Eter

[Syryus]

N-am mai scris de mult timp, dar sper ca asta nu a facut creatiile mele sa devina mai proaste. Binevoiti sa nu aveti mila.

Original scrisa pentru un concurs, am decis sa dezvolt lucrarea de fata ceva mai mult si astfel am ajuns la ideea actuala, cu trei capitole. Le voi posta pe rand, in asteptare de critici si poate idei.

I.

Zi de vizita. Nu puteam spune ca iubesc asemenea zile, desi uneori eram entuziasmata de apropierea lor. Simteam un sentiment ciudat, ca cel dinaintea intalnirii cu un prieten de departe pe care nu-l voi mai revedea curand, desi nu era vorba de un prieten, ci de tatal meu, si stiam ca urmeaza sa-l vad din nou, la aceeasi data, luna urmatoare.

Soneria izbucni in triluri, anuntandu-ma ca tata era chiar in fata usii, asteptand politicos sa o deschid si sa-l salut. Ceasul arata exact ora trei, dar deja nu mai eram mirata privindu-l, cum fusesem in primele dati. Domeniul de expertiza al tatei nu era unul in care intarzierile sa fie admise. Nu stiam prea multe despre ce putea si ce nu putea sa faca o Calauza, dar presupuneam ca, daca ar fi vrut, tata ar fi putut sa treaca pur si simplu prin metalul rece al usii si sa pluteasca fara zgomot pana in locul in care ma aflam. M-am intrebat, in timp ce deschideam usor usa, cum ar fi aratat ochii lui urmarindu-ma prin pereti, in timp ce ma miscam prin apartament. Odata ce privirea mea intalni masca alba ce ii acoperea chipul insa, orice incercare de imaginatie pieri.

- Buna...tata, am soptit catre barbatul inalt din fata mea si l-am poftit cu un gest inauntru.

- Bine te-am gasit, scumpa mea.

Nu ii spuneam aproape niciodata pe nume, desi in conversatiile cu alte persoane se intampla sa scap cate un „Azrael” in loc de „tatal meu”. El imi copia obiceiul si acest lucru ma multumea in mare parte, deoarece in rarele ocazii cand imi pronunta numele o facea atat de suierator incat simteam fiori in tot corpul.

In timp ce ii primeam scurta imbratisare mintea imi fugi la numeroasele filme de la televizor in care barbatii misteriosi erau mereu imbracati in negru. Nu crezusem niciodata ca e mai mult decat un cliseu cinematografic, asta pana sa il vad prima oara pe tata in obisnuita lui costumatie. El si celelalte doua Calauze pe care le cunoscusem pana atunci erau imbracati in acelasi tip de pardesiu negru, iar restul vestimentatiei accentua culoarea intunecata atribuita mortii. Doar mastile ce le ascundeau chipurile erau de un alb imaculat, o referinta poate la ceea ce se ascundea dincolo de ele.

Observand ca ma uit atenta la masca lui fara sa spun vreun cuvant, desi ne asezasem pe canapeaua din sufragerie de cateva minute, tata imi facu usor din mana pentru a-mi atrage atentia.

- Vrei sa...? a intrebat, aratand cu stanga spre masca sa, odata ce ochii mei s-au desprins de albul acela pur.

Am dat din cap in semn de aprobare, iar el si-a scos incet masca, la fel cum facuse aproape la fiecare intalnire de pana atunci, de cand i-o cerusem prima data. Nu stiu daca trupul sau sufletul meu suferea intr-adevar o schimbare dupa acele momente, sau poate doar ritualul acela ce facea parte din lumea lui ma apropia cumva de ea, insa ceea ce stiu sigur e ca dupa aceea eram in stare sa discut cu el aproape normal, ca orice adolescenta cu tatal ei.

Mi-am ridicat privirea catre chipul lui si imediat am simtit mii de ace cum imi gauresc corpul. Durerea de o secunda a fost inlocuita subit de o raceala ce imi facea pielea sa se stranga imprejurul muschilor si al oaselor ca o menghina. Camera nu mai era de mult timp acolo, nici tatal meu, doar un tunel lung, sau poate adanc, deoarece lumea fusese golita de orice senzatie a orientarii, iar pe marginile lui, trecand pe langa mine cu viteze astronomice, se insirau galaxii intregi, ale caror nume nu aveam sa le stiu vreodata. Cu fiecare secunda care trecea ma simteam mai relaxata, iar corpul meu rece si greu, asa cum imi parea acum, era doar un lucru vechi si rau ce ma incetinea. Ma apropiam de capatul tunelului si lumina ce se zarea in fata era blanda si plina de caldura, in contrast cu corpul meu nefolositor, ce ma deranja tot mai mult...

Fiorii m-au cuprins aproape de indata ce mintea mi-a revenit in camera acum aparent lipsita de viata. Am apucat sa-l vad pe tata asezandu-si masca la loc inainte de a veni incet spre mine si a ma prinde de mana. Caldura mi-a invadat instantaneu corpul si paloarea fetei s-a schimbat in roseata, insotita de un zambet larg. Teoretic, sufletul imi parasise pentru cateva secunde trupul, iar acesta proceda de fiecare data ca si cum ar fi fost mort: se racea si devenea alb ca marmura.

- Cand va fi timpul, poti sa o faci tu? l-am intrebat, gandindu-ma la acea lumina si cum ar fi fost sa ajung la ea.

- Daca va fi vorba tot de Sursa, as prefera sa o fac eu, spuse in timp ce se intorcea la locul sau. Insa daca prin nu stiu ce nefericit eveniment ar fi nevoie de Stergere, nu cred ca vreau sa asist la asta.

Puteam sa jur ca zambise amar pe sub masca aceea la ultimele sale cuvinte. Stergerea, Infernul, Nefiinta, lucrul pe care tatal meu il oferise de multe ori fara niciun regret altor persoane, dar nu ar fi putut-o face propriei sale fiice.

- Inca ma contrariaza faptul ca iti face placere sa experimentezi moartea, ma intrerupse din ganduri vocea lui baritonala. Pentru cei ce mai au de trait ar trebui sa fie neplacuta greutatea unui trup in acel tunel.

I-am zambit drept raspuns, deoarece nu stiam ce sa spun. Cand ma aflam acolo speram, poate chiar ma rugam pentru asta, ca tata sa intarzie doar cateva secunde, destul pentru ca sa pot sa imi las trupul in urma si sa ajung la Sursa. Dar tata nu facea niciodata astfel de greseli, iar eu nu imi doream niciodata acest lucru in afara tunelului. Poate dupa accidentul ce imi lasase mama in stare de coma as fi avut multe motive sa imi doresc ceva apropiat de moarte, insa afectiunea mamei fusese inexplicabil compensata de fascinatia pentru un tata ce nu isi facuse fizic prezenta in viata mea pana atunci.

Nu erau multe Calauze care aveau copii, le puteai numara pe degete, iar faptul ca Azrael era una dintre cele mai bune ma facea sa ma simt oarecum importanta. La inceput, cand fusese ales pentru a deveni Calauza, tata era departe de noi, in cautarea unui tel pe care nu l-am inteles nici pana in ziua de astazi, dar datorita caruia se indepartase de femeia pe care o iubea. Mai apoi, odata cu anii, desi i-a spus mamei adevarul, a pastrat mereu distanta fata de familia sa. Abia cand am ramas cu adevarat singura, desi amandoi stim ca aparitia lui nu a schimbat cu nimic acest aspect, tata s-a transformat dintr-un super-erou, cum era in povestile mamei, intr-un barbat inalt, imbracat in negru, ce ofera moarte semenilor mei.

Nu le-am clasificat niciodata pe Calauze in aceeasi specie cu oamenii. De altfel Rahela, o Calauza ce imi oferise informatiile necesare inainte de a-l vedea pe tata pentru prima oara, imi descrisese procesul prin care devenise Calauza ca o „dezbracare de umanitate”. Totul afara de sufletul in sine devenea complet diferit, iar uneori parea ca nici sufletul nu scapase intreg, fiindca legaturile lui cu trupul, precum perceptia, fusesera grav distorsionate.

In timp ce imi vedeam de ganduri, degetele mainilor se arcuiau ciudat, inclestate de canapea. Probabil tata mi-a observat framantarile si, cunoscand foarte bine natura umana, n-a insistat asupra conversatiei. S-a multumit sa-mi aminteasca doar, in timp ce ne indreptam spre usa, ca ne vom vedea mai repede de luna urmatoare. Nu era necesar sa mai specifice motivul, deoarece vocea il trada chiar si pe el.

Curand, foarte curand, avea sa o conduca pe mama spre Sursa.