01-08-2016, 10:03 PM
(Ultima modificare: 01-08-2016, 10:11 PM {2} de milu_hinata.)
Hello guys! Nu am mai scris un fic de un car de ani si regret sincer ca nu le-am mai continuat pe celelalte.Nu promit nimic,dar poooate si sper sa ma tin de asta. Anyway astept pareri. :) Va pot spune de la inceput ca nu o sa fie totul lapte si miere ( ceea e destul de evident tinand cont ca actiunea are loc intr-un spital de nebuni). Incerc sa scriu ceva putin mai diferit fata de ceea ce scriam eu asa ca lucrurile pe aici o sa fie putin dure. Bineinteles o sa fie si momente dragute.Hope you like it.
Melodia capitolului: https://www.youtube.com/watch?v=QQi_8GUmCHg
[align=left]Timpul pare ca sta in loc aici. Secundele devin zile cand esti inchis intre patru pereti albi. La izolare. Chiar daca la inceput tipi, te agiti, bati cu pumnii in usa, te izbesti de pereti, nimeni nu te ajuta. Nimanui nu ii pasa. Tacerea cantareste greu si doare intr-o camera infinita, atemporala. Sa te retragi intr-un colt al camerei imi parea inutil pana cand m-am trezit si eu in acelasi loc, ghemuit, in speranta ca voi iesi inainte sa imi pierd complet mintile. Nebuni. Aici toti sunt nebuni. Poate nu din prima zi, poate nu toti, dar in final toti ajungem niste carcase goale, parasite de orice sentiment sau amintire. Pentru cei sanatosi mintal, adusi cu forta, la fel de mine de altfel, e mai rau. Nebunia e contagioasa si realizezi ca e mai usor sa fii ticnit decat rational. Cand esti readus in salon, ignori tot ce e in jurul tau: barbatul masiv care refuza sa isi ia pastilele si trebuie sedat in fiecare dupa-amiaza, femeia care tipa dupa sotul ei inexistent si pe care il gaseste in cele din urma "fictiv" langa masa de la fereastra sau tanarul care si-a omorat familia pentru ca...cine stie de ce. Singurul lucru care iti ramane de facut e sa fugi, sa te ascunzi intr-un labirint creat cu suferintele si durerile tale. Pana sa realizezi ce ai construit nu ai sa mai poti iesi. Labirintul gandurilor sau sertarul cu resturi. Resturi: amintiri, vise, franturi, imagini.
Urmezi un drum ce se ingusteaza cu fiecare pas, iar in stanga si in dreapta sunt hauri ce duc spre neant. In fata apare un pod vechi de lemn, putrezit. Subconstient. In jos,inconstient. In spate, nebunie. Am trecut doua poduri si gasesc drumul din ce in ce mai greu. Nu vreau sa il mai gasesc. Nu vreau sa mai aud durerea din strigatele lor, nu vreau sa imi mai simt mana amortita de la injectii sau gustul amar de la terciul servit in fiecare zi ca mancare. Dar cu cat alerg mai mult, cu cat fug mai departe, cu fiecare pod pe care il trec gandurile mele se pierd, se topesc si continua sa arda mocnit , undeva in subteran fara sa reusesc insa sa le constientizez. Ma pierd si ma gasesc in acelasi timp. Cu fiecare prag trecut vad si inteleg mai mult, dar nu reusesc sa aduc inapoi in constient nimic nou.
Am fost pe punctul de a renunta la aceasta pustie intoarcere spre realitate, care ma distruge si ma inspaimanta . Ironic. Eu eram cel care distrugea si acum eu sunt cel distrus. Cred??ncep sa deosebesc tot mai greu realitatea de dorinte. Cine am fost inainte sa fiu internat? Nu stiu sigur. Chiar am avut putere? Asa imi place sa cred. Poate chiar asta e motivul pentru care sunt aici. Puterea inebuneste oamenii...si totusi eu nu sunt nebun. Dar nu toti nebunii cred asta? Glume proaste. Pastilele ma fac sa ma indoiesc si de propria-mi existenta. Fosta existenta...Cred ca eram un barbat bogat. Influent. Atragator. Cu toate ca nu avem o oglinda, imi simt parul lung prins intr-o coada la spate. Odata negru, acum e gri, pe alocuri chiar alb. Am cearcane atat de adanci, iar obrajii sunt zgariati. M-am taiat singur? Un alt pacient? Nu stiu. Nu mai conteaza. Sunt ca o oglinda sparta, iar cioburile s-au pierdut,ratacit, unele chiar au fost ditruse. Si toate intr-o singura noapte..Acum imi amintesc..
-Timpul pentru medicamente!
Ma numesc Sasuke.
Melodia capitolului: https://www.youtube.com/watch?v=QQi_8GUmCHg
1.Oglinda Sparta
[align=left]Timpul pare ca sta in loc aici. Secundele devin zile cand esti inchis intre patru pereti albi. La izolare. Chiar daca la inceput tipi, te agiti, bati cu pumnii in usa, te izbesti de pereti, nimeni nu te ajuta. Nimanui nu ii pasa. Tacerea cantareste greu si doare intr-o camera infinita, atemporala. Sa te retragi intr-un colt al camerei imi parea inutil pana cand m-am trezit si eu in acelasi loc, ghemuit, in speranta ca voi iesi inainte sa imi pierd complet mintile. Nebuni. Aici toti sunt nebuni. Poate nu din prima zi, poate nu toti, dar in final toti ajungem niste carcase goale, parasite de orice sentiment sau amintire. Pentru cei sanatosi mintal, adusi cu forta, la fel de mine de altfel, e mai rau. Nebunia e contagioasa si realizezi ca e mai usor sa fii ticnit decat rational. Cand esti readus in salon, ignori tot ce e in jurul tau: barbatul masiv care refuza sa isi ia pastilele si trebuie sedat in fiecare dupa-amiaza, femeia care tipa dupa sotul ei inexistent si pe care il gaseste in cele din urma "fictiv" langa masa de la fereastra sau tanarul care si-a omorat familia pentru ca...cine stie de ce. Singurul lucru care iti ramane de facut e sa fugi, sa te ascunzi intr-un labirint creat cu suferintele si durerile tale. Pana sa realizezi ce ai construit nu ai sa mai poti iesi. Labirintul gandurilor sau sertarul cu resturi. Resturi: amintiri, vise, franturi, imagini.
Urmezi un drum ce se ingusteaza cu fiecare pas, iar in stanga si in dreapta sunt hauri ce duc spre neant. In fata apare un pod vechi de lemn, putrezit. Subconstient. In jos,inconstient. In spate, nebunie. Am trecut doua poduri si gasesc drumul din ce in ce mai greu. Nu vreau sa il mai gasesc. Nu vreau sa mai aud durerea din strigatele lor, nu vreau sa imi mai simt mana amortita de la injectii sau gustul amar de la terciul servit in fiecare zi ca mancare. Dar cu cat alerg mai mult, cu cat fug mai departe, cu fiecare pod pe care il trec gandurile mele se pierd, se topesc si continua sa arda mocnit , undeva in subteran fara sa reusesc insa sa le constientizez. Ma pierd si ma gasesc in acelasi timp. Cu fiecare prag trecut vad si inteleg mai mult, dar nu reusesc sa aduc inapoi in constient nimic nou.
Am fost pe punctul de a renunta la aceasta pustie intoarcere spre realitate, care ma distruge si ma inspaimanta . Ironic. Eu eram cel care distrugea si acum eu sunt cel distrus. Cred??ncep sa deosebesc tot mai greu realitatea de dorinte. Cine am fost inainte sa fiu internat? Nu stiu sigur. Chiar am avut putere? Asa imi place sa cred. Poate chiar asta e motivul pentru care sunt aici. Puterea inebuneste oamenii...si totusi eu nu sunt nebun. Dar nu toti nebunii cred asta? Glume proaste. Pastilele ma fac sa ma indoiesc si de propria-mi existenta. Fosta existenta...Cred ca eram un barbat bogat. Influent. Atragator. Cu toate ca nu avem o oglinda, imi simt parul lung prins intr-o coada la spate. Odata negru, acum e gri, pe alocuri chiar alb. Am cearcane atat de adanci, iar obrajii sunt zgariati. M-am taiat singur? Un alt pacient? Nu stiu. Nu mai conteaza. Sunt ca o oglinda sparta, iar cioburile s-au pierdut,ratacit, unele chiar au fost ditruse. Si toate intr-o singura noapte..Acum imi amintesc..
-Timpul pentru medicamente!
Ma numesc Sasuke.