Stând în ploaie

[Better Off Alone]

Bun ... Se pare că am ajuns şi eu pe-aici ... Trebuie să menţionez că este primul meu fic - deci experienţa mea e egală cu zero - . Accept orice fel de critici deoarece vreau să mă perfecţionez şi să depăşesc nivelul meu de-acum . Sunt deschisă la orice tip de sfaturi, propuneri, critici etc. Nu vă spun subiectul fic-ului, vă las pe voi să descoperiţi ^.^ .
Lectură plăcută .

Stând în ploaie

Capitolul 1. Pierdută

- Nu eşti bună la nimic !
O altă persoană s-ar fi cutremurat la auzul acestei aserţiuni, ar fi izbucnit in lacrimi nesuportând durerea pricinuită de acea fiinţă care însemna totul pentru ea ... Dar degeaba descriu sentimentele altcuiva . De ce ? Fiindcă nu le inţeleg . Niciodată nu am făcut-o şi nici nu o voi face vreodată . Efectiv nu o pot face . Poate mă consideri rece şi fără sentimente, dar nu te condamn . Ai dreptate . De ce să te mint ? Nu văd rostul acestei acţiuni . Nu te ajută nici pe tine, dar nici pe mine ... Să mint pentru a păstra aparenţele, pentru a crea o imagine falsă ce are drept scop inducerea ta în eroare ? Categoric nu . De ce să mă surprindă o afirmaţie atât de tipică lui ? Pentru a mă preface că îmi pasă ? Nu ! Mă aşteptam la asta, de fapt, chiar mă întrebam cât va mai dura până ce va da glas dispreţului faţă de mine . Întotdeauna m-a urât, dar sentimentul e reciproc, însă cu mult amplificat de mine .
Atenţia îmi este captată de încăperea complet străină mie . Nu pot distinge prea multe ... Becul ce abia pâlpâie luminează cu greu o porţiune din odaie, restul e învăluit într-o obscuritate totală . E linişte, poate prea linişte ... Pot auzi sunetul picăturilor de apă ce se izbesc de sol . După cum se prezintă lucrurile pot detecta – sau măcar presupune – locaţia şederii mele, şi anume subsolul unui bloc abandonat . Un miros dezagreabil mă izbeşte puternic în faţă, rănindu-mi astfel organul olfactiv . Într-un asemenea mediu doar cele mai josnice rozătoare s-ar putea simţi bine .
Un loc infect, neplăcut vederii umane, loc ce îţi poate provoca doar repulsie şi dezgust, exact ca şi persoana ce stătea în faţa mea . Când îmi amintesc de el, simt cum sângele îmi zvâcneşte în vene, cum fiecare moleculă de-a mea se contopeşte cu acea aversiune atât de cunoscută şi totuşi atât de dăunătoare ... Încerc să opresc acest amalgam de gânduri şi simţiri, dar nu pot ... Ştiu că îmi face rău, că din acest motiv mă dezintegrez încet, dar sigur , că elimin toată esenţa bună – atât de firească omului – din mine, că mă ucid singură ... Dar nu îl pot opri ... Nu vreau ! Nu merită ...
Îi văd trăsăturile grosolane si ochii îmi sunt învăluiţi de o durere vehementă ce îmi tulbură gândirea . El vorbeşte şi eu îmi simt urechile sângerând din cauza incapabilitaţii psihice ale acelei persoane . Persoană ... Mă întreb dacă îi pot atribui acest titlu superior şi nobil ... Categoric nu ! El umbreşte toate calitaţile fiinţei umane, ascunzând astfel notele definitorii ale omenirii . Da, îl urăsc, dar si tu ai face-o dacă l-ai cunoaşte cum îl cunosc eu . Toate aceste vorbe de dispreţ nici măcar nu pot atinge stadiul ridicat al simţirii mele .
Zgomotul produs de apropierea unor paşi mă trezeşte la realitate, captându-mi atenţia pentru câteva momente aproape imperciptibile . Uşa se deschide cu un scârţăit prelung, deranjându-mi astfel auzul . Doi bărbaţi şi un copilandru îşi fac apariţia în odaie, îndreptându-se spre acel demon cu chip uman . Toţi arată la fel : haine murdare care probabil nu au cunoscut niciodată apa, trasături vulgare şi indispensabilul miros respingător .
Băiatul, ce nu părea să aibă mai mult de nouă ani, m-a impresionat într-un mod neplăcut . Acel caracter mefistofelic si coeficientul de inteligenţă scăzut sunt complet nepotrivite vârstei lui . E atât de tânăr şi totuşi atât de pierdut. Pierdut în obscuritate totală, fără nici o şansă de evadare ... Doar el şi abisul în care e prins, abis ce nu îţi dă şansa la lumina, la căldură, la iubire ... Condamnat pe veci şi judecat de cei care au avut noroc, spre deosebire de el ... Veşnic nefericit, neînţeles şi singur ... De ce ? Pentru că alţii au decis în locul lui, pentru că el le îngreunează existenţa, pentru că a avut ghinionul de a se naşte ... Mă uit la el şi mă văd pe mine . Amândoi a trebuit să trăim aceeaşi suferinţă, aceeaşi mizerie nenorocită care a avut grijă sa ne distrugă fără milă . O vicisitudine neîntreruptă ce ne-a format caracterul . Ceilalţi oameni ne cataloghează drept nişte ciudaţi, ferindu-se din calea noastră, practic izolându-ne . El e încă tânăr şi poate că mai are o şansă de a evada, o şansă la fericire . Dar eu ? Eu ce să fac ? Mă afund din ce în ce mai mult în acel abis, iar posibilităţiile de a scăpa se micşorează constant . Cad, dar nu mă ridic ... Simt aprehensiunea intrându-mi în oase, dar nu fac nimic pentru a o stăvili ...
Ce e fericirea de fapt ? De ce trebuie să o percep ? Nu găsesc lumina . Mă întunec ...