din urmă îi scoteau în evidenţă picioarele lungi. Părul negru şi creţ era îngrijit ca întotdeauna. Uitătura îi era superioară. Am privit spre acesta, văzându-mi reflexia. Corpul meu de înălţime medie putea fi citit în ochii acestuia. Braţele subţiri, trupul asemenea . Ochii negrii şi părul scurt castaniu. Mă recunoşteam ca fiind mediocră . Şi totuşi, cu ce drept îmi făcea asta?
Am început să râd, nerenunţând la tonul meu isteric. Cine se credea acest băiat? Să îmi facă atât de multe faze, acum să mă părăsească? Un drac împieliţat şi alta nu. L-am înjurat în gândul meu. Încă stătea în faţa mea.
- Şi ce mai aştepţi? I-am zis batjocoritor. Aveam şi eu orgoliul meu.
M-a întrebat „ ce ” din privire şi asta m-a făcut să râd batjocoritor.
- Dispari Leo. Gata, odată ce s-a terminat doar nu vrei să plec eu ca mâţa cu coada-ntre picioare? Eu am întâlnire cu Miriam şi Lil aici, aşa că nu am chef să ratez ocazia asta. Dacă tot vrei să mă trimiţi la dracu, ce-ar fi să îţi iei jucăriile şi să pleci?
A mârâit furios. Îi înţelegeam tonul dar el nu îmi înţelegea sentimentele. Niciodată nu o făcuse. Se culcase cu mine de trei ori. Nu o mai făcusem de o lună. Orice tipă întreagă la mine îşi dă seama că ceva nu e în regulă. După un an în care fusesem împreună cu bune şi rele, acum venea să îmi spună, exact în acest loc „ sacru ” că mă dă în scula lui şi că nu mai are nevoie de mine. Înţelegeam prin aceasta că îşi găsise pe alta.
Aşa , şi? Asta nu însemna că viaţa mea se termina. Ipocrit , nenorocit, idiot şi cretin .Asta era. Şi vroiam să îmi vărs furia asupra sa .
Să îl ard de viu era o variantă bună, sau să îl strâng de gât. Să îi smulg părul din cap, să îl tai, să îi scot ochii, să... Însă nu violenţa era răspunsul în cazul lui Leonard. Ştiam asta, îl cunoşteam mai bine decât oricine.
- Sunt prietenii mei, aşa că nu vor mai vrea să stea cu tine după ce ne-am despărţit. Eu ţi-am făcut cunoştinţă cu ei.
A accentuat fiecare cuvânt. Se comporta asemenea unui copilaş care îşi vrea jucăriile dăruite unui prieten, acum că nu se mai înţelegeau bine. Cât de fraier putea fi, nu îmi păsa. Ştiam şi eu că prietenii lui stăteau cu mine doar pentru el, însă vroiam să îl fac să plece şi după mă căram şi eu. Nu aveam de gând să aştept pe nimeni. Pe dracu . Miriam era o înfumurată şi iubitul ei, Lil. . . Eh , Lil era un băiat de gaşcă condus de o paraşută care de fiecare dată când încerca să fie drăguţ cu cineva, o păţea de la Miri. Draga fată avea plastic în loc de creier; asta era însă altă poveste.
- Pleacă Leo. Vrei să te fac de râs în faţa amicilor tăi?
A scrâşnit din dinţi. Nu îmi ajungea. Nu era înde-ajuns de furios.
- Uite ce e , târâtură. Dispari înainte să te fac eu să te evaporezi.
Am râs.
- Ce-o să faci , ă? O să mă loveşti? Frumos. Hai , încearcă.
Pe bune, când am zis asta nu credeam că o să o şi facă. Se apropia cu paşi repezi de mine şi m-a bruscat dintr-odată, prinzându-mi umerii.
Stai. OpreÅŸte-te... Nu! OpreÅŸte-te. Te rog .
Vroiam să ţip dar nu mai aveam voce. Amintiri ale trecutului mi-au venit brusc în minte.
* În urmă cu câţiva ani *
Părul meu lung şi castaniu se vedea minunat prins în două codiţe. Rochiţa primită de la mama mea era atât de drăguţă, albă cu floricele roz. Mi-am privit admirativ săndăluţele albe, şi eram mulţumită de oglinda din camera părinţilor mei .Era aşa de mare. Am auzit pe cineva ţipând pe hol şi am ieşit veselă. Însă zâmbetul mi-a pierit brusc, ca şi fericirea simţită până atunci.
Era 5 Aprilie, ziua în care împlineam doisprezece ani .
Tatăl meu se năpustise asupra mamei mele lovind-o cu tot ce putea. Mama era însângerată , ţipa şi plângea. Ochii săi erau roşii iar ai tatălui meu o priveau fără milă . Nu înţelegeam ce se întâmpla aşa că mi-au dat şi mie lacrimile şi am mers către bărbatul ce lovea fără milă.
- Nu mai da ! Tati! Stai! OpreÅŸte-te... Nu! OpreÅŸte-te. Te rog.
Ţipam însă fără sens. Mi-a dat mâna la o parte şi i-a mai dat un pumn scumpei mele mame. Aceasta a căzut ţipând pe podea. Îi puteam vedea sângele prelingându-se din buze şi din nas . Rănile erau roşii şi păreau atât de mari, pentru mine o copilă atât de mică. Inima mea bătea nebuneşte. M-am întors către tăticul meu şi acesta avea o expresie tristă. M-a luat în braţe însă eu îl loveam într-una cu pumnii. Mama urla după mine, iar eu protestam la îmbrăţişarea celui ce îmi era părinte.
- De ce? De ce ? De ce? Îl întrebam într-una. Ajunşi în dormitor , şi-a scos o valiză şi a început să împacheteze. Am văzut că se enervase uşor.
- De ce? Am repetat urlând şi lacrimile îmi curgeau şiroaie. A venit spre mine şi mi-a dat un pumn peste faţă.
A durut.
- Aşa merită femeile care comentează.
Mi-a zis fără milă iar eu am fugit. Am fugit, fără a mă mai uita în urmă.. Inima mea era sfâşiată, obrazul nu mi-l mai simţeam. . . Ştiusem din acea clipă că voi avea parte mereu de violenţe.
Şi îmi era teamă. Îmi era frică , pentru că mie îmi plăceau doar petalele trandaifirilor, nu şi spinii acestora...

* Prezentul *
Pierdută în amintirea trecutului, am văzut brusc cum o palmă vroia să se aşterne peste obrazul meu. Am închis ochii instinctiv, îndurereată de ceea ce păţisem în trecut. Eram îngrozită de faptul că trebuia să simt iar. Nu mai vroiam şi nu îmi puteam mişca trupul.
Aş vrea să nu mai fiu atât de slabă. Aş vrea să mă pot apăra.
Ştiusem mereu că Leonard era un băiat periculos şi violent. Dar îl plăcusem prea mult şi îmi doream la extrem protecţia sa, aşa că m-am hotărât să îmi declar dragostea pentru el. Acum că se săturase, mă putea maltrata. Aşa credea el.
Îmi simţeam ochii uzi. Şi atunci... Palma nu a aterizat peste obraz, dar trupul meu s-a mişcat. Am simţit două braţe trăgându-mă din faţa brutei şi m-am uitat debusolată la salvatorul meu. Îi puteam zări spatele bine făcut. Purta un sacou negru şi o pereche de pantaloni de aceaşi culoare. Spatele îi era bine făcut şi am zărit părul lung , drept şi prins într-o coadă strânsă la spate. Firele negre arătau superbe în bătaia razelor soarelui.
„ Minunat” am gândi eu .
Am văzut cum părul i se desprinde uşor când îi trânteşte un pumn creţului. Acela cade la sol trecându-şi mâna în jurul obrazului.
Salvatorul meu se întoarce cu faţa către mine , arătându-şi dinţii perfect albi. Nu îmi puteam exprima sentimentele. Pentru că nu îl cunoşteam, şi totuşi mă ajutase. A venit spre mine şi mi-a întins mâna. Niciodată nu eram prietenoasă cu străinii, nici măcar politicoasă. Şi acest om era într-adevăr o persoană pe care nu o cunoşteam . Chipul lui cald , de o culoare roşiatică plăcută mă încânta. Ochii negrii , parcă arşi mă priveau adânc. Vroiam să sărut buzele pline ... Mi-a prins degetele într-ale sale şi ne-am mişcat.
Odată ce am ieşit din parc, l-am întrebat.
- De ce ?
Nu a stat să se gândească nici o secundă.
- Pentru că femeile nu trebuiesc tratate aşa. Tu nu meriţi aşa ceva.
Am înţeles vag din vorbele sale că mă cunoştea. L-am privit nedumerită.
- Am fost anul trecut la cursul de economie, exact lângă cel de relaţii publice. Erai tot cu acest creţ, iar el se purta frumos cu tine. Am studiat, aparent, cazul. Două luni mai târziu l-am văzut cu o altă tipă. De atunci, am devenit interesat de tine.
O tipă? Ce tipă ? Recunosc că mă atrăgea mai tare faptul că era atras de mine.
- Pentru că deşi părea să nu îţi peste foarte tare de el, îi cântai în strună.
Era momentul în care trebuia să îl anunţ că străinii nu au voie să se bage în viaţa mea particulară.
- Şi Karina, tu nu meriţi aşa ceva.
Am dat vag din cap.
- Cum te numeÅŸti?
Am încercat să accentuez . M-a tras aproape de acesta.
- Will.
A răspuns absent privindu-mi buzele. Nu am încercat să mă desprind.
- E ciudat.
Am încercat să adaug.
- Şi totuşi, mi-am amintit acum câteva zile... Nu te-am cunoscut acum un an ci în urmă cu mai mult timp. Pe când erai o micuţă plângăcioasă, şi care suferea enorm. Stăteai în parc, cu o rochiţă drăguţă şi plină de noroi. Crezusem iniţial că ai căzut, dar când m-am apropiat am văzut că lovitura era pricinuită de altceva. Mi-ai spus ce ai păţit, şi am ştiut de atunci cât de fragilă erai.
- Iar tu.. Mi-ai şters lacrimile şi ai stat cu mine până când s-a întunecat şi a apărut mama să mă ia.
Am dăugat începând să plâng. Îl ţineam minte, cum puteam altfel? Pentru că el fusese cel ce mă ajutase să ies din groapa de melancolie, de tristeţea ce o aveam acasă. Zi după zi.. Căci mama nu renunţase la traiul groaznic cu tata, şi câteodată eram şi eu bătută. Iar el, William venea întotdeauna în acel parc.. Consolându-mă.
- Şi într-o zi.. Ai dispărut.
Am spus trăgându-l de cămaşă , mustrându-l pentru faptul că mă lăsase singură. Şi nu vroiam să îmi dea drmul, doream să mă îmrbăţişeze.
Parcă citindu-mi gândurile, mă înconjură cu braţele sale şi mă sărută. A fost cel mai dulce sărut din viaţa mea. Limbile noastre s-au unit uşor , buzele s-au gustat într-un mod lent , savurând fiecare secundă. Lacrimile mele se prelingeau în gură , el putând să le simtă gustul. Le- a şters uşor cu degetele mari.
- Am plecat din ţară , şi nu am ştiut cum să te anunţ. Când m-am întors... Tu te mutasei.
Mi-am amintit vag de momentul în care am făcut şaptisprezece ani şi m-am mutat cu bunica. Apoi de clipa în care am împlinit 19 ani şi m-am mutat singură, în alt oraş. Am dat din cap, aprobator . Nu aveam cuvinte.
Şi nu era nevoie de nimic altceva. Ca întotdeauna, ştia ce să facă pentru ca eu să mă simt mai bine. Mi-a strâns mâna într-a sa, şi împreună ne-am îndreptat spre Mercedes-ul negru parcat aproape. Când a băgat cheia în contact, mi-a zis.
- Când m-am întors în ţară, am făcut-o pentru că vroiam să te măriţi cu mine. Deşi nu mai ştiam cum arăţi, şi nu mai ştiam cine erai. Pentru că în toţi aceşti ani am trăit cu impresia că... Erai făcută pentru mine.
L-am privit uimită. Ochii mi s-au mărit. Aş fi vrut să ştiu ce gândeşte, pentru că el mereu părea să ştie despre mine. M-am înclinat spre el.
- Will . . .
Însă nu am reuşit să zic nimic.
- Mă bucur că am rămas şi acum cu aceaşi idee . Karina, vrei să faci o plimbare lungă pe drumul scurt al vieţii, împreună cu mine?
Înţelegeam ce vroia să spun şi mi-am încolăcit un braţ într-al său. Am zâmbit scurt.
- Pot încerca atinge un trandafir cu spini?
A răspuns rapid.
- Spinii au fost deja înlăturaţi.
Acela era răspunsul pe care doream să îl aud.

#20
Kyyyyyaaaaaaa ce tare eeeeee!!!!!Inca imi mai bate inima ca o nebuna.Geez da stiu ca iti plac trandafirii nu gluma(ma bucur ca nu is singura).Am vazut niste greseli de tastare si de exprimare insa eu nu-s cu as aceva si nu stau sa ti-le-nsir.Deci,revenind:doooaaaammmmneeee cat de super e Will.Un adevarat gentleman si sa nu mai spun cat de ambitios poate fi daca inca o mai iubea pe fata dupa atatia ani.Bravo mai,asa da oneshot!Uite ca totusi a meritat sa-l citesc la 2:30 dimineata.Acum am si eu ce visa cand oi adormi.Bravo inca o data




Utilizatori care citesc acest subiect:
1 Vizitator(i)