Memories.

[Niska]

Dor

Si.. stii si tu cum e cu timpul. Acum te iubeste si iti e alaturi, aici te lasa pierduta in ganduri, acum te dezmiarda cu regrete si amintiri, aici te injura si te arunca in trecut.. si apoi il in injuri si tu pe el pentru ceea ce-ti face.. si spune ca esti un copil prost crescut fara parinti, ca n-a invatat sa astepte finalul povestii. Eu deja am renuntat sa ma cert cu el, sau sa-l astept. M-am impacat cu ideea ca se comporta nedrept cu mine si odata ce trece, sterge orice sentiment de iubire din viata mea. M-am impacat cu gandul ca voi fi mereu la fel: singura. Mi se rupe inima cand vad prin cate am trecut, cate momente cate sentimente lasate in vant si in alunecarea timpului. Si asta pentru ca mereu eu sunt de vina. Lucrurile pe care nu le mai pot schimba, incep cu mine. Si de cele mai multe ori, lucrurile pe care vreau sa le schimb se sfarsesc tot cu mine. Niciodata n-am vrut sa schimb altceva, sau pe altcineva.. decat pe mine. Dar, in ciuda greutatilor nu am renuntat niciodata sa lupt. Si n-am sa incetez niciodata sa lupt pentru ceea ce vreau, pentru ceea ce imi apartine, pentru ceea ce iubesc. Si n-am incetat niciodata sa afirm: „Sunt bine". Am invatat sa spun ca sunt bine, chiar si atunci cand imi era atat de rau, si simteam ca mi se misca pamantul sub picioare. Am invatat sa zambesc, fals ce-i drept, dar tot zambet se numeste. Zambesc isteric de larg cand de fapt imi vine sa plang. Dar cateva siroaie de lacrimi nu mi-au inmuiat taria sau forta, nu m-au facut mai slaba, nu mi-au dat motive sa renunt. Dar.. cred ca asa trebuie sa fie, asa trebuie sa se intample, nu?! Aici se sfarseste inca un capitol atat de lung, si inca nu se stie nimic despre firul epic al istorisirii, nici despre personajul principal al acesteia. As vrea sa cred ca a fost doar un vis urat, sau doar o simpla poveste pe care o citeam undeva la malul unei mari.. sau intr-o barca la apus. O poveste fara sfarsit, sau in cel mai rau caz, fara happy-end. O poveste despre.. dor. Doar despre dor, si nu despre regrete. Nu multi recunoastem, dar uneori ne lipsesc atat de multe lucruri. Povestea mea vorbeste doar despre lucruri trecute si pierdute in timp, e lipsita de regrete. Vorbeste despre cat de mult imi lipseste linistea si fericirea sufleteasca. Impacarea cu sine.. Vorbeste despre cum imi lipsesc prietenii, in ciuda faptului ca am ales sa nu mai iert nici cea mai mica greseala care m-a facut sa sufar, vorbeste despre cum imi lipseste increderea, curajul si forta sa ma ridic, cand stiu ca nu e nimeni acolo, cel putin cu un: „iti sunt alaturi" sau „am incredere in tine". Imi lipsesc toate. Zilele cand ieseam cu prietenii, atunci cand ii aveam, orele in care chicoteam apoi radeam cand profesorul se mai intorcea brusc sa ne faca observatie, zilele de vara cand ne bateam cu baloane pline cu apa, chiar si certurile acelea copilaresti. Doar lucruri care au devenit acum amintiri sau lucruri suficient de rare incat sa le consideri amintiri. Acum mi se pare inutil totul. Speranta, puterea, increderea in sine. Astazi o singura privire la soarele de pe cer si e de-ajuns sa pot respira in continuare, sau sa imi continui drumul in singuratate. Dar maine?! Maine va fi la fel?.