24-03-2010, 09:06 PM
Multumesc mult, Aveq! Ma bucura increderea pe care mi-o acorzi, dupa capul meu nu valorez atat de mult cat sa posed maiestria scrisului. Am egosimul de a scrie pt mine, in primul rand...>:D<
Ashya :)) ai fost simpatica la partea cu mancatul in fund, dar ai dreptate. Etienne e curios. Sankiu! :-* kiss!
De data asta am pus un text mai lung . Lectura placuta!
Luni dimineaţa din a doua zi de iulie, Etienne se afla în balconul meu sorbind cafeaua promisă. Avea un soi de rezervă cu fiecare gură luată din caimacul de pe buzele ceştii, lăsând la o parte faptul că se roşise până la urechi, în ciuda încercărilor de a şi le ascunde cu pletele lungi. Adierea vântului de cuptor i le zgândăra peste obrajii blajini, făcându-i chipul să pară mic şi preocupat.
- Este mai bună decât mă aşteptam.
Vocea lui delicată trăda încă faptul că se gândea la ultima noastră ispravă. Aveam să sar peste înclinaţia de moment în a deschide subiectul, şi i-am răspuns grăbit:
- Mama a făcut-o, înainte de a pleca la serviciu. Mi-a arătat însă cum se face, aşa că data viitoare am să-ţi fac eu.
- Probabil o să fie la fel de bună.
Nu ştiam dacă acel compliment este spus doar ca un fel de încurajare, pentru că ştia că nu mă descurc la fiert, prăjit sau gătit; ori, pentru a-mi „cumpăra†tăcerea în legătură cu ultima noastră întâlnire. Dacă da, îşi găsise persoana greşită.
- În legătură cu ce s-a întâmplat ultima dată...
Ştiam că inevitabil va fi el cel care să deschidă vorba, şi m-am prefăcut că nu-i zăresc accentuarea roşului din obraji, precum nici şovăielile sale cât îşi schimba poziţiile în scaunul de lemn pe care i-l adusesem. Balconul fiind mic singurul obiect care avea loc în acel spaţiu era scaunul, pe care i l-am cedat lui, eu aşezându-mi dosul pe pragul de jos. Nu mă deranja diferenţa de înălţime dintre noi pentru că în acele momente, locul meu mi se părea amuzant de comod faţă de al lui.
- Nu trebuie să te simţi obligat să explici...Într-un fel ce s-a întâmplat cu trupul tău sunt chestii naturale.
Clipele cât m-a privit tăcut păreau venite dintr-un spaţiu unde timpul era prea distorsionat ca să-i pot da o măsură. Probabil vorbele mele duceau spre ceva la care nu se aşteptase, ceva la care nici eu nu mă aşteptasem. Vroiam să fiu un sadic şi să mă leg de mica lui slăbiciune, prin care să-i descopăr altele. Văzându-i însă chipul temător, păstrând acea fragilitate, m-am hotărât să abordez totul cu seriozitate şi să-l aproprii. Poate dacă aş fi râs de el, Etienne m-ar fi dispreţuit. Şi nu îmi doream deloc asta.
- Credeam că ai să râzi iar, ca alatăieri.
- Scuze, dar atunci a fost pentru mine o întâmplare nouă încât am reacţionat sub impulsul momentului. Nu am mai spionat pe cineva, cu atât mai mult doi tipi făcând sex.
- Eu mă uit după ei prin parcuri, dar cu tine acolo am prins curaj să-i urmăresc şi dincolo de băncile pe care stau.
Şi-a acoperit faţa cu mâinile lui mici şi falangele subţiri încordate, trăgând brusc pe nas într-o combinaţie de plâns - oftat. Era mai sensibil decât crezusem.
- Probabil ţi-am lăsat o impresie foarte proastă despre mine.
- Te înşeli. Stând şi reflectând, nu regret că m-am luat după tine şi am privit ce am privit.
M-am ridicat de pe prag pentru a-i aduce o batistă. Consolarea aduse de cuvintele mele nu-l făcuse decât să dea frâu liber lacrimilor pe care izbutise să le ascundă până atunci. Într-un fel acele suspine erau incomode, dar nu datorită înteţirii lor ci pentru că îmi dădeau de gândit.
- Dar am...
I-am pus repede mâna la buze, ştiind ce anume vrea să îmi zică. Din răsputeri mi-am stăpânit tremurul când le-am simţit atât de moi sub podul palmei, şi să-mi menţin mintea pe aceeaşi linie de plutire.
- Ai avut o reacţie absolut normală atunci.
- Dar ţie nu ţi s-a întâmplat nimic!
Comentase lăsând capul în jos pentru a putea vorbi, şi mi-am retras mâna amuzat pentru a-i da batista. Mă privea cu o curiozitate pizmaşă, în ochii lui descoperind fără să vreau de unde venea acea sfială. Îmi dădeam seama că este mai atent la mine decât eram eu la el, şi dintr-o dată am simţit că mă cuprinde aceeaşi ruşine.
- Este adevărat că nu mai sunt încă virgin, dar e o întâmplare dezolantă peste care am trecut demult. În privinţa asta, consider că oricine poate fi considerat novice în dragoste, chiar dacă se dăruieşte trupeşte. Până ce inima sa rămâne neatinsă, acel om din punctul meu de vedere, este în continuare cast.
Mi-a cercetat chipul îndelung, cântărind parcă în sinea lui toate cuvintele mele şi în acelaşi timp vrând să-mi vadă reacţia cât mă lăsa singur în linişte cu conştiinţa mea. Realizam atunci că Etienne are o inteligenţă aparte, fără a se lăsa doborât de propriile greşeli, le conştientiza poate mai mult decât mine, iar concluziile lui acum mă puneau în dificultate.
- Poate cauţi o simplă scuză, teoria ta nu e deloc măgulitoare.
Răspunsul a venit cu îmbufnare, uitând de cafea şi de batistă, lăsându-le abandonate pe amândouă la picioarele scaunului pe care stătuse. Acum era aşezat la acelaşi nivel cu mine, provocându-mă să-i vorbesc în continuare.
- Sunt mai mult un hedonist, decât un romantic. Sau poate că le îmbin pe amândouă.
- Regreţi ce s-a întâmplat atunci?
- Într-un fel, da. Era o persoană oarecare, de fapt, o persoană de moravuri uşoare.
- Era o prostituată?
Am dat afirmativ din cap, amândoi rămânând tăcuţi într-o atmosferă apăsătoare, respiraţiile noastre concurând în liniştea deranjată doar de vântul cald şi de gălăgia de pe stradă.
- Am mers cu câţiva colegi de clasă într-a noua la o fată căreia i-am dat alocaţiile noastre pentru sex.
- Înţeleg... Se pare că n-a meritat. Spre deosebire de tine, eu vreau să îmi pierd virginitatea cu o persoană pe care să o iubesc. Bărbat sau femeie, nu contează...
- E o alegere înţeleaptă.
Deşi i-am spus-o cu toată sinceritatea, vocea mea priporoasă trăda stânjeneala ce începeam să o simt. Vroiam să nu-l aud vorbind despre asta, fiind temător că eventual mă va respinge dacă afla că mă simţeam atras de el.
- Nu pari deloc convins de asta. EÅŸti deranjat?
M-am ridicat de jos iritat, era prima dată când discuţia cu el mă agasa. Prietenia cu el mi se părea acum un lucru dificil, iar iubirea lui, la care începeam să tânjesc fără să vreau, mi-o imaginam şi mai îndepărtată decât ţara din care venisem.
- Nicidecum să fiu deranjat de aşa ceva. Mi s-a făcut cald acolo, pripea soarele exact în capul meu.
A venit de pe balcon în cameră după mine, aşezându-se jos unde eram sprijinit de capul patului. Părea să-l fi mulţumit explicaţia mea mincinoasă, dar după o vreme a reluat discuţia:
- Eşti sigur că nu te deranjează că am spus asta? Ai spus că vii dintr-o partea lumii unde toţi au idei preconcepute, şi mi-e teamă să nu îţi provoc repulsie spunând că m-aş dărui unui bărbat cu înflăcărare dacă m-ar iubi şi l-aş iubi.
- Te-aş încuraja să faci ceea ce simţi, nicidecum să te judec pentru asta. Aş face acelaşi lucru în locul tău.
L-am auzit oftând adânc, lăsându-şi capul pe marginea patului, în timp ce pletele i s-au răsturnat în fâşii negre lucioase în contrast cu albul cearceafului. A închis ochii zâmbind cu o acalmie rară.
- Mi-era ruşine mai mult pentru asta decât pentru ce mi s-a întâmplat trupeşete. Dar mă bucur sincer că m-am înşelat în privinţa ta.
Îmi venea să-l plesnesc peste frunte pentru ocolişurile din părerile lui, însă mă găseam eliberat de ceva greoi, dar totuşi atât de banal. Acum că încetase tot zbuciumul meu interior, toropeala de vară îmi cuprinsese trupul şi sub impulsul noului ataşament dintre noi, mi-am lăsat capul să cadă lent în poala lui. I-am simţit tresărirea de moment, dar n-am schiţat vreun gest în a-mi retrage umerii de pe picioarele lui, sau capul meu cu fruntea lipită de stomacul său. Inhalam mirosul hainelor lui, a flori dulci, ce îmi duceau imaginaţia spre un somn calm, adânc şi neperturbat.
- AÅŸ face la fel.
Am murmurat încurajator, cuprinzându-i talia cu braţele, prinzându-i tricoul alb în pumnii mei strânşi, luptând cu letargia ce-mi încetinea simţurile. Prezenţa lui o accentua, iar când i-am simţit mâna atingându-mi firele scurte de păr, apăsându-mi scalpul la fiecare mângâiere, plumbul din pleoapele mele le-a forţat în jos. M-a zguduit uşor cu chicoteala probabil surprins că îi aţipeam în braţe, dar Etienne nu ştia câtă alinare putea aduce un suflet cald ca al lui.
_________________________________
Zilele începeau să fie caniculare, dormeam foarte des fără pătură, doar cu un cearceaf alb şi cu uşile de la balcon deschise. Întotdeauna într-un somn inconsistent, visele mele terminându-se brusc fără a avea puterea de a-mi rămâne întipărite. Un sigur lucru rămânea în capul meu în timp ce priveam nopţile înspre balconul deschis, uneori cu ochii înceţoşaţi de somn: îmi imaginam silueta lui Etienne privindu-mă insistent.
Dimineţile mă trezeam cu spatele încordat şi dureri de cap de la curent, însă aerul matinal îmi înviora simţurile pentru a-mi putea reveni. Însă azi mă trezisem cu o poftă de a ieşi la o plimbare încât nimic nu-mi provoca o stare urâtă.
- EÅŸti bine-dispus azi.
A remarcat mama, punându-mi lapte în cană. Începuse să mă obişnuiască cu acelaşi mic dejun pe care îl ştiam de copil. Lapte cu cacao şi două felii de unt. Era genul de femeie care respecta cu minuţiozitate tot cercul de culori şi mirosuri care construiau lumea noastră proprie, unde ne puteam regăsi, hrănindu-ne nu doar cu mâncare. Nici eu nu vroiam să schimb ritualul ei, ceva din acele momente amintindu-mi de casă şi de tata.
- Etienne spune că franceza mea începe să se formeze. E de bine dacă am un accent gascon? Nu-mi dau seama dacă mă laudă sau râde de mine....
Am făcut-o să chicotească amuzată, lăsându-şi coatele pe masă, cu umerii ei ascuţiţi ascunşi sub capotul transparent.
- Accentul latin te dă de gol şi din cauza asta. I-ai spus până la urmă că eşti român?
Am lăsat capul în jos. Mama era marele meu confident, pe care normal că o atenţionasem ca nu cumva să se dea de gol. Ştiu că putea întreba şi prin cartier, că doar nu trăiam într-o lume de sticlă, mama având cliente care locuiau foarte aproape, însă Etienne părea a-mi respecta dorinţa.
Şi-a băut cafeaua privindu-mă cu ochii ei veseli, parcă citindu-mi pe chip toate sentimentele, iar eu de pe buzele ei toate vorbele. Nu aveam tendinţa de a mă roşi faţă străini, decât cu ea mi se întâmpla. Era uşor să îşi dea seama ce anume îmi provoacă emoţie, ca acum.
- E un băiat bun, nu-l dezamăgi cu ideile tale tenebroase. Şi e singurl tău prieten.
A accentuat ultimul cuvânt făcându-mă să bag capul în cană pentru a sorbi ce rămăsese pe fund. Îşi dăduse seama probabil că îmi e pe plac mai mult decât vroiam să arăt şi atitudinea mea devenise una serioasă.
- Am să-i spun până la urmă!
I-am zis hotărât, ţuguindu-mi buzele în asentiment cu promisiunea mea. Aveam de gând să-i spun desigur, dar nu curând.
- Ştiu. Abia aştept să te aud vorbind franceza, sunt foarte dezamăgită că o vorbeşti cu el, iar cu mine o ţii în română.
Era a mia oară când îmi reproşa asta, dar am preferat să tac şi să iau o muşcătură din ultima felie de pâine cu unt cât ea se pregătea să plece. S-a schimbat repede, când terminasem eu de mâncat era lângă cuierul de la intrare, fixându-şi cocul cu agrafe negre.
- Să te porţi bine.
Mi-a lăsat unul din săruturile ei umede pe frunte, făcându-mă să mă şterg imediat ce a închis uşa. Nu eram cu nimic mai prejos decât adolescenţii tipici care nu se înţeleg bine cu părinţii, însă eu şi mama ne aveam doar unul pe altul. Poate de aceea adesea îmi puneam încrederea în ea.
Cum trebuia să aibă grijă de mine în continuare, să-mi spele, să-mi gătească şi uneori să se îngrijoreze când eu şi Etienne veneam seara târziu după ce colindam fiecare stradă pe care mi-o aminteam menţionată prin cărţile de capă şi spadă; îi dădeam de furcă. Cel puţin dimineaţa spălam vasele şi făceam paturile sau curăţam cât puteam. Eram conştient de bucuria ei, deşi nu o vocaliza întotdeauna mă trezeam îmbrăţişat cu drag sau pupat pe faţă cu elanul ei mămos.
Odată terminat treaba prin casă am ieşit să-l întâlnesc. Obişnuiam să ne aşteptăm fiecare la scara celuilalt, când unul din noi întârzia să apară. Azi Etienne ieşise primul, aşteptându-mă exact în faţa uşii mele.
- Mi-a zis mama ta să intru, dar am rămas să te aştept aici.
- Ai făcut prost, stând cu fundul pe cimentul rece când puteai să-l ţii cald pe un fotoliu din casă.
- Ce griji îţi mai faci şi tu!
A remarcat cu un chicotit în stilul lui, mai mult pe nas decât din gât şi s-a ridicat de pe scara rece. M-a urmat jos pe holul din intrarea blocului, eu coborând fiecare treaptă, el însă glisând pe balustradă cu un râset distrat ce-şi făcea loc chiar şi pe chipul meu. Îi zâmbeam, ca apoi să-mi dau seama că sunt eu acela care lărgeşte buzele într-un act ce mi se păruse străin înainte de-al şti pe el.
- Înainte de lecţiile noastre va trebui să trecem pe la supermaket. Am primit o listă de cumpărături de acasă.
Am dat din cap, având în sinea mea o nelinişte pe care mi-o mascasem cărându-i coşul înăuntrul magazinului Franprix*, aflat la două străzi depărtare de unde locuiam. O clădire pe colţ, cu o imagine veche pe dinafară, dar total schimbat înăuntru, unde domina aspectul progresist. Mă simţeam într-un total acord cu faţada scorojită, mai puţin cu noul care se contura înăuntru. La fel cum în mine se conturau sentimente noi, dar pe care nu le făcusem să progreseze către suprafaţă încă.
Eram un laş. Asta mă gândeam în acele momente cât Etienne studia produsele de pe rafturi, uitându-se la etichete sau la preţ. Nu aveam curaj să-i spun cine sunt, de unde vin şi nici că spatele lui mic, cu tricoul orange de caşmir ce-i cădea larg pe şolduri, e atât de atrăgător încât mă stăpâneam din greu să nu-l cuprind în braţele mele.
Îmi era teamă, aflat pentru prima dată într-un loc laolaltă cu atâţia oameni, mă simţeam transparent. Ca şi cum toţi ar fi ştiut de unde vin şi aşteaptă să fac o mişcare greşită ca să mă aratate cu degetul. E român! Şi doar gândul că cineva ar putea să mă acuze de ceva îmi făcea capul să mi se învârtă.
- EÅŸti foarte palid.
- Nu am mâncat mai deloc azi dimineaţă. Şi îmi este greaţă...
Prima era o minciună, a doua deloc, chiar îmi era greaţă. Murmurul pe care-l auzeam în jurul meu, voci ale căror cuvinte îmi erau străine aproape în totalitate. Abia că am simţit mâna lui Etienne peste a mea, izbutind să-mi desprindă mânerul de la coşul de cumpărături.
- Am să-l car eu, mi-e teamă să nu ţi se îmtâmple ceva. Vrei să mergem la doctor?
- Nu fi naiv, îmi trece. Doar să ieşim mai repede de aici, simt că mă sufoc.
A aprobat din cap şi apucându-mă de braţ, am mers către prima casă. În clipele acela îmi venea şi mai mult să-l iau în braţe de drag că-mi îndeplinise rugămintea. Câteva persoane urmau la casă înaintea noastră, şi mi-a pipăit fruntea cu palma.
- Până şi fruntea ţi-e rece. Sper să nu te fi pricopsit cu vreun virus franţuzesc. Nu de alta, dar sunt singurul de la care l-ai putea lua!
Mustăcise un zâmbet, plimbându-şi palma peste fruntea mea apoi în jos, acoperindu-mi şi descoperindu-mi privirea într-un joc ce-l distra poate pentru că nu ştiam cum să reacţionez. La început mă încruntasem, dar aproprierea lui mă făcea automat să mă simt diferit, iar abia după ce ieşisem din supermarket realizasem gestul lui. Îmi distrăsese atenţia de la orice aş fi avut în acel moment, de la griji sau dureri, cum credea el poate.
- Vrei nişte apă?
Căutase prin plasa plină, dar îl oprisem la timp, luându-l în braţe pentru prima dată. Mi-am mulat trupul peste spatele lui, apucându-i talia într-o îmbrăţişare cumpănită. Am auzit un sunet dur şi pleoscăit, realizând că îi scăpase plasa din mâini.
- Noroc că n-am cumpărat ouă...Ce-ţi veni?
I-am simţit trupul tremurând ciudat, şi fără a se întoarce, i-am văzut diagonala obrazului şi urechiile înroşite până la vârf.
- Mulţumesc. Uneori mă simt prea străin, de aceea locurile aglomerate îmi provoacă teamă.
- E amuzant să descopăr latura ta sensibilă.
L-am privit imediat cu indignare, deşi ştiam că o spune pentru a trece peste momentul ciudat. Mi-am luat mâinile de pe el, şi m-am aplecat să ridic plasa. Era vina mea în primul rând, iar Etienne încă rămăsese cu ochii fixaţi pe mine. Probabil încerca să-şi revină după îmbrăţişarea neprevăzută. Eu îmi doream deja un bis.
- Curajosule!
I-am zis în franceză, făcându-l să izbucnească în râs. S-a oprit repede, uitându-se la mine cu o doză de seriozitate mascată.
- Pentru asta ai să cari plasa mea.
Oricum pornisem lent înapoi spre casă în timpul discuţiei, aşa că nu se punea problema.
- Mă sperii foarte repede. De fapt, pe lângă asta cred că ce mă înspăimântă cel mai mult ar fi să aud noaptea, în timpul furtunii, crengile de copac lovind constant un geam.
- Asta mă duce cu gândul la un conac englezesc, precum cel din Thrushcross Grange*. Legat de ferestre însă, pe mine mă înspăimântă când se văd luminate de afară, iar înăuntru lumina face totul atât de clar, dar nici o umbră de om nu se zăreşte prin preajmă.
- La asta nu m-am gândit - a recunoscut uitându-se automat în jur, studiind clădirile înalte, chiar dacă eram în timpul zilei – sună macabru. Apoi, încercând să-şi stăpânească fiorul închipurii, mi-a reproşat bosumflat: - Acum o să mă gândesc la asta de fiecare dată, din cauza ta!
- Îmi cer scuze, dar mă simt mai bine acum că ţi-am spus asta.
- Da, ţi-ai mutat fobia în capul meu.
- Nu chiar, dar măcar de azi înainte o împărtăşim amândoi.
- Vorbeşti despre asta atât de galant. Mintea ta e ca un câine vagabond...
Şi stabileam de fiecare dată anumite repere zeflemitoare care să ne deosebească, detalii ce ne accentuau defectele forţându-ne să ne cunoaştem părţile pe care doream să le ascundem.
Etienne era amicul şi inamicul meu în discuţii, avea forţa vorbelor ce le susţinea sau contrazicea pe ale mele, încât era incitant în ambele ipostaze. Tăcut sau dialogând, revela dorinţa de cunoaştere, o sete de a afla mai multe despre mine, dar păstrându-şi mândria de a nu întreba pe şleau. Înţelegeam acţiunile lui, şi-l respectam mai mult, mă înamoram de el cu fiecare zi petrecută împreună.
Apartamentul în care locuia cu părinţii era la blocul vecin, deşi aproape, aveam încă reticenţa de a păşi acolo ştiind că acel loc conţine prezenţa lui în fiecare încăpere. Invidiam acei pereţi deja, căci erau martori muţi la fiecare schimbare din viaţa lui, înainte de mine.
- Suntem doar eu şi tata acasă. Nu te arăta prea vorbăreţ de faţă cu el, are impresia că majoritatea îl compătimesc, iar alţii îşi bat joc...
- Înţeleg.
I-am spus scurt, căci ajunsesem deja în faţa unei uşi din lemn deschis la culoare. O deschisese cu cheia de la gât, făcându-mă să zâmbesc la vederea sforii colorate ce o ţinea în strânsoare. Îmi amintea de copilăria mea, când de câteva ori păstrasem cheia la gât, dar tot de atâtea ori izbutisem să o pierd.
Şi de fiecare dată plângeam mai mult de necaz decât din părere de rău.
Nu ştiam că era o modă şi pe aici, detaliul acesta mă făcea fericit în sinea mea. Dar orice urmă de optimism îmi era strânsă într-un pumn de fier, ca o constrângere faţă de soartă, imediat ce dădusem ochii cu tatăl lui Etienne.
Omul slab, cu pielea atârnându-i pe braţele osoase ce cu siguranţă în gloria tinereţii sale fuseseră cărnoase şi cu muşchi, îşi împinsese singur scaunul cu rotile până în hol.
- Bună-ziua.
Auzind salutul scurt şi-a îndreptat capul spre mine întru-totul, căci până atunci mă studiase din profil. Nu puteam şti ce impresie îi fac, şi nici dacă acei ochi reci şi deziluzionaţi mai sunt în stare de emoţie, încât privirea mea s-a mutat repede către Etienne.
- E vecinul din blocul alăturat cu care fac lecţii de franceză.
- Salutare.
Bărbatul îmi răspunsese absent, zâmbind către fiul său, ridicând o mână decrepită mângâindu-i vârful capului cât acesta îi apucase braţele de la scaunul cu rotile, urnindu-l din loc. Semăna cu un tablou dezolant în care erau scufundaţi amândoi, fără ca prezenţa mea să intervină cu ceva.
- Măcar înţelege ce-i predai tu acolo, geniule?
- Tata, Felix la început, aşa că e simplu pentru amândoi.
I-am auzit discutând în franceză, cât au parcurs holul până într-o cameră de unde răzbătea o lumină gălbuie plăcută, dar bolnăvicioasă. Rămăsesem în loc, stingherit, fără drept de a interveni între ei; îmi găsisem preocupare în a privi prin casa cochet aranjată. La intrare aveau goblenuri înrămate pe pereţii în culori ţipătoare, un mov liliaceu, încât îmi amintea de verile când liliacul înflorea, cucerind cu acea mireasmă irezistibilă. Mobila era nouă, garderoba cu oglinzi de-a lungul dulapului şi rafturi speciale din metal pentru încălţăminte. Parchetul era la fel de nou, dând senzaţia de alunecare şi de oglindă prin modul în care suprafaţa îi lucea. Era pus în paralel, şi nu avea acea îmbinare diagonală precum parchetul vechi din apartamentul mamei.
În ciuda necazurilor, căminul lor îmi dădea senzaţia de siguranţă şi de familie, acel sentiment ce îmi era abstract. Etienne s-a întors după mine, evident la fel de stingherit ca şi mine. Probabil îi displăcea să-l văd având grijă de tatăl său invalid, sau să-l compătimesc.
- Camera mea e lângă bucătărie.
Mi-a arătat în dreapta, poftindu-mă spre a doua uşă de la intrare. Încăperea pe care o văzusem din balconul meu de atâtea ori, mi se păruse suficient de mare din locul din care privisem. Intrând înăuntru însă, îmi schimbam impresia.
Iar pereţii coloraţi în portocaliu nu ajutau deloc. Mobila era modestă, o masă de studiu, patul şi o bibliotecă combinată cu două dulapuri mici. Îmi plăceau însă obiectele cu care îşi decorase rafturile, candelabre de metal cu modele ondulate, unde avea lumânări albe, a căror ceară era topită pe alocuri trădând faptul că le aprindea uneori. Două bomboniere de opalin şi cristal a căror fineţe mă înspământa şi încânta în acelaşi timp, aveam impresia că entuziasmul privirii mele le-ar putea sparge. Îmi stăpâneam fascinaţia de a le atinge, preferând să mă aşez pe pat.
- Azi nu o să facem ceva greu.
Stabilise începutul, îndemnându-mă să fiu atent cât timp scotea o carte din biblioteca sa. Aşezându-se lângă mine pe pat, a evitat să mă lase să fiu primul care să o deschidă.
- Arthur Rimbaud.* Zori.
Şi apoi îmi recitase poezia de trei ori, ca şi cum ar fi fredonat-o, intonaţia sa păstrându-se aceeaşi de fiecare dată. Mă ducea virtuos spre aceeaşi cascadă dintre noi, căci nu mai era cascada din poezie acum că se juca cu pletele mele, recitând cu suflul său entuziasmat peste carnea mea încinsă.
La final, în loc de aplauze i-am prins încheietura mâinii stângi, sărutându-l apăsat. Gestul meu nu era şarmant fără un scop anume. Ştiam că poetul fusese împuşcat în acel loc într-un aces de gelozie al iubitului său. Etienne zâmbise înţelegător, apăsând palma peste mâna mea într-o mângâiere tandră, dar de scurtă durată. Se depărtase subtil pe marginea patului, strângându-şi genunchii sub bărbie.
- Ai înţeles ce ţi-am recitat? Toate cuvintele?
- Desigur. Poezia ta e pur întâmplătoare?
- Nu. E favorita mea, pentru că îmi plac zilele de vară turbate de verdele crud al sihlei. Într-un mod ciudat, simt poezia asta aproape, pentru că la fel ca autorul, mă visez adesea colindând branişti.
- Visele tale sunt aÅŸa liniÅŸtite ÅŸi simpliste. Te invidiez.
- De ce spui asta? Ale tale nu sunt liniÅŸtite?
- Aproape deloc, uneori uit ce visez. Uneori greşesc şi visez cu ochii deschişi şi nu e nimeni care să mă pedepsească pentru asta.
- Nu e nimic rău să visezi cu ochii deschişi!
Se întorsese spre mine, apăsând cu braţul drept pe cartea aflată sub mâna lui, pe pat. Patima ce o avea în ochi mă îndemna să fiu precaut şi să nu-l contrazic, aşa că am mormăit rezervat:
- Atâta timp cât visele se vor îndeplini. Multora le place să îşi înşele inima visând la lucruri imposibile.
- De-asta există noţiunea de vis, Felix. Unii îşi bazează întrega viaţa pe ceva ce realitatea nu le va putea vreodată dărui.
Cuvintele lui calme, dar intense mă îndemnau la tăcere, să contemplez situaţia cu sufletul, nu cu mintea. Etienne mă smulgea din blazarea cu care eram obişnuit, şi o umbră a răzvrătirii se arăta pe chipul meu înlemint. O descopeream ca pe un mister, ţinând-o ca pe o plăcere sadică şi egoistă, tot pentru mine. Dorinţa mea de a-l avea, mă devora pe dinăutru. Chiar dacă realitatea mea avea să fie doar un vis cu ochii deschişi.
Îmi recitase apoi „Memorie†şi „Simţire†, alegând poeziile cele mai scurte ale aceluiaşi autor. Din colţul său de pe pat, retras ca pentru sine, iar eu pe marginea opusă, ascultând cum vocea îi răsuna cu ecouri scurte în liniştea camerei. Mă îndemna la linişte, timpul părând a căpăta o lentoare somnolentă, făcându-mă să casc. Aproape că aţipisem când m-am trezit iar cu degetele lui prin păr, alintându-mi firele scurte în cercuri apăsate cu grijă.
- Te-am adormit.
- ÃŽncercam să mă visez „la poalele crânguluiâ€.
L-am minţit, făcându-l să zâmbească scurt, privindu-mă cu un soi de afecţiune mămoasă.
Se întinsese lângă mine, cu docilitatea sa trupească, căci nu-i simţisem mişcările decât după ce îşi făcuse de lucru prin pletele mele. Oare vulnerabilitatea mea faţă de el avea o limită? Nu mă gândeam să aflu vreodată, ci aveam să mă mulţumesc chiar şi cu mângâieri diafane, dar prea scurte. Îmi era teamă până şi a le descifra înţelesul.
- Crezi în dragoste, Felix?
Şi-a lăsat capul pe pieptul meu, şi cu siguranţă tresărirea mea fusese evidentă. Iar pulsul care devenea mai accelerat cu fiecare minut în care el tăcea, îmi dădea senzaţia de piept greu până la sufocare. L-aş fi rugat să se depărteze, dar eram preocupat să-mi stăpânesc bătăile inimii. Nu ştiam ce gândeşte Etienne, dar cu siguranţă trupul şi mintea mea se despărţiseră undeva la răscruce de drumuri.
Am înghiţit în sec, îngăimând frazele pentru a suna cât mai raţional.
- Este o chestiune de credinţă, cum începe şi întrebarea. Sunt mulţi care declară că-l slăvesc pe dumnezeu, dar păcătuiesc, dar totuşi, sunt numiţi credincioşi.
- Eu cred în dragoste. Ai face bine să crezi de asemenea.
Mi-a apăsat cu degetul pe piept în dreptul inimii, ca întotdeauna gestul lui îndemându-mă să uit de mine şi să fiu atent la el. Micimea obrajilor lui rotuji, şi pletele ce-i cădeau ondulat pe pieptul meu îl făceau să pară feciorelnic. Am închis zâmbitor ochii, ascultându-i îndemnul dulce de a dormi dacă îmi este somn, să visez ce vreau.
Şi în noaptea aceea, întors acasă, l-am visat împreună cu mine, colindând drumuri de pădure.
_________________
*Franprix este un supermarket din Paris, am impresia ca exact la cel din cartierul Marais a avut loc o spargere prin 2008-2009...dar nu mai gasesc articolul
*Thrushcross Grange - conacul descris de Emilie Bronte in cartea "La rascruce de vanturi"
*Arthur Rimbaud - poet francez ale carui poezii le puteti citi aici
Ashya :)) ai fost simpatica la partea cu mancatul in fund, dar ai dreptate. Etienne e curios. Sankiu! :-* kiss!
De data asta am pus un text mai lung . Lectura placuta!
Luni dimineaţa din a doua zi de iulie, Etienne se afla în balconul meu sorbind cafeaua promisă. Avea un soi de rezervă cu fiecare gură luată din caimacul de pe buzele ceştii, lăsând la o parte faptul că se roşise până la urechi, în ciuda încercărilor de a şi le ascunde cu pletele lungi. Adierea vântului de cuptor i le zgândăra peste obrajii blajini, făcându-i chipul să pară mic şi preocupat.
- Este mai bună decât mă aşteptam.
Vocea lui delicată trăda încă faptul că se gândea la ultima noastră ispravă. Aveam să sar peste înclinaţia de moment în a deschide subiectul, şi i-am răspuns grăbit:
- Mama a făcut-o, înainte de a pleca la serviciu. Mi-a arătat însă cum se face, aşa că data viitoare am să-ţi fac eu.
- Probabil o să fie la fel de bună.
Nu ştiam dacă acel compliment este spus doar ca un fel de încurajare, pentru că ştia că nu mă descurc la fiert, prăjit sau gătit; ori, pentru a-mi „cumpăra†tăcerea în legătură cu ultima noastră întâlnire. Dacă da, îşi găsise persoana greşită.
- În legătură cu ce s-a întâmplat ultima dată...
Ştiam că inevitabil va fi el cel care să deschidă vorba, şi m-am prefăcut că nu-i zăresc accentuarea roşului din obraji, precum nici şovăielile sale cât îşi schimba poziţiile în scaunul de lemn pe care i-l adusesem. Balconul fiind mic singurul obiect care avea loc în acel spaţiu era scaunul, pe care i l-am cedat lui, eu aşezându-mi dosul pe pragul de jos. Nu mă deranja diferenţa de înălţime dintre noi pentru că în acele momente, locul meu mi se părea amuzant de comod faţă de al lui.
- Nu trebuie să te simţi obligat să explici...Într-un fel ce s-a întâmplat cu trupul tău sunt chestii naturale.
Clipele cât m-a privit tăcut păreau venite dintr-un spaţiu unde timpul era prea distorsionat ca să-i pot da o măsură. Probabil vorbele mele duceau spre ceva la care nu se aşteptase, ceva la care nici eu nu mă aşteptasem. Vroiam să fiu un sadic şi să mă leg de mica lui slăbiciune, prin care să-i descopăr altele. Văzându-i însă chipul temător, păstrând acea fragilitate, m-am hotărât să abordez totul cu seriozitate şi să-l aproprii. Poate dacă aş fi râs de el, Etienne m-ar fi dispreţuit. Şi nu îmi doream deloc asta.
- Credeam că ai să râzi iar, ca alatăieri.
- Scuze, dar atunci a fost pentru mine o întâmplare nouă încât am reacţionat sub impulsul momentului. Nu am mai spionat pe cineva, cu atât mai mult doi tipi făcând sex.
- Eu mă uit după ei prin parcuri, dar cu tine acolo am prins curaj să-i urmăresc şi dincolo de băncile pe care stau.
Şi-a acoperit faţa cu mâinile lui mici şi falangele subţiri încordate, trăgând brusc pe nas într-o combinaţie de plâns - oftat. Era mai sensibil decât crezusem.
- Probabil ţi-am lăsat o impresie foarte proastă despre mine.
- Te înşeli. Stând şi reflectând, nu regret că m-am luat după tine şi am privit ce am privit.
M-am ridicat de pe prag pentru a-i aduce o batistă. Consolarea aduse de cuvintele mele nu-l făcuse decât să dea frâu liber lacrimilor pe care izbutise să le ascundă până atunci. Într-un fel acele suspine erau incomode, dar nu datorită înteţirii lor ci pentru că îmi dădeau de gândit.
- Dar am...
I-am pus repede mâna la buze, ştiind ce anume vrea să îmi zică. Din răsputeri mi-am stăpânit tremurul când le-am simţit atât de moi sub podul palmei, şi să-mi menţin mintea pe aceeaşi linie de plutire.
- Ai avut o reacţie absolut normală atunci.
- Dar ţie nu ţi s-a întâmplat nimic!
Comentase lăsând capul în jos pentru a putea vorbi, şi mi-am retras mâna amuzat pentru a-i da batista. Mă privea cu o curiozitate pizmaşă, în ochii lui descoperind fără să vreau de unde venea acea sfială. Îmi dădeam seama că este mai atent la mine decât eram eu la el, şi dintr-o dată am simţit că mă cuprinde aceeaşi ruşine.
- Este adevărat că nu mai sunt încă virgin, dar e o întâmplare dezolantă peste care am trecut demult. În privinţa asta, consider că oricine poate fi considerat novice în dragoste, chiar dacă se dăruieşte trupeşte. Până ce inima sa rămâne neatinsă, acel om din punctul meu de vedere, este în continuare cast.
Mi-a cercetat chipul îndelung, cântărind parcă în sinea lui toate cuvintele mele şi în acelaşi timp vrând să-mi vadă reacţia cât mă lăsa singur în linişte cu conştiinţa mea. Realizam atunci că Etienne are o inteligenţă aparte, fără a se lăsa doborât de propriile greşeli, le conştientiza poate mai mult decât mine, iar concluziile lui acum mă puneau în dificultate.
- Poate cauţi o simplă scuză, teoria ta nu e deloc măgulitoare.
Răspunsul a venit cu îmbufnare, uitând de cafea şi de batistă, lăsându-le abandonate pe amândouă la picioarele scaunului pe care stătuse. Acum era aşezat la acelaşi nivel cu mine, provocându-mă să-i vorbesc în continuare.
- Sunt mai mult un hedonist, decât un romantic. Sau poate că le îmbin pe amândouă.
- Regreţi ce s-a întâmplat atunci?
- Într-un fel, da. Era o persoană oarecare, de fapt, o persoană de moravuri uşoare.
- Era o prostituată?
Am dat afirmativ din cap, amândoi rămânând tăcuţi într-o atmosferă apăsătoare, respiraţiile noastre concurând în liniştea deranjată doar de vântul cald şi de gălăgia de pe stradă.
- Am mers cu câţiva colegi de clasă într-a noua la o fată căreia i-am dat alocaţiile noastre pentru sex.
- Înţeleg... Se pare că n-a meritat. Spre deosebire de tine, eu vreau să îmi pierd virginitatea cu o persoană pe care să o iubesc. Bărbat sau femeie, nu contează...
- E o alegere înţeleaptă.
Deşi i-am spus-o cu toată sinceritatea, vocea mea priporoasă trăda stânjeneala ce începeam să o simt. Vroiam să nu-l aud vorbind despre asta, fiind temător că eventual mă va respinge dacă afla că mă simţeam atras de el.
- Nu pari deloc convins de asta. EÅŸti deranjat?
M-am ridicat de jos iritat, era prima dată când discuţia cu el mă agasa. Prietenia cu el mi se părea acum un lucru dificil, iar iubirea lui, la care începeam să tânjesc fără să vreau, mi-o imaginam şi mai îndepărtată decât ţara din care venisem.
- Nicidecum să fiu deranjat de aşa ceva. Mi s-a făcut cald acolo, pripea soarele exact în capul meu.
A venit de pe balcon în cameră după mine, aşezându-se jos unde eram sprijinit de capul patului. Părea să-l fi mulţumit explicaţia mea mincinoasă, dar după o vreme a reluat discuţia:
- Eşti sigur că nu te deranjează că am spus asta? Ai spus că vii dintr-o partea lumii unde toţi au idei preconcepute, şi mi-e teamă să nu îţi provoc repulsie spunând că m-aş dărui unui bărbat cu înflăcărare dacă m-ar iubi şi l-aş iubi.
- Te-aş încuraja să faci ceea ce simţi, nicidecum să te judec pentru asta. Aş face acelaşi lucru în locul tău.
L-am auzit oftând adânc, lăsându-şi capul pe marginea patului, în timp ce pletele i s-au răsturnat în fâşii negre lucioase în contrast cu albul cearceafului. A închis ochii zâmbind cu o acalmie rară.
- Mi-era ruşine mai mult pentru asta decât pentru ce mi s-a întâmplat trupeşete. Dar mă bucur sincer că m-am înşelat în privinţa ta.
Îmi venea să-l plesnesc peste frunte pentru ocolişurile din părerile lui, însă mă găseam eliberat de ceva greoi, dar totuşi atât de banal. Acum că încetase tot zbuciumul meu interior, toropeala de vară îmi cuprinsese trupul şi sub impulsul noului ataşament dintre noi, mi-am lăsat capul să cadă lent în poala lui. I-am simţit tresărirea de moment, dar n-am schiţat vreun gest în a-mi retrage umerii de pe picioarele lui, sau capul meu cu fruntea lipită de stomacul său. Inhalam mirosul hainelor lui, a flori dulci, ce îmi duceau imaginaţia spre un somn calm, adânc şi neperturbat.
- AÅŸ face la fel.
Am murmurat încurajator, cuprinzându-i talia cu braţele, prinzându-i tricoul alb în pumnii mei strânşi, luptând cu letargia ce-mi încetinea simţurile. Prezenţa lui o accentua, iar când i-am simţit mâna atingându-mi firele scurte de păr, apăsându-mi scalpul la fiecare mângâiere, plumbul din pleoapele mele le-a forţat în jos. M-a zguduit uşor cu chicoteala probabil surprins că îi aţipeam în braţe, dar Etienne nu ştia câtă alinare putea aduce un suflet cald ca al lui.
_________________________________
Zilele începeau să fie caniculare, dormeam foarte des fără pătură, doar cu un cearceaf alb şi cu uşile de la balcon deschise. Întotdeauna într-un somn inconsistent, visele mele terminându-se brusc fără a avea puterea de a-mi rămâne întipărite. Un sigur lucru rămânea în capul meu în timp ce priveam nopţile înspre balconul deschis, uneori cu ochii înceţoşaţi de somn: îmi imaginam silueta lui Etienne privindu-mă insistent.
Dimineţile mă trezeam cu spatele încordat şi dureri de cap de la curent, însă aerul matinal îmi înviora simţurile pentru a-mi putea reveni. Însă azi mă trezisem cu o poftă de a ieşi la o plimbare încât nimic nu-mi provoca o stare urâtă.
- EÅŸti bine-dispus azi.
A remarcat mama, punându-mi lapte în cană. Începuse să mă obişnuiască cu acelaşi mic dejun pe care îl ştiam de copil. Lapte cu cacao şi două felii de unt. Era genul de femeie care respecta cu minuţiozitate tot cercul de culori şi mirosuri care construiau lumea noastră proprie, unde ne puteam regăsi, hrănindu-ne nu doar cu mâncare. Nici eu nu vroiam să schimb ritualul ei, ceva din acele momente amintindu-mi de casă şi de tata.
- Etienne spune că franceza mea începe să se formeze. E de bine dacă am un accent gascon? Nu-mi dau seama dacă mă laudă sau râde de mine....
Am făcut-o să chicotească amuzată, lăsându-şi coatele pe masă, cu umerii ei ascuţiţi ascunşi sub capotul transparent.
- Accentul latin te dă de gol şi din cauza asta. I-ai spus până la urmă că eşti român?
Am lăsat capul în jos. Mama era marele meu confident, pe care normal că o atenţionasem ca nu cumva să se dea de gol. Ştiu că putea întreba şi prin cartier, că doar nu trăiam într-o lume de sticlă, mama având cliente care locuiau foarte aproape, însă Etienne părea a-mi respecta dorinţa.
Şi-a băut cafeaua privindu-mă cu ochii ei veseli, parcă citindu-mi pe chip toate sentimentele, iar eu de pe buzele ei toate vorbele. Nu aveam tendinţa de a mă roşi faţă străini, decât cu ea mi se întâmpla. Era uşor să îşi dea seama ce anume îmi provoacă emoţie, ca acum.
- E un băiat bun, nu-l dezamăgi cu ideile tale tenebroase. Şi e singurl tău prieten.
A accentuat ultimul cuvânt făcându-mă să bag capul în cană pentru a sorbi ce rămăsese pe fund. Îşi dăduse seama probabil că îmi e pe plac mai mult decât vroiam să arăt şi atitudinea mea devenise una serioasă.
- Am să-i spun până la urmă!
I-am zis hotărât, ţuguindu-mi buzele în asentiment cu promisiunea mea. Aveam de gând să-i spun desigur, dar nu curând.
- Ştiu. Abia aştept să te aud vorbind franceza, sunt foarte dezamăgită că o vorbeşti cu el, iar cu mine o ţii în română.
Era a mia oară când îmi reproşa asta, dar am preferat să tac şi să iau o muşcătură din ultima felie de pâine cu unt cât ea se pregătea să plece. S-a schimbat repede, când terminasem eu de mâncat era lângă cuierul de la intrare, fixându-şi cocul cu agrafe negre.
- Să te porţi bine.
Mi-a lăsat unul din săruturile ei umede pe frunte, făcându-mă să mă şterg imediat ce a închis uşa. Nu eram cu nimic mai prejos decât adolescenţii tipici care nu se înţeleg bine cu părinţii, însă eu şi mama ne aveam doar unul pe altul. Poate de aceea adesea îmi puneam încrederea în ea.
Cum trebuia să aibă grijă de mine în continuare, să-mi spele, să-mi gătească şi uneori să se îngrijoreze când eu şi Etienne veneam seara târziu după ce colindam fiecare stradă pe care mi-o aminteam menţionată prin cărţile de capă şi spadă; îi dădeam de furcă. Cel puţin dimineaţa spălam vasele şi făceam paturile sau curăţam cât puteam. Eram conştient de bucuria ei, deşi nu o vocaliza întotdeauna mă trezeam îmbrăţişat cu drag sau pupat pe faţă cu elanul ei mămos.
Odată terminat treaba prin casă am ieşit să-l întâlnesc. Obişnuiam să ne aşteptăm fiecare la scara celuilalt, când unul din noi întârzia să apară. Azi Etienne ieşise primul, aşteptându-mă exact în faţa uşii mele.
- Mi-a zis mama ta să intru, dar am rămas să te aştept aici.
- Ai făcut prost, stând cu fundul pe cimentul rece când puteai să-l ţii cald pe un fotoliu din casă.
- Ce griji îţi mai faci şi tu!
A remarcat cu un chicotit în stilul lui, mai mult pe nas decât din gât şi s-a ridicat de pe scara rece. M-a urmat jos pe holul din intrarea blocului, eu coborând fiecare treaptă, el însă glisând pe balustradă cu un râset distrat ce-şi făcea loc chiar şi pe chipul meu. Îi zâmbeam, ca apoi să-mi dau seama că sunt eu acela care lărgeşte buzele într-un act ce mi se păruse străin înainte de-al şti pe el.
- Înainte de lecţiile noastre va trebui să trecem pe la supermaket. Am primit o listă de cumpărături de acasă.
Am dat din cap, având în sinea mea o nelinişte pe care mi-o mascasem cărându-i coşul înăuntrul magazinului Franprix*, aflat la două străzi depărtare de unde locuiam. O clădire pe colţ, cu o imagine veche pe dinafară, dar total schimbat înăuntru, unde domina aspectul progresist. Mă simţeam într-un total acord cu faţada scorojită, mai puţin cu noul care se contura înăuntru. La fel cum în mine se conturau sentimente noi, dar pe care nu le făcusem să progreseze către suprafaţă încă.
Eram un laş. Asta mă gândeam în acele momente cât Etienne studia produsele de pe rafturi, uitându-se la etichete sau la preţ. Nu aveam curaj să-i spun cine sunt, de unde vin şi nici că spatele lui mic, cu tricoul orange de caşmir ce-i cădea larg pe şolduri, e atât de atrăgător încât mă stăpâneam din greu să nu-l cuprind în braţele mele.
Îmi era teamă, aflat pentru prima dată într-un loc laolaltă cu atâţia oameni, mă simţeam transparent. Ca şi cum toţi ar fi ştiut de unde vin şi aşteaptă să fac o mişcare greşită ca să mă aratate cu degetul. E român! Şi doar gândul că cineva ar putea să mă acuze de ceva îmi făcea capul să mi se învârtă.
- EÅŸti foarte palid.
- Nu am mâncat mai deloc azi dimineaţă. Şi îmi este greaţă...
Prima era o minciună, a doua deloc, chiar îmi era greaţă. Murmurul pe care-l auzeam în jurul meu, voci ale căror cuvinte îmi erau străine aproape în totalitate. Abia că am simţit mâna lui Etienne peste a mea, izbutind să-mi desprindă mânerul de la coşul de cumpărături.
- Am să-l car eu, mi-e teamă să nu ţi se îmtâmple ceva. Vrei să mergem la doctor?
- Nu fi naiv, îmi trece. Doar să ieşim mai repede de aici, simt că mă sufoc.
A aprobat din cap şi apucându-mă de braţ, am mers către prima casă. În clipele acela îmi venea şi mai mult să-l iau în braţe de drag că-mi îndeplinise rugămintea. Câteva persoane urmau la casă înaintea noastră, şi mi-a pipăit fruntea cu palma.
- Până şi fruntea ţi-e rece. Sper să nu te fi pricopsit cu vreun virus franţuzesc. Nu de alta, dar sunt singurul de la care l-ai putea lua!
Mustăcise un zâmbet, plimbându-şi palma peste fruntea mea apoi în jos, acoperindu-mi şi descoperindu-mi privirea într-un joc ce-l distra poate pentru că nu ştiam cum să reacţionez. La început mă încruntasem, dar aproprierea lui mă făcea automat să mă simt diferit, iar abia după ce ieşisem din supermarket realizasem gestul lui. Îmi distrăsese atenţia de la orice aş fi avut în acel moment, de la griji sau dureri, cum credea el poate.
- Vrei nişte apă?
Căutase prin plasa plină, dar îl oprisem la timp, luându-l în braţe pentru prima dată. Mi-am mulat trupul peste spatele lui, apucându-i talia într-o îmbrăţişare cumpănită. Am auzit un sunet dur şi pleoscăit, realizând că îi scăpase plasa din mâini.
- Noroc că n-am cumpărat ouă...Ce-ţi veni?
I-am simţit trupul tremurând ciudat, şi fără a se întoarce, i-am văzut diagonala obrazului şi urechiile înroşite până la vârf.
- Mulţumesc. Uneori mă simt prea străin, de aceea locurile aglomerate îmi provoacă teamă.
- E amuzant să descopăr latura ta sensibilă.
L-am privit imediat cu indignare, deşi ştiam că o spune pentru a trece peste momentul ciudat. Mi-am luat mâinile de pe el, şi m-am aplecat să ridic plasa. Era vina mea în primul rând, iar Etienne încă rămăsese cu ochii fixaţi pe mine. Probabil încerca să-şi revină după îmbrăţişarea neprevăzută. Eu îmi doream deja un bis.
- Curajosule!
I-am zis în franceză, făcându-l să izbucnească în râs. S-a oprit repede, uitându-se la mine cu o doză de seriozitate mascată.
- Pentru asta ai să cari plasa mea.
Oricum pornisem lent înapoi spre casă în timpul discuţiei, aşa că nu se punea problema.
- Mă sperii foarte repede. De fapt, pe lângă asta cred că ce mă înspăimântă cel mai mult ar fi să aud noaptea, în timpul furtunii, crengile de copac lovind constant un geam.
- Asta mă duce cu gândul la un conac englezesc, precum cel din Thrushcross Grange*. Legat de ferestre însă, pe mine mă înspăimântă când se văd luminate de afară, iar înăuntru lumina face totul atât de clar, dar nici o umbră de om nu se zăreşte prin preajmă.
- La asta nu m-am gândit - a recunoscut uitându-se automat în jur, studiind clădirile înalte, chiar dacă eram în timpul zilei – sună macabru. Apoi, încercând să-şi stăpânească fiorul închipurii, mi-a reproşat bosumflat: - Acum o să mă gândesc la asta de fiecare dată, din cauza ta!
- Îmi cer scuze, dar mă simt mai bine acum că ţi-am spus asta.
- Da, ţi-ai mutat fobia în capul meu.
- Nu chiar, dar măcar de azi înainte o împărtăşim amândoi.
- Vorbeşti despre asta atât de galant. Mintea ta e ca un câine vagabond...
Şi stabileam de fiecare dată anumite repere zeflemitoare care să ne deosebească, detalii ce ne accentuau defectele forţându-ne să ne cunoaştem părţile pe care doream să le ascundem.
Etienne era amicul şi inamicul meu în discuţii, avea forţa vorbelor ce le susţinea sau contrazicea pe ale mele, încât era incitant în ambele ipostaze. Tăcut sau dialogând, revela dorinţa de cunoaştere, o sete de a afla mai multe despre mine, dar păstrându-şi mândria de a nu întreba pe şleau. Înţelegeam acţiunile lui, şi-l respectam mai mult, mă înamoram de el cu fiecare zi petrecută împreună.
Apartamentul în care locuia cu părinţii era la blocul vecin, deşi aproape, aveam încă reticenţa de a păşi acolo ştiind că acel loc conţine prezenţa lui în fiecare încăpere. Invidiam acei pereţi deja, căci erau martori muţi la fiecare schimbare din viaţa lui, înainte de mine.
- Suntem doar eu şi tata acasă. Nu te arăta prea vorbăreţ de faţă cu el, are impresia că majoritatea îl compătimesc, iar alţii îşi bat joc...
- Înţeleg.
I-am spus scurt, căci ajunsesem deja în faţa unei uşi din lemn deschis la culoare. O deschisese cu cheia de la gât, făcându-mă să zâmbesc la vederea sforii colorate ce o ţinea în strânsoare. Îmi amintea de copilăria mea, când de câteva ori păstrasem cheia la gât, dar tot de atâtea ori izbutisem să o pierd.
Şi de fiecare dată plângeam mai mult de necaz decât din părere de rău.
Nu ştiam că era o modă şi pe aici, detaliul acesta mă făcea fericit în sinea mea. Dar orice urmă de optimism îmi era strânsă într-un pumn de fier, ca o constrângere faţă de soartă, imediat ce dădusem ochii cu tatăl lui Etienne.
Omul slab, cu pielea atârnându-i pe braţele osoase ce cu siguranţă în gloria tinereţii sale fuseseră cărnoase şi cu muşchi, îşi împinsese singur scaunul cu rotile până în hol.
- Bună-ziua.
Auzind salutul scurt şi-a îndreptat capul spre mine întru-totul, căci până atunci mă studiase din profil. Nu puteam şti ce impresie îi fac, şi nici dacă acei ochi reci şi deziluzionaţi mai sunt în stare de emoţie, încât privirea mea s-a mutat repede către Etienne.
- E vecinul din blocul alăturat cu care fac lecţii de franceză.
- Salutare.
Bărbatul îmi răspunsese absent, zâmbind către fiul său, ridicând o mână decrepită mângâindu-i vârful capului cât acesta îi apucase braţele de la scaunul cu rotile, urnindu-l din loc. Semăna cu un tablou dezolant în care erau scufundaţi amândoi, fără ca prezenţa mea să intervină cu ceva.
- Măcar înţelege ce-i predai tu acolo, geniule?
- Tata, Felix la început, aşa că e simplu pentru amândoi.
I-am auzit discutând în franceză, cât au parcurs holul până într-o cameră de unde răzbătea o lumină gălbuie plăcută, dar bolnăvicioasă. Rămăsesem în loc, stingherit, fără drept de a interveni între ei; îmi găsisem preocupare în a privi prin casa cochet aranjată. La intrare aveau goblenuri înrămate pe pereţii în culori ţipătoare, un mov liliaceu, încât îmi amintea de verile când liliacul înflorea, cucerind cu acea mireasmă irezistibilă. Mobila era nouă, garderoba cu oglinzi de-a lungul dulapului şi rafturi speciale din metal pentru încălţăminte. Parchetul era la fel de nou, dând senzaţia de alunecare şi de oglindă prin modul în care suprafaţa îi lucea. Era pus în paralel, şi nu avea acea îmbinare diagonală precum parchetul vechi din apartamentul mamei.
În ciuda necazurilor, căminul lor îmi dădea senzaţia de siguranţă şi de familie, acel sentiment ce îmi era abstract. Etienne s-a întors după mine, evident la fel de stingherit ca şi mine. Probabil îi displăcea să-l văd având grijă de tatăl său invalid, sau să-l compătimesc.
- Camera mea e lângă bucătărie.
Mi-a arătat în dreapta, poftindu-mă spre a doua uşă de la intrare. Încăperea pe care o văzusem din balconul meu de atâtea ori, mi se păruse suficient de mare din locul din care privisem. Intrând înăuntru însă, îmi schimbam impresia.
Iar pereţii coloraţi în portocaliu nu ajutau deloc. Mobila era modestă, o masă de studiu, patul şi o bibliotecă combinată cu două dulapuri mici. Îmi plăceau însă obiectele cu care îşi decorase rafturile, candelabre de metal cu modele ondulate, unde avea lumânări albe, a căror ceară era topită pe alocuri trădând faptul că le aprindea uneori. Două bomboniere de opalin şi cristal a căror fineţe mă înspământa şi încânta în acelaşi timp, aveam impresia că entuziasmul privirii mele le-ar putea sparge. Îmi stăpâneam fascinaţia de a le atinge, preferând să mă aşez pe pat.
- Azi nu o să facem ceva greu.
Stabilise începutul, îndemnându-mă să fiu atent cât timp scotea o carte din biblioteca sa. Aşezându-se lângă mine pe pat, a evitat să mă lase să fiu primul care să o deschidă.
- Arthur Rimbaud.* Zori.
Şi apoi îmi recitase poezia de trei ori, ca şi cum ar fi fredonat-o, intonaţia sa păstrându-se aceeaşi de fiecare dată. Mă ducea virtuos spre aceeaşi cascadă dintre noi, căci nu mai era cascada din poezie acum că se juca cu pletele mele, recitând cu suflul său entuziasmat peste carnea mea încinsă.
La final, în loc de aplauze i-am prins încheietura mâinii stângi, sărutându-l apăsat. Gestul meu nu era şarmant fără un scop anume. Ştiam că poetul fusese împuşcat în acel loc într-un aces de gelozie al iubitului său. Etienne zâmbise înţelegător, apăsând palma peste mâna mea într-o mângâiere tandră, dar de scurtă durată. Se depărtase subtil pe marginea patului, strângându-şi genunchii sub bărbie.
- Ai înţeles ce ţi-am recitat? Toate cuvintele?
- Desigur. Poezia ta e pur întâmplătoare?
- Nu. E favorita mea, pentru că îmi plac zilele de vară turbate de verdele crud al sihlei. Într-un mod ciudat, simt poezia asta aproape, pentru că la fel ca autorul, mă visez adesea colindând branişti.
- Visele tale sunt aÅŸa liniÅŸtite ÅŸi simpliste. Te invidiez.
- De ce spui asta? Ale tale nu sunt liniÅŸtite?
- Aproape deloc, uneori uit ce visez. Uneori greşesc şi visez cu ochii deschişi şi nu e nimeni care să mă pedepsească pentru asta.
- Nu e nimic rău să visezi cu ochii deschişi!
Se întorsese spre mine, apăsând cu braţul drept pe cartea aflată sub mâna lui, pe pat. Patima ce o avea în ochi mă îndemna să fiu precaut şi să nu-l contrazic, aşa că am mormăit rezervat:
- Atâta timp cât visele se vor îndeplini. Multora le place să îşi înşele inima visând la lucruri imposibile.
- De-asta există noţiunea de vis, Felix. Unii îşi bazează întrega viaţa pe ceva ce realitatea nu le va putea vreodată dărui.
Cuvintele lui calme, dar intense mă îndemnau la tăcere, să contemplez situaţia cu sufletul, nu cu mintea. Etienne mă smulgea din blazarea cu care eram obişnuit, şi o umbră a răzvrătirii se arăta pe chipul meu înlemint. O descopeream ca pe un mister, ţinând-o ca pe o plăcere sadică şi egoistă, tot pentru mine. Dorinţa mea de a-l avea, mă devora pe dinăutru. Chiar dacă realitatea mea avea să fie doar un vis cu ochii deschişi.
Îmi recitase apoi „Memorie†şi „Simţire†, alegând poeziile cele mai scurte ale aceluiaşi autor. Din colţul său de pe pat, retras ca pentru sine, iar eu pe marginea opusă, ascultând cum vocea îi răsuna cu ecouri scurte în liniştea camerei. Mă îndemna la linişte, timpul părând a căpăta o lentoare somnolentă, făcându-mă să casc. Aproape că aţipisem când m-am trezit iar cu degetele lui prin păr, alintându-mi firele scurte în cercuri apăsate cu grijă.
- Te-am adormit.
- ÃŽncercam să mă visez „la poalele crânguluiâ€.
L-am minţit, făcându-l să zâmbească scurt, privindu-mă cu un soi de afecţiune mămoasă.
Se întinsese lângă mine, cu docilitatea sa trupească, căci nu-i simţisem mişcările decât după ce îşi făcuse de lucru prin pletele mele. Oare vulnerabilitatea mea faţă de el avea o limită? Nu mă gândeam să aflu vreodată, ci aveam să mă mulţumesc chiar şi cu mângâieri diafane, dar prea scurte. Îmi era teamă până şi a le descifra înţelesul.
- Crezi în dragoste, Felix?
Şi-a lăsat capul pe pieptul meu, şi cu siguranţă tresărirea mea fusese evidentă. Iar pulsul care devenea mai accelerat cu fiecare minut în care el tăcea, îmi dădea senzaţia de piept greu până la sufocare. L-aş fi rugat să se depărteze, dar eram preocupat să-mi stăpânesc bătăile inimii. Nu ştiam ce gândeşte Etienne, dar cu siguranţă trupul şi mintea mea se despărţiseră undeva la răscruce de drumuri.
Am înghiţit în sec, îngăimând frazele pentru a suna cât mai raţional.
- Este o chestiune de credinţă, cum începe şi întrebarea. Sunt mulţi care declară că-l slăvesc pe dumnezeu, dar păcătuiesc, dar totuşi, sunt numiţi credincioşi.
- Eu cred în dragoste. Ai face bine să crezi de asemenea.
Mi-a apăsat cu degetul pe piept în dreptul inimii, ca întotdeauna gestul lui îndemându-mă să uit de mine şi să fiu atent la el. Micimea obrajilor lui rotuji, şi pletele ce-i cădeau ondulat pe pieptul meu îl făceau să pară feciorelnic. Am închis zâmbitor ochii, ascultându-i îndemnul dulce de a dormi dacă îmi este somn, să visez ce vreau.
Şi în noaptea aceea, întors acasă, l-am visat împreună cu mine, colindând drumuri de pădure.
_________________
*Franprix este un supermarket din Paris, am impresia ca exact la cel din cartierul Marais a avut loc o spargere prin 2008-2009...dar nu mai gasesc articolul
*Thrushcross Grange - conacul descris de Emilie Bronte in cartea "La rascruce de vanturi"
*Arthur Rimbaud - poet francez ale carui poezii le puteti citi aici