23-03-2010, 11:32 PM
Un nou inceput
*
Nu mai imi dau seama ce s-a intamplat noaptea trecuta... Pur si simplu stiu ca zac intr-un pat moale, invelita de o patura calduroasa, iar o compresa cu apa rece imi sta pe fruntea infierbantata. In camera se mai afla si micuta Hikaru, si Sakure de asemenea. Ochii Sakurei nu mai au sclipirea pe care o aveau de obicei, verdele deschis care il aveau irisii ei captand o nuanta inchisa, intunecata, care duce cu gandul la moarte. In schimb, ochii copilei sunt la fel de inocenti ca niciodata, iar nicio urma de roseata nu isi face prezenta pe obrajii dalbi. *
- Ma intreb cum se face ca te-ai imbolnavit atat de rau... replica experimentatul ninja medical. Este posibil sa fi avut halucuinatii. In timpul noptii, la o ora tarzie, te-am auzit strigand cuiva ca este un animal, iar tu erai transpirata. Febra cred ca te-a cuprins, dar o astfel de temperatura apare doar in cazul unei rani adanci sau in cazul unei gripe severe. Sper sa te insanatosesti... Ieri-seara, doi oameni au fost gasiti sub daramaturile unei pesteri, arsi, aproape morti. De atunci, multi medici se lupta sa-i salveze si sa-si dea seama cine sunt ei. Am venit sa o iau pe Hikaru, deoarece, desi nu este foarte priceputa, orice ajutor conteaza. Dupa Taito, n-as vrea sa isi mai piarda nimeni suflarea, oricine ar fi acela!
Se opreste, iar lacrimi amare ii imapaienjenesc ochii. De parca n-ar fi omeneste sa suferi, scrasneste din dinti si pur si simplu o ia pe micuta de maneca hainei si o trage, trantind mai apoi usa cu manie. Cate sentimente poti trezi unora doar din cauza unui cutit! Viata este tare ciudata. Orice secunda de neatentie, orice lacrima varsata, orice suparare poate schimba micul nostru Univers. Ma intreb daca acei oameni sunt chiar Juugo si Suigetsu... In Konoha sunt multe pesteri, iar coincidentele sunt aproape la ordinea zilei. Totusi, ceva chiar atat de asemanator... Lasand aceste intrebari, la care nu voi gasi raspuns doar atunci cand nu vor mai fi desfigurati, mi-am amintit intamplarile din noaptea trecuta. Nu stiu daca am zis ceea ce trebuia... Sasuke e un nemernic, un misel, dar poate ca l-a durut... Nu stiu de ce, dar ma trezesc deodata ca incep sa ma imbrac in haine rosii ca sangele, exact opusul albului curat, de fecioara, acest rosu inspira la senzualitate, si nu cred ca se cuvine sa merg asa la un spital. Nu mai conteaza! Nu treb uie sa am regrete pentru nimic din ceea ce fac. Remuscarile, durerile, tristetile, toate distrug incet sufletul, iar inauntru nu ramane decat un gol... Dar, fara sa-mi dau seama, am un kunai in mana si imi retez parul, ramanand foarte scurt si taiat inegal. Un ninja nu trebuie sa se lase condus de sentimente, dar cand mintea pur si simplu lasa simtamintele sa ii ia locul, atunci nu cred ca mai putem face ceva. Dar bat campii degeaba, cand eu ma pregateam sa ii vad pe ei. Plec din casa, trecand pe langa Naruto si Sai, pe langa toti oamenii din sat... Spitalul, alb ca un culcus de fecioara, dar intunecat de durerile pacientilor mi se arata. Intru cu sfiala, iar pasii ma conduc spre al doilea etaj, unde toti medicii lupta pentru viata a doi oameni. O pot zari si pe Hikaru, care pare sa priveasca situatia cu mai mult calm decat ceilalti doctori, carora lacrimile le inunda portile sufletului, cu greu reusind sa le stapaneasca. O mica cuta apare intre sprancenele copilei, cuta ce imi dovedeste ca toate suferintele prin care a trecut, antrenamentul dur si indelungat, misiunile grele si periculoase au maturizat-o, au transformat-o intr-o persoana rece, calculata si, in acelasi timp, straniu de optimista. Alaturi de ea, si eu am devenit alta...
*
Ma aflu intr-un loc linistit, o liniste stranie, de nepatruns. Nici urletele vreunor lupi, nici strigatele din satul ce se vede la orizont nu se pot auzi. Calmul din acest loc nu imi trezeste armonie, doar teama. O patura de omat se afla sub picioarele mele, iar norii varsa lacrimi inghetate. Oare de ce gandesc in acest fel/ Niciodata n-am mai crezut ca norii pot plange, ca zapada formeaza o plapuma sub care stau florile... Ma simt obosit si amortit, iar lumea pe care o stiam si pe care mi-o imaginez in fata ochilor imi provoaca un imens dezgust. Atat de mult sange, atatea sentimente ce n-ar fi trebuit sa existe vreodata. Ochii mei sunt grei asemeni plumbului, iar in picioare pot simti acum o caldura stranie. Imi aminteste de genjutsul acela care l-a doborat pe Sasu... Sas... Sasuke! Simt ca ma prabusesc dar, odata cu a mea cadere, pe cer apar chipuri cunoscute, de la Juugo pana la Kisame, de la Sasuke pana la... Karin. Toti imi striga sa ma trezesc, sa revin la realitate! Fata ma ameninta chiar si cu moartea daca n-o fac. Dintr-odata, filmul se rupe, iar acea fata ce lasa crini in urma ei imi apare in fata, doar ca ne aflam pe o stanca. Rochia vaporoasa, imaculata este exact opusul privirii ei ce ascunde pofte si dorinte. Stanca se frange deodata, iar fata se prabuseste in lacul din sange care se afla jos, si care nu pare sa crute pe nimeni. Pare sa se cufunde tot mai adanc in lichidul rosu, cand o vad ridicandu-se chiar pe cea care m-a lovit, pocnit si insultat de atatea ori. Cu toate ca este aceeasi, privirea ei este cu totul alta, iar paraie de sange ii picteaza chipul. Incetul cu incetul, ea dispare, iar eu incep sa strig cu toata puterea:- Karin! Karin, nu pleca! Nu ma lasa singur in acest infern, in lumea aceasta a sangelui, a bataliilor si a dezastrului! Ramai cu mine...
Simt ca m-am trezit cu adevarat.Si mai simt, de asemenea ca am imbratisat pe cineva foarte important mie. Ridic privirea si o adolescenta cu parul roscat si ochii asemeni focului mi se arata. Rochia rosie ii vine pe trupul de liana, scotandu-i in evidenta liniile fine ale corpului. Flacari ii cuprind obrajii si ma tinteste mai mult decat uimita. Oare ce s-o fi intamplat cat timp am fost in transa? Alaturi de aceasta minunata faptura, zeci de persoane, tinere sau batrane, femei sau barbati se holbeaza la mine de parca as fi cineva special, cum nu s-a mai intalnit. In realitate, eu sunt atat de comun...
Scuzati-ma, n-au fost lupte.