08-04-2010, 11:41 AM
Bonjour.
Multumim tuturor pentru comentarii :].
Aici este capitolul nou, destul de lame si cam scurt dupa parerea mea. Da' ma rog, sper sa va placa.
Lectura placuta!
Ştiu sigur că pe lângă acel sărut, i-am dăruit lui Victor şi un zâmbet. Cel mai larg, cel mai superb. Cum nimeni nu mai putuse să-mi smulgă până în acel moment. Pentru că mă simţeam bine. Simţeam aceeaşi senzaţie care-mi dominase corpul în timpul primului nostru sărut. Şi era greu de crezut din moment ce mintea îmi zburase imediat la Eric. Poate pentru că tocmai ieşise pe uşă, adresându-mi una din replicile acelea pe care sigur şi le pregătea special pentru mine?
I-am analizat cu atenţie tonul pe care mi se adresase. Denota dispreţ, repulsie, poate chiar şi ură... Mă ştia atât de bine. Chiar vroiam să-l strig pe Victor. Eram fără apărare. Nu-i puteam face faţă. Dar Victor plecase de mult. Şi sunt sigură că şi el îşi dăduse seama de asta. Altfel nu s-ar fi apropiat atât de mult de mine...
Eram speriată. Nu ştiam ce îmi poate face. Mint. Nu ştiam ce aş putea face eu cu el atât de aproape de mine. Mai ales acum că o altă senzaţie, destul de ciudată, îmi dominase corpul. Una diferită faţă de cea pe care o simţeam alături de Victor, una pe care mi-o crea imagina lui.
Era un curent îngrozitor în hol. Dar simpla lui prezenţă mă încălzea. Probabil că dacă am fi mereu împreună, mie nu mi-ar mai fi frig niciodată. Ce mult îmi doream să fie el cel care mă încălzea noapte atunci când îmi era frig şi nu Nate. Am fost întotdeauna o friguroasă şi foarte dependentă de atenţia şi căldura celor din jur. Începusem să tremur.
Am înghiţit în sec şi l-am întrebat pe un ton răstit ce anume vroia de la mine. Răspunsul? Tipic lui. Spunea că ar trebui să-i vorbesc frumos, că-mi poate face rău. Mă întreba dacă mi-e frică.
De el? Niciodată.
De sentimentele mele? ÃŽntotdeauna.
Fiindcă ele erau cele care aveau să facă bomba să explodeze. Ele vor fi cele care vor cauza ravagii şi care creaseră deja o prăpastie în prea-frumosul meu basm pe care îl trăiam alături de Victor.
I-am întors spatele vrând să intru în apartament. Şi atunci l-am auzit. Regreta cumva că fusesem prieteni? Pentru că dacă făcea asta, nici nu-şi dădea seama ce fel de durere îmi cauza acest lucru... Şi totuşi, eram o fire irascibilă. Trebuia să ţip ca să mă stăpânesc. Nu vroiam să încep să plâng şi să-i înşir toate motivele pentru care consideram acele amintiri cele mai frumoase lucruri. Că prietenia lui însemnase totul pentru mine şi că mă uram fiindcă spusesem ce nu trebuie atunci când el mi se confesase. Că eram dezgustată de faptul că renunţasem la el pentru popularitate...
Bolboroseam nişte lucruri pe care nici eu nu le înţelegeam. Dar ştiu sigur că-i spusesem că nu l-a făcut nimeni pe el băiatul rău şi pe Victor cel bun. Eram furioasă. Prea furioasă. Orgoliul îmi urla să-i fac ceva să tacă din gură. Răsucea prea mult cuţitul în rană. De parcă eu eram vinovată pentru toate. Şi am vrut să plec din nou. Dar de această dată mă prinsese de mână. Şi am simţit cum mă înmoi. Pierdusem controlul asupra corpului meu. Era conştient de asta. Ştia foarte bine că putea să facă orice din mine acum. Mi-am simţit corpul lipit de peretele rece. Eram speriată şi confuză. Şi cred că el văzuse asta. Pentru că zâmbetul perfid nu-i dispărea sub nicio formă de pe chip.
Mă întrebase ceva. Nu mi-am dat seama ce. Eram prea pierdută, iar gândurile mele nu mai aveau oricum nicio noimă. Repetase întrebare destul de iritat. Mă întreba dacă îl iubeam pe Victor. Chiar aş fi vrut să-i spun că nu, dar era o minciună. Dar era totuşi adevărat faptul că pe el îl iubeam mai mult decât pe Victor. Cu toate acestea, i-am răspuns la fel de răstit că o făceam, că-l iubeam. Să înţeleagă că era totuşi o limită pe care el o întrecea. Să priceapă odată pentru totdeauna ca mai mult de atât nu putea să se răzbune pe mine.
M-am uitat atentă în ochii lui şi am văzut o sclipire ciudată. Aş fi spus că era o lacrimă dacă nu l-aş fi cunoscut atât de bine. Aş minţi dacă aş spune că nu mi-aş dori ca aceea să fie o lacrimă cauzată de cuvintele mele. Iar eu să i-o şterg cu buzele mele zicându-i în sfârşit adevărul. Dar nu avea să se întâmple niciodată asta. Nu era posibil, chiar dacă aş vrea.
Am închis ochii trăgând aer în piept, vrând să-mi găsesc cuvintele. Însă atunci când în sfârşit o făcusem, chipul meu era prins în mâinile sale. Stupefiată am vrut să-mi deschid ochii, dar înainte s-o fac, el îşi apăsase buzele peste ale mele într-un sărut forţat, dar la care, trebuie să recunosc acum, am tânjit de mult timp.
Sângele mi se urcase în cap, iar pe picioare nu mă mai ţineam de mult. M-am lăsat dusă de val. Îmi doream atât de mult să-i simt gustul buzelor încât nu-mi mai păsa de nimic. În acel moment redevenisem cea de dinainte. Roselyn cea plină de ea, care primea întotdeauna ceea ce-şi dorea. Dar doar pentru o fracţiune de secundă. Pentru că aveam o conştiinţă care nu înceta să mă piseze la cap. Gândeşte-te la Victor, îmi spunea, gândeşte-te la cât de multă durere îi poţi cauza, egoisto! Dar nu puteam. Nu vroiam. Îmi plăcea prea mult, deşi nu o arătam.
Mi-era totuşi teamă de ceva. Presându-mi corpul avea să-mi simtă bătăile inimii. Avea s-o simtă zbătându-se în interiorul meu, strigându-mi să prelungesc cât mai mult momentul. Ar putea intra la bănuiala. Pentru că bătăile acelea nebuneşti ale inimii mele nu însemnau decât că-mi făcea plăcere sau... că-mi era frică. Să-l las să creadă că mi-era frică de el? Ar fi cel mai bine aşa.
Am continuat să-mi ţin ochii închişi chiar şi atunci când rupsese brusc sărutul. Mi-era imposibil să cred că se întâmplase cu adevărat. Vroiam să cred că era un vis, altfel durerea nu ar mai fi atât de accentuată. Nu m-ar mai interesa deloc de Victor. În vis aş fi făcut orice. Aş fi fugit cu el dacă mi-ar cere asta. Dar nu era un vis. Chiar se întâmplase. Am simţit cum o lacrimă îmi inundase obrazul, alunecând lin pe buze. Îmi plăcuse...
L-am privit în ochi şi vroiam să cred ca avea să fie pentru ultima oară când o făceam. Mi-a spus că nu vroia decât să-i şteargă gustul lui Victor şi că nu avea de gând să mă lase să trăiesc în pace. Că era coşmarul meu. Era sigur că aveam să-l visez la noapte. Şi am vrut să-i strig atunci, că de mult timp îmi apărea în vise. Sub forma unui coşmar. Şi era adevărat.
Ultimul lucru pe care mi-l spusese înainte să intre nepăsător şi fără nicio grijă în apartamentul său era defapt o concluzie. Era foarte sigur că săruta mai bine decât Victor. Şi... chiar aşa era. Victor era singurul care punea suflet în săruturile noastre, iar asta le făcea monotone, banale. Dar în cazul de faţă era vorba de altceva. Un amalgam de senzaţii şi sentimente pe care Victor mi le trezea mai greu. O dorinţă nebună de a-l avea numai pentru mine pe care n-o simţeam întotdeauna alături de iubitul meu. Iar inima mea ... Niciodată nu reacţionase în felul acela. Şi da, săruta mai bine! Mult mai bine. De o mie de ori mai bine. De un infinit de ori mai bine.
Alunecând în jos pe peretele rece din hol, cu lacrimile şiroindu-mi tăcut pe obraji, mi-am ascultat în sfârşit conştiinţa. Nu meritam nimic. Sunt prea proastă ca să am parte de ceva. Dacă mă mai lăsăm purtată de val, Victor, unicul meu sprijin, avea să dispară curând din viaţa mea. Doar gândindu-mă la asta îmi puteam închipui reacţia pe care o va avea. Eram singurul lui scop în viaţă. Dacă i-ar face ceva lui Eric? Ar fi în stare. Dar dacă... se va sinucide?
Dar eu? Eu ce mă voi face fără Victor? Aveam nevoie de el mai mult decât de droguri.
Am intrat în fugă în casă, trântind fiecare uşă. Astfel, Nate se prindea că nu aveam dispoziţia necesară să-l ascult şi că vroiam mai mult ca oricând să fiu singură. Deşi uram asta.
Am răscolit peste tot unde ştiam că-mi ţineam ţigările. Trebuiau să fie acolo. Nu aveau unde în altă parte să fie. Nu aveau cum să se evaporeze. Sau poate le terminasem? Nu aveam cum. Tocmai cumpărasem un cartuş. Nu cumva le luase Eric ultima oară când venise la Nate? Dar nu avea cum. Nu intra niciodată în camera mea. Aici erau amintirile noastre, toate pozele cu noi.
În interiorul imprimantei găsisem o punguliţă mică şi prăfuită, aruncată de mult acolo. Nu, nu aveam de gând să revin la vechile obiceiuri. Îmi erau de ajuns ţigările. Am pus-o din nou în imprimantă. De aruncat nu o aruncam. Nu vroiam să o arunc. Ştiu. Asta însemna ca aveam de gând odată şi-odată să mă reapuc de droguri. Dar dacă n-o făcusem până atunci, acum nu mai aveam cum. Minţeam în ultimul hal. În acel moment eram mai tentată ca oricând...
Până la urmă găsisem un pachet de ţigări în sertarul cu aşternuturi pentru pat. Aşa că punguliţă aceea va mai sta ceva timp în imprimantă. Sper că pentru totdeauna.
Mi-am luat laptop-ul de pe birou şi m-am trântit în pat. Calculatorul mi se părea mult mai practic şi îmi plăcea mai mult să lucrez la el, dar nu aveam chef deloc de acesta. Vroiam să stau în patul meu cel moale. Oricum n-aveam de gând să dorm în seara asta.
Să analizăm puţin situaţia, mi-am spus în timp ce laptop-ul se deschidea. Câte hotărâri greşite am luat până acum? Mi-am dorit să fiu populară şi am renunţat la Eric pentru asta. Am vrut să-mi menţin popularitatea şi m-am apucat de ţigări şi droguri. Am vrut să-i mulţumesc lui Victor fiindcă datorită lui îi cumpărasem un cadou lui Nate şi am devenit iubită sa.
Ce am câştigat din toate astea? Nimic. Numai durere şi suferinţă. Mi-am pierdut cumnata, era să-l pierd pe Nate, iar în curând, dacă voi continua să mă las condusă de sentimente îl voi pierde şi pe Victor. Pe Eric îl pierdusem oricum de mult. Dar nu şi amintitile pe care le aveam cu el. Acelea rămâneau vii în inima mea şi nimeni nu avea să schimbe asta.
L-am auzit pe Nate bătând uşor la uşa mea. M-am ridicat din pat, am răsucit cheia în broască şi i-am spus să plece.
-Mă duc să mă culc.
Am auzit cum îşi lovise uşor capul de uşă. Spuse din nou:
-Roselyn, dacă ai nevoie să vorbeşti cu mine, poţi s-o faci oricând. Sunt aici pentru tine.
Ce puteam să-i spun? Că Eric m-a sărutat, probabil din răzbunare, şi că mi-a plăcut? Că-mi doream ca o dată în viaţă să pot lua o hotărâre pe care să n-o regret mai târziu? Că în acest moment m-aş duce peste el în casă şi i-aş spune că sunt cea mai mare idioată, că-l iubesc şi că el e la fel de idiot ca mine pentru că nu-şi dă seama de asta?
-Crezi că dacă aveam ceva să-ţi spun n-o făceam până acum? i-am zis pe un ton moale, plictisit.
A oftat, murmurând ceva ce nu am putut să înţeleg şi se depărtase cu paşi apăsaţi de uşa mea.
Nate ştia că mi-am dat seama de ceea ce simţeam pentru Eric. Mă sfătuise de multe ori să-i spun acest lucru, poate voi reuşi să câştig ceva din asta. Dar nu. I-am spus că nu o voi face nici în ruptul capului. Nu vroiam să-l fac pe Victor să sufere şi eram mai mult ca sigură că Eric avea să-mi plătească cu aceeaşi monedă. O să-mi dea cu piciorul, îi spuneam mereu fratelui meu. Ceea ce era şi adevărat. Adică, la câte i-am făcut să mă ierte atât de uşor? Eu n-aş face niciodată aşa ceva.
M-am aşezat din nou în pat. Uitasem că-mi aprinsesem laptop-ul. Defapt nici nu mai aveam nevoie de el aşa că l-am stins. Mi-am scos ipod-ul de sub pernă şi i-am dat drumul. Cu Trading Yesterday cântând Just a little girl, fixam tavanul alb cu privirea şi mă gândeam la Eric, repetând convinsă că săruta mai bine decât Victor. Începea să-mi pară rău că el fusese cel care-mi furase primul sărut şi nu Eric.
Bun, ajunsesem la trei concluzii.
Prima, Eric încă mai făcea parte din viaţa mea, chiar dacă niciunul dintre noi nu vroia să recunoască asta.
A doua, o parte din mine – şi ştiam mai bine ca oricine cât de puternică era acea parte – era însetată după prezenţa şi cuvintele lui.
Şi a treia.... Ei bine, îl iubeam prea mult pe Eric pentru a mă mai minţi singură.
Am zâmbit. Eram fericită. În sfârşit puteam să accept că-l iubeam fără să-mi pară rău de asta.
Atunci de ce plângeam? Pentru că lacrimi de fericire nu erau. Ştiam sigur asta.
Plângeam fiindcă eram legată de Victor. Nu-mi făcea plăcere să-l văd suferind şi vroiam să-l ajut în relaţia pe care o avea cu tatăl sau. De ce oare îi spusesem acele lucruri? Atunci eram sigură de ele. Erau cuvinte spuse din inimă. Dar simfonia senzuală a sărutului lui Eric îmi zdruncinase încrederea în sentimentele mele. Poate asta era intenţia lui. Să mă facă să realizez ca ceea ce simţeam pentru Victor, încă de la început, nu era decât o minciună menită să-mi menţină pentru o perioadă de timp o dispoziţie cât mai bună.
Multumim tuturor pentru comentarii :].
Aici este capitolul nou, destul de lame si cam scurt dupa parerea mea. Da' ma rog, sper sa va placa.
Lectura placuta!
Capitolul ÅŸapte
Ştiu sigur că pe lângă acel sărut, i-am dăruit lui Victor şi un zâmbet. Cel mai larg, cel mai superb. Cum nimeni nu mai putuse să-mi smulgă până în acel moment. Pentru că mă simţeam bine. Simţeam aceeaşi senzaţie care-mi dominase corpul în timpul primului nostru sărut. Şi era greu de crezut din moment ce mintea îmi zburase imediat la Eric. Poate pentru că tocmai ieşise pe uşă, adresându-mi una din replicile acelea pe care sigur şi le pregătea special pentru mine?
I-am analizat cu atenţie tonul pe care mi se adresase. Denota dispreţ, repulsie, poate chiar şi ură... Mă ştia atât de bine. Chiar vroiam să-l strig pe Victor. Eram fără apărare. Nu-i puteam face faţă. Dar Victor plecase de mult. Şi sunt sigură că şi el îşi dăduse seama de asta. Altfel nu s-ar fi apropiat atât de mult de mine...
Eram speriată. Nu ştiam ce îmi poate face. Mint. Nu ştiam ce aş putea face eu cu el atât de aproape de mine. Mai ales acum că o altă senzaţie, destul de ciudată, îmi dominase corpul. Una diferită faţă de cea pe care o simţeam alături de Victor, una pe care mi-o crea imagina lui.
Era un curent îngrozitor în hol. Dar simpla lui prezenţă mă încălzea. Probabil că dacă am fi mereu împreună, mie nu mi-ar mai fi frig niciodată. Ce mult îmi doream să fie el cel care mă încălzea noapte atunci când îmi era frig şi nu Nate. Am fost întotdeauna o friguroasă şi foarte dependentă de atenţia şi căldura celor din jur. Începusem să tremur.
Am înghiţit în sec şi l-am întrebat pe un ton răstit ce anume vroia de la mine. Răspunsul? Tipic lui. Spunea că ar trebui să-i vorbesc frumos, că-mi poate face rău. Mă întreba dacă mi-e frică.
De el? Niciodată.
De sentimentele mele? ÃŽntotdeauna.
Fiindcă ele erau cele care aveau să facă bomba să explodeze. Ele vor fi cele care vor cauza ravagii şi care creaseră deja o prăpastie în prea-frumosul meu basm pe care îl trăiam alături de Victor.
I-am întors spatele vrând să intru în apartament. Şi atunci l-am auzit. Regreta cumva că fusesem prieteni? Pentru că dacă făcea asta, nici nu-şi dădea seama ce fel de durere îmi cauza acest lucru... Şi totuşi, eram o fire irascibilă. Trebuia să ţip ca să mă stăpânesc. Nu vroiam să încep să plâng şi să-i înşir toate motivele pentru care consideram acele amintiri cele mai frumoase lucruri. Că prietenia lui însemnase totul pentru mine şi că mă uram fiindcă spusesem ce nu trebuie atunci când el mi se confesase. Că eram dezgustată de faptul că renunţasem la el pentru popularitate...
Bolboroseam nişte lucruri pe care nici eu nu le înţelegeam. Dar ştiu sigur că-i spusesem că nu l-a făcut nimeni pe el băiatul rău şi pe Victor cel bun. Eram furioasă. Prea furioasă. Orgoliul îmi urla să-i fac ceva să tacă din gură. Răsucea prea mult cuţitul în rană. De parcă eu eram vinovată pentru toate. Şi am vrut să plec din nou. Dar de această dată mă prinsese de mână. Şi am simţit cum mă înmoi. Pierdusem controlul asupra corpului meu. Era conştient de asta. Ştia foarte bine că putea să facă orice din mine acum. Mi-am simţit corpul lipit de peretele rece. Eram speriată şi confuză. Şi cred că el văzuse asta. Pentru că zâmbetul perfid nu-i dispărea sub nicio formă de pe chip.
Mă întrebase ceva. Nu mi-am dat seama ce. Eram prea pierdută, iar gândurile mele nu mai aveau oricum nicio noimă. Repetase întrebare destul de iritat. Mă întreba dacă îl iubeam pe Victor. Chiar aş fi vrut să-i spun că nu, dar era o minciună. Dar era totuşi adevărat faptul că pe el îl iubeam mai mult decât pe Victor. Cu toate acestea, i-am răspuns la fel de răstit că o făceam, că-l iubeam. Să înţeleagă că era totuşi o limită pe care el o întrecea. Să priceapă odată pentru totdeauna ca mai mult de atât nu putea să se răzbune pe mine.
M-am uitat atentă în ochii lui şi am văzut o sclipire ciudată. Aş fi spus că era o lacrimă dacă nu l-aş fi cunoscut atât de bine. Aş minţi dacă aş spune că nu mi-aş dori ca aceea să fie o lacrimă cauzată de cuvintele mele. Iar eu să i-o şterg cu buzele mele zicându-i în sfârşit adevărul. Dar nu avea să se întâmple niciodată asta. Nu era posibil, chiar dacă aş vrea.
Am închis ochii trăgând aer în piept, vrând să-mi găsesc cuvintele. Însă atunci când în sfârşit o făcusem, chipul meu era prins în mâinile sale. Stupefiată am vrut să-mi deschid ochii, dar înainte s-o fac, el îşi apăsase buzele peste ale mele într-un sărut forţat, dar la care, trebuie să recunosc acum, am tânjit de mult timp.
Sângele mi se urcase în cap, iar pe picioare nu mă mai ţineam de mult. M-am lăsat dusă de val. Îmi doream atât de mult să-i simt gustul buzelor încât nu-mi mai păsa de nimic. În acel moment redevenisem cea de dinainte. Roselyn cea plină de ea, care primea întotdeauna ceea ce-şi dorea. Dar doar pentru o fracţiune de secundă. Pentru că aveam o conştiinţă care nu înceta să mă piseze la cap. Gândeşte-te la Victor, îmi spunea, gândeşte-te la cât de multă durere îi poţi cauza, egoisto! Dar nu puteam. Nu vroiam. Îmi plăcea prea mult, deşi nu o arătam.
Mi-era totuşi teamă de ceva. Presându-mi corpul avea să-mi simtă bătăile inimii. Avea s-o simtă zbătându-se în interiorul meu, strigându-mi să prelungesc cât mai mult momentul. Ar putea intra la bănuiala. Pentru că bătăile acelea nebuneşti ale inimii mele nu însemnau decât că-mi făcea plăcere sau... că-mi era frică. Să-l las să creadă că mi-era frică de el? Ar fi cel mai bine aşa.
Am continuat să-mi ţin ochii închişi chiar şi atunci când rupsese brusc sărutul. Mi-era imposibil să cred că se întâmplase cu adevărat. Vroiam să cred că era un vis, altfel durerea nu ar mai fi atât de accentuată. Nu m-ar mai interesa deloc de Victor. În vis aş fi făcut orice. Aş fi fugit cu el dacă mi-ar cere asta. Dar nu era un vis. Chiar se întâmplase. Am simţit cum o lacrimă îmi inundase obrazul, alunecând lin pe buze. Îmi plăcuse...
L-am privit în ochi şi vroiam să cred ca avea să fie pentru ultima oară când o făceam. Mi-a spus că nu vroia decât să-i şteargă gustul lui Victor şi că nu avea de gând să mă lase să trăiesc în pace. Că era coşmarul meu. Era sigur că aveam să-l visez la noapte. Şi am vrut să-i strig atunci, că de mult timp îmi apărea în vise. Sub forma unui coşmar. Şi era adevărat.
Ultimul lucru pe care mi-l spusese înainte să intre nepăsător şi fără nicio grijă în apartamentul său era defapt o concluzie. Era foarte sigur că săruta mai bine decât Victor. Şi... chiar aşa era. Victor era singurul care punea suflet în săruturile noastre, iar asta le făcea monotone, banale. Dar în cazul de faţă era vorba de altceva. Un amalgam de senzaţii şi sentimente pe care Victor mi le trezea mai greu. O dorinţă nebună de a-l avea numai pentru mine pe care n-o simţeam întotdeauna alături de iubitul meu. Iar inima mea ... Niciodată nu reacţionase în felul acela. Şi da, săruta mai bine! Mult mai bine. De o mie de ori mai bine. De un infinit de ori mai bine.
Alunecând în jos pe peretele rece din hol, cu lacrimile şiroindu-mi tăcut pe obraji, mi-am ascultat în sfârşit conştiinţa. Nu meritam nimic. Sunt prea proastă ca să am parte de ceva. Dacă mă mai lăsăm purtată de val, Victor, unicul meu sprijin, avea să dispară curând din viaţa mea. Doar gândindu-mă la asta îmi puteam închipui reacţia pe care o va avea. Eram singurul lui scop în viaţă. Dacă i-ar face ceva lui Eric? Ar fi în stare. Dar dacă... se va sinucide?
Dar eu? Eu ce mă voi face fără Victor? Aveam nevoie de el mai mult decât de droguri.
Am intrat în fugă în casă, trântind fiecare uşă. Astfel, Nate se prindea că nu aveam dispoziţia necesară să-l ascult şi că vroiam mai mult ca oricând să fiu singură. Deşi uram asta.
Am răscolit peste tot unde ştiam că-mi ţineam ţigările. Trebuiau să fie acolo. Nu aveau unde în altă parte să fie. Nu aveau cum să se evaporeze. Sau poate le terminasem? Nu aveam cum. Tocmai cumpărasem un cartuş. Nu cumva le luase Eric ultima oară când venise la Nate? Dar nu avea cum. Nu intra niciodată în camera mea. Aici erau amintirile noastre, toate pozele cu noi.
În interiorul imprimantei găsisem o punguliţă mică şi prăfuită, aruncată de mult acolo. Nu, nu aveam de gând să revin la vechile obiceiuri. Îmi erau de ajuns ţigările. Am pus-o din nou în imprimantă. De aruncat nu o aruncam. Nu vroiam să o arunc. Ştiu. Asta însemna ca aveam de gând odată şi-odată să mă reapuc de droguri. Dar dacă n-o făcusem până atunci, acum nu mai aveam cum. Minţeam în ultimul hal. În acel moment eram mai tentată ca oricând...
Până la urmă găsisem un pachet de ţigări în sertarul cu aşternuturi pentru pat. Aşa că punguliţă aceea va mai sta ceva timp în imprimantă. Sper că pentru totdeauna.
Mi-am luat laptop-ul de pe birou şi m-am trântit în pat. Calculatorul mi se părea mult mai practic şi îmi plăcea mai mult să lucrez la el, dar nu aveam chef deloc de acesta. Vroiam să stau în patul meu cel moale. Oricum n-aveam de gând să dorm în seara asta.
Să analizăm puţin situaţia, mi-am spus în timp ce laptop-ul se deschidea. Câte hotărâri greşite am luat până acum? Mi-am dorit să fiu populară şi am renunţat la Eric pentru asta. Am vrut să-mi menţin popularitatea şi m-am apucat de ţigări şi droguri. Am vrut să-i mulţumesc lui Victor fiindcă datorită lui îi cumpărasem un cadou lui Nate şi am devenit iubită sa.
Ce am câştigat din toate astea? Nimic. Numai durere şi suferinţă. Mi-am pierdut cumnata, era să-l pierd pe Nate, iar în curând, dacă voi continua să mă las condusă de sentimente îl voi pierde şi pe Victor. Pe Eric îl pierdusem oricum de mult. Dar nu şi amintitile pe care le aveam cu el. Acelea rămâneau vii în inima mea şi nimeni nu avea să schimbe asta.
L-am auzit pe Nate bătând uşor la uşa mea. M-am ridicat din pat, am răsucit cheia în broască şi i-am spus să plece.
-Mă duc să mă culc.
Am auzit cum îşi lovise uşor capul de uşă. Spuse din nou:
-Roselyn, dacă ai nevoie să vorbeşti cu mine, poţi s-o faci oricând. Sunt aici pentru tine.
Ce puteam să-i spun? Că Eric m-a sărutat, probabil din răzbunare, şi că mi-a plăcut? Că-mi doream ca o dată în viaţă să pot lua o hotărâre pe care să n-o regret mai târziu? Că în acest moment m-aş duce peste el în casă şi i-aş spune că sunt cea mai mare idioată, că-l iubesc şi că el e la fel de idiot ca mine pentru că nu-şi dă seama de asta?
-Crezi că dacă aveam ceva să-ţi spun n-o făceam până acum? i-am zis pe un ton moale, plictisit.
A oftat, murmurând ceva ce nu am putut să înţeleg şi se depărtase cu paşi apăsaţi de uşa mea.
Nate ştia că mi-am dat seama de ceea ce simţeam pentru Eric. Mă sfătuise de multe ori să-i spun acest lucru, poate voi reuşi să câştig ceva din asta. Dar nu. I-am spus că nu o voi face nici în ruptul capului. Nu vroiam să-l fac pe Victor să sufere şi eram mai mult ca sigură că Eric avea să-mi plătească cu aceeaşi monedă. O să-mi dea cu piciorul, îi spuneam mereu fratelui meu. Ceea ce era şi adevărat. Adică, la câte i-am făcut să mă ierte atât de uşor? Eu n-aş face niciodată aşa ceva.
M-am aşezat din nou în pat. Uitasem că-mi aprinsesem laptop-ul. Defapt nici nu mai aveam nevoie de el aşa că l-am stins. Mi-am scos ipod-ul de sub pernă şi i-am dat drumul. Cu Trading Yesterday cântând Just a little girl, fixam tavanul alb cu privirea şi mă gândeam la Eric, repetând convinsă că săruta mai bine decât Victor. Începea să-mi pară rău că el fusese cel care-mi furase primul sărut şi nu Eric.
Bun, ajunsesem la trei concluzii.
Prima, Eric încă mai făcea parte din viaţa mea, chiar dacă niciunul dintre noi nu vroia să recunoască asta.
A doua, o parte din mine – şi ştiam mai bine ca oricine cât de puternică era acea parte – era însetată după prezenţa şi cuvintele lui.
Şi a treia.... Ei bine, îl iubeam prea mult pe Eric pentru a mă mai minţi singură.
Am zâmbit. Eram fericită. În sfârşit puteam să accept că-l iubeam fără să-mi pară rău de asta.
Atunci de ce plângeam? Pentru că lacrimi de fericire nu erau. Ştiam sigur asta.
Plângeam fiindcă eram legată de Victor. Nu-mi făcea plăcere să-l văd suferind şi vroiam să-l ajut în relaţia pe care o avea cu tatăl sau. De ce oare îi spusesem acele lucruri? Atunci eram sigură de ele. Erau cuvinte spuse din inimă. Dar simfonia senzuală a sărutului lui Eric îmi zdruncinase încrederea în sentimentele mele. Poate asta era intenţia lui. Să mă facă să realizez ca ceea ce simţeam pentru Victor, încă de la început, nu era decât o minciună menită să-mi menţină pentru o perioadă de timp o dispoziţie cât mai bună.