@Teh sărna mami că ai apărut pi acilea *hug*
@ Silvi enjoy.
Capitolul 3
Tremuram. Scrâşneam din dinţi în speranţa ca ce văd să nu fie adevărat. Oamenii se adunaseră împrejurul tinerei şi o analizau. Speriaţi, ţipau. Mi-am înfruntat teama şi am ieşit din maşină. Am alergat grăbit către fată. Nu avea leziuni grave, însă prezenta răni în zona capului, iar piciorul drept era fracturat. Cu mult calm am putut să o iau de acolo şi să o urc în maşină. Le-am spus celorlalţi că sunt medic pentru a nu mă bate şi mai mult la cap. Am urcat-o în automobil în spate şi am accelerat. Cum mi se putea întâmpla mie chestia asta. Mă simţeam ca ultimul om. Nu doar că am călcat-o cu maşina ca prostul, dar mă simţeam mizerabil. Era tânără parcă o mai văzusem prin biroul doctorului profesor ce fusese învăţătorul meu în facultate. Tot drumul aveam remuşcări şi nu doar pentru că mă putea acuza de chestia asta ci pentru că mă simţeam eu mizerabil în interior. Niciodată nu mi se întâmplase să calc pe cineva. Niciodată…Nu avea cum, refuzam să cred că aş fi făcut asta. Respira ! Asta era lucrul ce mă mai calma un pic. Tot drumul am simţit cum capul îmi exploda de parcă era o bombă nucleară, dar rezistam. Ajuns în faţa spitalului, am tras cu ochiul să văd cine era de gardă. Ce căcat de ghinion ! Era un medic veterinar. Nu se poate aşa ceva. Singurul chirurg era…eu…Povestea era de fapt alta. Şi mă temeam să ajung la asta. Urmasem un curs special pe care Profesorul mi l-a dat în anii de facultate extra pe lângă cei 6 ani de medicină. Aveam specialitate în chirurgie şi îmi luasem o diplomă. Puteam să merg în operaţii, dar şi să operez. De asta îmi era cel mai tare teamă. Nici un doctor chirurg nu era acolo în momentul ăla. Cât ghinion, cât ghinion. Am solictitat o targă pentru fată şi asistentele de gardă au schimbat-o cât de repede a fost posibil. Le-am spus să îi ia pulsul. Era bine că încă îi bătea inima. Încă mă luptam cu mine. Să intru sau să nu intru. Nu vroiam nici să fac acest lucru…dacă picam, dacă nu eram în stare de acel lucru…dacă. Mira mă tot chema în salon, dar refuzam. Numai la gândul că apuc bisturiul acela mă înfricoşam. Parcă dacă îl luam in mână simţeam că voi leşina. Nu numai eu aveam nevoie de tratament. La o a treia atenţionare din partea Mirei am ieşit din baie şi am intrat în salon. Cu cât mergeam pe coridorul acela alb cu miros de spirt cu atât regretam că ieşisem din casă. Mai bine stăteam acolo şi numai plimbare cu maşina îmi trebuise mie. Trebuia să o las acasă…de ce dracu’ m-am întors după ea nu ştiu. Am intrat brusc în salon. Totul era alb şi mirosul de spirt fu îndepărtat după ce îmi acoperisem faţa cu materialul alb. O priveam…era frumoasă. Ochii închişi inconştienţi mă făcea mai nebun decât eram atunci când intrasem în salon. Asistentele se pregătiseră, iar întrebările nu conteneau să curgă peste mine ca razele de soare dimineaţa pe pământ.
Am luat de pe tăviţă bisturiul. Sclipea în lumina artificială a neonului de deasupra capului meu. Mda…creierul meu era concentrat la multe alte chestii, iar apoi venise Mira să-mi spună că mă sună cineva. Cine dracului…Îmi veneau şi nervii. Am luat instrumentul şi am început să tai pe rană. Sângele acela aproape că mă făcea să leşin. Nu mai avusesem niciodată o asemenea stare aiurea. Parcă mai aveam puţin şi plângeam. Sau parcă eram în primul an de facultate când m-au dus să văd nişte cadavre si să facem experimente pe ele.
Foarfeca era un instrument foarte important. Cu ea tăiam aţele cusăturii. Piciorul nu era infectat aşa că nu putea ajunge la septicemie. Mult sânge nu pierduse, dar avea leziuni. Capul îi era spart şi piciorul rănit. Rana de la cap fusese pansată şi curăţată, iar cea de la picior la fel. Rămăsesem singurul în slaon pentru verificare ulterioară. Nu vroiam să mă trezesc cu cine ştie ce hemoragie internă şi apoi să trebuie să o bag înapoi la operaţie. Avea câteva vânătăi, dar era totul bine. Le-am spus asistentelor să o ia într-un salon de recuperare. Am ieşit…salvat. Am răsuflat uşurat şi am închis ochii. Peripeţia asta o aveam de povestit lui Emilian cu siguranţă. Maine evident. Nu aveam cum să-l trezesc pe bietul om la ora aia doar ca să-i zic de tâmpenia pe care am produs-o. Mă simţeam încă lamentabil după ce i-am făcut fetei, dar chiar îmi părea rău de tot. Eu era să o omor, eu am salvat-o. Mă gândeam..dacă nu eram şi chirurg ? Dacă nimeni nu venea în seara aia să o salveze ? Ce i s-ar fi întâmplat ? Mă întreb ce…şi câteodată când mă întreb vreau să îmi şterg gândul. Nu aş fi fost în stare să o omor, dar nu numai cei din jur m-ar fi acuzat ci eu şi conştiinţa mea m-ar fi mustrat pentru fapta comisă. Aveam de învăţat o lecţie din asta. Când am intrat prima dat în salonul acela am simţit cum un val de teamă mă cuprindea şi vroiam să mă întorc. Să fug de mine probabil. Îmi era teamă. Teama de a face vreo prostie pe care aveam să o regret mai târziu. Frica teribilă de a fi supus acuzaţiilor dacă aş fi făcut ceva greşit şi emoţia ce mă bloca de a mă mustra conştiinţa. Sincer după ce am ieşit din cabinet am răsuflat uşurat. Nu a fost mare lucru decât o mică rană de curăţat şi alte câteva verificări. Acolo pe scaun chiar şi după toate alea mă mustram singur. Noroc că asistenta mă liniştea cu o cafea. Am luat telefonul şi i-am urât somn uşor când avea să ajungă acasă. Eu unul nu aveam să dorm. Cum să închid un ochi după tot ce am făcut ? Mi-am luat cafeaua şi am plecat în salon. Iar aveam să simt mirosul acela de spirt ce îmi inunda nările. M-am aşezat chiar pe un scăunel de lângă patul de spital. Dormea…Nu ştiam nici măcar cine e, dar chiar îmi plăcea prezenţa ei liniştită. Mira avusese grijă să îi dea un sedativ puternic ca să se odihnească. În timp ce o priveam mă uitam prin actele ei şi am descoperit că o cheamă … Larion. Fir’ar ! Aşa îl chema pe Emilian. O priveam uitându-mă la ea ca la un prost. Realizasem cea mai mare gafă din lume. Nici nu ştiam cum aveam să-i explic lui Emilian ce tocmai făcusem. Oare fapta mea avea să fie vreodată iertată ? Tocmai o călcasem pe Giulia Larion, sora celui mai bun prieten al meu încă din liceu. Deşi nu mă aşteptam la o presupusă vizită, pe uşă apăru Emilian îngrijorat şi totodată ne-a surprins în liniştea ce ne înconjura.
@ Silvi enjoy.
Capitolul 3
Tremuram. Scrâşneam din dinţi în speranţa ca ce văd să nu fie adevărat. Oamenii se adunaseră împrejurul tinerei şi o analizau. Speriaţi, ţipau. Mi-am înfruntat teama şi am ieşit din maşină. Am alergat grăbit către fată. Nu avea leziuni grave, însă prezenta răni în zona capului, iar piciorul drept era fracturat. Cu mult calm am putut să o iau de acolo şi să o urc în maşină. Le-am spus celorlalţi că sunt medic pentru a nu mă bate şi mai mult la cap. Am urcat-o în automobil în spate şi am accelerat. Cum mi se putea întâmpla mie chestia asta. Mă simţeam ca ultimul om. Nu doar că am călcat-o cu maşina ca prostul, dar mă simţeam mizerabil. Era tânără parcă o mai văzusem prin biroul doctorului profesor ce fusese învăţătorul meu în facultate. Tot drumul aveam remuşcări şi nu doar pentru că mă putea acuza de chestia asta ci pentru că mă simţeam eu mizerabil în interior. Niciodată nu mi se întâmplase să calc pe cineva. Niciodată…Nu avea cum, refuzam să cred că aş fi făcut asta. Respira ! Asta era lucrul ce mă mai calma un pic. Tot drumul am simţit cum capul îmi exploda de parcă era o bombă nucleară, dar rezistam. Ajuns în faţa spitalului, am tras cu ochiul să văd cine era de gardă. Ce căcat de ghinion ! Era un medic veterinar. Nu se poate aşa ceva. Singurul chirurg era…eu…Povestea era de fapt alta. Şi mă temeam să ajung la asta. Urmasem un curs special pe care Profesorul mi l-a dat în anii de facultate extra pe lângă cei 6 ani de medicină. Aveam specialitate în chirurgie şi îmi luasem o diplomă. Puteam să merg în operaţii, dar şi să operez. De asta îmi era cel mai tare teamă. Nici un doctor chirurg nu era acolo în momentul ăla. Cât ghinion, cât ghinion. Am solictitat o targă pentru fată şi asistentele de gardă au schimbat-o cât de repede a fost posibil. Le-am spus să îi ia pulsul. Era bine că încă îi bătea inima. Încă mă luptam cu mine. Să intru sau să nu intru. Nu vroiam nici să fac acest lucru…dacă picam, dacă nu eram în stare de acel lucru…dacă. Mira mă tot chema în salon, dar refuzam. Numai la gândul că apuc bisturiul acela mă înfricoşam. Parcă dacă îl luam in mână simţeam că voi leşina. Nu numai eu aveam nevoie de tratament. La o a treia atenţionare din partea Mirei am ieşit din baie şi am intrat în salon. Cu cât mergeam pe coridorul acela alb cu miros de spirt cu atât regretam că ieşisem din casă. Mai bine stăteam acolo şi numai plimbare cu maşina îmi trebuise mie. Trebuia să o las acasă…de ce dracu’ m-am întors după ea nu ştiu. Am intrat brusc în salon. Totul era alb şi mirosul de spirt fu îndepărtat după ce îmi acoperisem faţa cu materialul alb. O priveam…era frumoasă. Ochii închişi inconştienţi mă făcea mai nebun decât eram atunci când intrasem în salon. Asistentele se pregătiseră, iar întrebările nu conteneau să curgă peste mine ca razele de soare dimineaţa pe pământ.
Am luat de pe tăviţă bisturiul. Sclipea în lumina artificială a neonului de deasupra capului meu. Mda…creierul meu era concentrat la multe alte chestii, iar apoi venise Mira să-mi spună că mă sună cineva. Cine dracului…Îmi veneau şi nervii. Am luat instrumentul şi am început să tai pe rană. Sângele acela aproape că mă făcea să leşin. Nu mai avusesem niciodată o asemenea stare aiurea. Parcă mai aveam puţin şi plângeam. Sau parcă eram în primul an de facultate când m-au dus să văd nişte cadavre si să facem experimente pe ele.
Foarfeca era un instrument foarte important. Cu ea tăiam aţele cusăturii. Piciorul nu era infectat aşa că nu putea ajunge la septicemie. Mult sânge nu pierduse, dar avea leziuni. Capul îi era spart şi piciorul rănit. Rana de la cap fusese pansată şi curăţată, iar cea de la picior la fel. Rămăsesem singurul în slaon pentru verificare ulterioară. Nu vroiam să mă trezesc cu cine ştie ce hemoragie internă şi apoi să trebuie să o bag înapoi la operaţie. Avea câteva vânătăi, dar era totul bine. Le-am spus asistentelor să o ia într-un salon de recuperare. Am ieşit…salvat. Am răsuflat uşurat şi am închis ochii. Peripeţia asta o aveam de povestit lui Emilian cu siguranţă. Maine evident. Nu aveam cum să-l trezesc pe bietul om la ora aia doar ca să-i zic de tâmpenia pe care am produs-o. Mă simţeam încă lamentabil după ce i-am făcut fetei, dar chiar îmi părea rău de tot. Eu era să o omor, eu am salvat-o. Mă gândeam..dacă nu eram şi chirurg ? Dacă nimeni nu venea în seara aia să o salveze ? Ce i s-ar fi întâmplat ? Mă întreb ce…şi câteodată când mă întreb vreau să îmi şterg gândul. Nu aş fi fost în stare să o omor, dar nu numai cei din jur m-ar fi acuzat ci eu şi conştiinţa mea m-ar fi mustrat pentru fapta comisă. Aveam de învăţat o lecţie din asta. Când am intrat prima dat în salonul acela am simţit cum un val de teamă mă cuprindea şi vroiam să mă întorc. Să fug de mine probabil. Îmi era teamă. Teama de a face vreo prostie pe care aveam să o regret mai târziu. Frica teribilă de a fi supus acuzaţiilor dacă aş fi făcut ceva greşit şi emoţia ce mă bloca de a mă mustra conştiinţa. Sincer după ce am ieşit din cabinet am răsuflat uşurat. Nu a fost mare lucru decât o mică rană de curăţat şi alte câteva verificări. Acolo pe scaun chiar şi după toate alea mă mustram singur. Noroc că asistenta mă liniştea cu o cafea. Am luat telefonul şi i-am urât somn uşor când avea să ajungă acasă. Eu unul nu aveam să dorm. Cum să închid un ochi după tot ce am făcut ? Mi-am luat cafeaua şi am plecat în salon. Iar aveam să simt mirosul acela de spirt ce îmi inunda nările. M-am aşezat chiar pe un scăunel de lângă patul de spital. Dormea…Nu ştiam nici măcar cine e, dar chiar îmi plăcea prezenţa ei liniştită. Mira avusese grijă să îi dea un sedativ puternic ca să se odihnească. În timp ce o priveam mă uitam prin actele ei şi am descoperit că o cheamă … Larion. Fir’ar ! Aşa îl chema pe Emilian. O priveam uitându-mă la ea ca la un prost. Realizasem cea mai mare gafă din lume. Nici nu ştiam cum aveam să-i explic lui Emilian ce tocmai făcusem. Oare fapta mea avea să fie vreodată iertată ? Tocmai o călcasem pe Giulia Larion, sora celui mai bun prieten al meu încă din liceu. Deşi nu mă aşteptam la o presupusă vizită, pe uşă apăru Emilian îngrijorat şi totodată ne-a surprins în liniştea ce ne înconjura.
-