Iubire la suprapreţ

[Teh]

Mulțumim pentru comentarii și păreri.
În capitolele în care vor exista scene mai... xxx : )) vom avertiza la început, când postăm. Presupunem că or să existe și asemenea scene. O să descoperiți pe parcurs.
Sper să citiți în continuare și să vă placă. Capitolul este din perspectiva băiatului, personajul meu !

Lectură plăcută!

Capitolul doi

Băieţii nu au sentimente.
Ei nu ştiu ce este dragostea. Nu pun suflet în relaţii şi nici nu le pasă de cei din jur.
Vor doar să bage în patul lor fiecare tipă bună. Să i-o tragă pe toate părţile şi să se laude cu fapta lor extrem de măreaţă. Să aibă, ceea ce unii ar numi, glorie. Da, unul care umplă cu trei gagici cu fund şi sâni extra de-odată, e geniu. Nu, nu un Einstein. Mai degrabă un Casanova. Adaptat la secolul douăzeci şi unu.
Ce minciună.
De parcă fiecare entitate este la fel. De parcă fiecare suflet masculin are aceaşi formă. Nu este conturat la fel. Nu este umplut cu aceleaşi tip de materie. Unii gândesc şi cu creierul şi simt cu inima. Corect, cel din cap şi aceea din piept. Nu vorbesc anatomic ci practic. Căci ştiu ce înseamnă lupta, iubirea, suferinţa şi dezamăgirea.
Ura?
Da. Acea fiinţă... Era tot ceea ce aveam. S-ar zice că acest lucru s-a întâmplat din lipsa părinţilor sau a altor fraţi. Nu chiar. Am avut parte şi de alte afecţiuni. Aşa îmi place să cred, acum când privesc în trecut. Ea, însă, era diferită. Nu ştiu dacă am considerat-o vreodată doar o prietenă. Pentru că, în ochii mei, era altceva . Altcineva. Am iubit-o mereu. Nici nu îmi mai amintesc cum s-a produs acea „ magie”. Dacă ar putea fi numită aşa. De fiecare dată când eram în preajma ei, îmi doream să nu mai plec. Să se oprească timpul în loc. Doar eu şi cu ea.
Nu se putea aÅŸa ceva.
Eram stupid, în vreun fel sau altul. Era ok atâta vreme cât ţineam aceste lucruri închise în mine. Pe dracu. Îi spusesem că o iubesc şi îmi dăduse cu piciorul. Metaforic vorbind. Mă îndrăgea ca pe un frate. Avea deja unul. De ce mai avea nevoie şi de mine?
Patetic. Pur şi simplu mă respinsese. Şi eu, ce? Aveam şi eu un orgoliu. O ştia. Poate mai bine decât oricine.
Nu mai conta. Deja renunţasem la ea.
Asta era şi mai banal. Pe cine încercam eu să mint? Pe mine însumi? Conştiinţa îmi ştia slăbiciunile, gândurile şi sentimentele. La naiba. Nu puteam să mă amăgesc.
O iubeam la fel ca întotdeauna.
Ba, mai mult .

*

Ce frumos mă agăţam de acel vis. Nu ştiam unde sunt. Pur şi simplu priveam spre ceva alb, indestructibil. Aş fi zis că era vid, pentru că inima mea nu bătea...
Ţeapă.
De fapt, îmi suna telefonul şi nu ştiam de unde să iau acel zgomot infernal. Deschisesem ochii şi priveam în gol, de parcă lumea nu mai exista. Mi-am amintit brusc de o poză prăfuită, aruncată în raftul din casa mătuşii mele. Trei persoane stăteau acolo, zâmbind. Era uşor să dobândeşti fericirea când aveai doar cinci ani şi nu ştiai ce era viaţa.
Şi când aveai părinţii alături de tine.
Am întins mâna spre mobil şi am apăsat butonul de oprire. Am înjurat şi m-am ridicat din pat. De regulă, aveam mai mari probleme cu trezirea. Nu ştiam de ce azi era diferit, dar nu conta. Am privit camera fugitiv, acelaşi aspect dintotdeauna. Îmi plăcea albul. Dacă ar fi fost o culoare, atunci ar fi fost preferata mea. Cearceafurile , perdelele, draperiile, tot ceea ce era în camera mea era împânzit de această entitate pură.
S-ar zice că eram un pacifist.
Liniştit şi întotdeauna calculat. Calm şi fără niciun reproş din partea celorlalţi. Tipul perfect şi asta, fără pic de modestie.
Am intrat la duş şi am lăsat apa să se contopească cu trupul meu. A fost un procesc scurt, mă grăbeam. Deja întârziasem şi eram un băiat punctual.
Am luat uniforma pe mine şi m-am uitat în oglindă. Părul era ciufulit ca întotdeauna şi nu am depus efort în a-l aranja. Grăbit, am fugit spre fereastră pentru a observa cum este vremea. Am dat draperia la o parte, lumina acaparând întreaga încăpere. Şi... privirea mea fiind pur şi simplu încântată. Am înghiţit în sec şi am dorit să nu mai clipesc.
Ce făcea îmbrăcată aşa?
Era septembrie, pentru numele lui Dumnezeu!
Inima mea a început să bată mai tare. Pielea reacţiona ciudat la vederea ei. Am zâmbit, inconştient de propriul meu gest. O uşoară adiere a vântului i-a făcut părul să fluture. Un peisaj atât de extraordinar. Aş fi vrut să fug acolo, să fiu lângă ea şi să o îmbrăţişez. Să îi dau sacoul meu şi să fiu sigur că nu îi este frig. Că nu trebuia să îndure nimic. De ce? Simţeam nevoia să o protejez. Merita? Nu. Dar eu tot o iubeam...
Am pus mâna pe geam, probabil cu intenţia de a-l deschide ( o prostie, având în vedere că stăteam la etajul şapte ) , însă – chiar atunci când ochii mei erau captivaţi de imaginea ei, telefonul a sunat.

I'm callin' you
With all my goals, my very soul
Ain't fallin' through
I'm in need of you

Am recunoscut imediat persoana ce mă deranja. Am scrâşnit din dinţi şi am tras perdeaua înapoi. Întorcându-mă, am luat mobilul şi am apăsat butonul verde. Vocea aceleia ce mă sunase era dulce. Şi superficială. Şi iritantă, uneori. Nu conta. Nu o iubeam. Aş fi fost o persoană groaznică să zic că o făceam ( faţă de mine ) căci i-o spusesem de mii de ori. Erau vorbe goale şi fără importanţă. Odată, şi doar atunci, îmi recunoscusem adevăratele sentimente. Prin vorbe şi prin fapte. Fusesem respins.
Am învăţat să mint de atunci.
- Bună Eric! În cinci minute ajung.
A spus aceasta pe o voce foarte veselă. Am răspuns pe tonul meu indiferent şi totodată blând. Să înţeleagă că nu o tratez cu răceală. Nu era chiar aşa. Era o fată frumoasă ce îmi oferea tot ce doream. O prietenă a-ntâia. Ce îi puteai reproşa?
- Ok , iubita. Ne vedem acolo.
Am închis după ce mi-a transmis câţiva pupici. Era nebună după mine. Eu ar fi trebuit să mă simt prost pentru că nu eram aşa îndrăgostit de ea? Rectificare, nu eram decât atras de aceasta. Ne simţeam bine, deranjam pe câţiva şi eu eram fericit.
Superficial vorbind.
Am bătut la uşa poziţionată vis-a-vis de a mea.
Chipul cald şi înţelegător al amicului meu m-a întâmpinat . A zâmbit şi m-a poftit înăuntru, doar am refuzat din cap cerându-i ceva. Chiar atunci când m-a întrebat ce am nevoie.
- Sacoul ÅŸi eÅŸarfa.
I-am zis scurt şi acesta a înţeles rapid, oferindu-mi unul din acele zâmbete rare şi intrigante. Le cunoşteam.
- Mulţam.
Am strigat depărtându-mă de acesta. Ştiam că deja intrase înapoi în apartament. Nu wera nevoie de prea multe cuvinte între noi doi. Ne ştiam de multă vreme şi îmi cunoştea adevărata personalitate. Acum tindeam să cred că era singurul.
De abia ieşisem din clădire, făcusem câţiva paşi şi am găsit persoana ce mă aştepta. Era fericită, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când ne întâlneam. Nu a aşteptat o invitaţie specială. A venit rapid spre mine şi mi-a sărit în braţe. Gura acesteia a căutat-o pe a mea. Voia să mă sărute. Îi fusese dor de mine. Mi-am lăsat braţele pe spatele acesteia, trăgând-o aproape. Nu a protestat, vrând să fie cât mai lipită de mine. Buza mea a fost uşor muşcată, în timp ce limba mea se juca cu a ei, fără pic de jenă. Tânjeam după o senzaţie puternică; nu putea să îmi ofere aşa ceva. Păcat.
Am înlăturat-o într-un mod normal şi monoton, cuprinzându-i mâna cu a mea.
- Ce ai în pungă?
Curiozitatea ei nu avea margini. Chipul ei uşor rozaliu m-a întâmpinat plin de bucurie. Părul drept şi blond, ochii albaştrii uşor spălăciţi. . . Ea era Bridget, gagica mea.
- Un nimic.
Am replicat pe un ton neinteresat, prin care a perceput faptul că nu era ceva important acolo. Mi-a strâns şi mai tare mâna la un moment dat iar eu mi-am întors privirea către ea, vrând să ştiu ce se întâmplă.
- Uite-i pe Rose şi Victor! Hai , hai să îi salutăm!
A făcut câţiva paşi mai rapid, chiar înainte ca eu să pot reacţiona . Îl uram. Nu voiam să îl văd. Îi detestam întreaga fiinţă. Acolo era, ţinând-o aproape de el, iubind-o. Avea dreptul, ea i-l oferise.
Mă călca pe nervi.
Nu aveam chef de nimic. Inima mea se zbătea să nu omoare pe cineva. Pe sine însuşi, asta ar fi fost cel mai grav. Era aşa de frumoasă azi. O singură dată trebuia să mă uit la ea, şi eram cuprins de toate senzaţiile pe care Bridget nu mi le putea oferi. Ştiam că singura mea soluţie era să le arăt dispreţ . La dracu, nu era adevărat. Voiam să îi fac să creadă asta.
Am fost fericit când am putut să plecăm de lângă ei. Eram nervos şi mă luptam cu mine însumi pentru a mă controla. Adevărul este că nu ştiu ce bătălie se dădea înăuntrul meu. Eram cuprins de un vid îngrozitor atunci când îi vedeam împreună şi nu puteam să nu reacţionez. Violenţa verbală era bună. Măcar aşa îmi apăram orgoliul.
ÃŽntr-un fel.
- Ai fost prea răutăcios !
Mi s-a adresat blonda destul de indignată de comportamentul meu. I-am zâmbit fermecător şi am ştiut de îndată că era prea pierdută ca să mai poată gândi. Am tras-o la pieptul meu şi am sărutat-o pe obraz. S-a înroşit.
- Am fost?
Am ridicat din sprâncene. Aceasta a dat din umeri.
- Nu ştiu de ce eşti prietenă cu ea. Ai vreun motiv? Pe bune, ar fi mai bine dacă nu. Atunci nu ar mai exista conflicte. Între noi, vreau să zic. Ştii doar că eu nu mă înţeleg bine cu ea.
A oftat, dându-şi la o parte câteva şuviţe ce i se lipiseră de faţă. Din cauza vântului. Cât mi-ar fi plăcut ca acel păr să fie roşcat, ca acel trup să fie cu puţin mai înalt, să aibă ochii căprui, să o cheme Roselyn şi să...
Nu era aşa. Gata. Bun venit în realitate. Azi nu mai visez.
- Cum altfel? Ştii bine că Rose e cea mai bună prietenă a mea ! Ne spunem totul ! Aş vrea să faci un efort... Să faci pace cu ea! Atunci am fi cu toţii atât de fericiţi...
Ajunsesem în clădirea liceului. Mă stresa cu aceste discuţii. Atâta timp cât îşi ţinea gura închisă, era cu adevărat mult mai frumoasă. Mă durea pe mine în cot de ceea ce voia ea. Nu , pe bune. Voia să fac pace cu roşcata? Ar însemna să o părăsesc, să îl dăm dracului pe Victor şi să nu ne mai pese de conflict. Ea să îmi spună că mă iubeşte iar eu să recunosc că, niciodată nu am uitat-o.
Printr-un gest controlat, am trântit-o pe Bridget de perete. Am făcut-o într-un mod uşor, pentru a nu o lovi. I-am căutat mâna dreaptă şi mi-am împletit degetele într-ale sale. Apropiindu-mi trupul de al ei şi căutându-i gâtul, am trasat o linie cu limba peste o suprafaţă muşcând-o agresiv. A scos un sunet asemănător unui geamăt iar eu mi-am lipit buzele de ale sale. Corpurile noastre erau atât de aproape unul de celălalt încât îi simţeam inima zvâcnind cu o putere incredibilă.
- Mă iubeşti?
Am întrebat-o pierdut în amintiri. Nu mai eram acolo. M-am trezit la timp.
- Mai mult decât orice. Te iubesc. Te ador. Eşti totul pentru mine.
A răspuns repede , îmbrăţişându-mă. Ştiam că deja îi dăduseră lacrimile. Am înconjurat-o cu braţele şi i-am mângâiat părul.
- Atunci eu sunt de-ajuns. Nu îţi trebuie ca eu şi Roselyn să fim prieteni.
M-a strâns şi mai tare, nevrând a-mi da drumul. Am zâmbit satisfăcut şi am continuat să o mângâi. A fugit curând la oră, dar eu nu i-am urmat exemplul.
Am căutat vestiarele şi am pus punga într-unul din ele. Fetiţa asta trebuia protejată. Mă deranja să ştiu că nu eram eu cel ce avea voie să o facă.
Doar pe ascuns.

Nu aveam chef să merg la prima oră de curs. Poate pentru că ştiam că nici o anumită persoană nu o va face. Orice s-ar fi crezut, eu o cunoşteam mai bine decât orice. Am fost îndrumat de instinct într-un parc în care obişnuiam adesea să îmi pierd timpul.
Eram un mincinos.
Era, de fapt, locul în care obişnuia Victor să îşi petreacă timpul cu iubiţica. Mă stresa, eram gelos şi aş fi vrut să îi trag un pumn. Să îi şterg superioritatea de pe mutră şi să îi fur prietena. Nu aveam nimic cu el. Nu ştiu dacă am vorbit vreodată în particular cu acesta.
Şi cu toate acestea , îl detestam.
Am găsit-o stând pe o băncuţă, aşa cum am şi presupus.
Nu . Eu nu eram prinţul ei. Cavalerul de onoare care se comporta atât de frumos cu ea . Da, într-adevăr – din câte auzisem erau cuplul perfect. Admirat de toată lumea. Aveam o părere mult prea proastă despre perfecţiune şi nici nu doream să o reglementez în momentul de faţă.
Acest prinţ care o trata regeşte, nu ştia atâtea câte ştiam eu despre ea. Nu îi cunoştea trecutul. Nu era aici să îi fure ţigările din gură, să i le arunce şi să îi ia pachetul de ţigări. Nu fusese acolo când o anumită persoană şi fratele acesteia avuseseră grijă de ea. Când fusese într-o situaţie lamentabilă şi avea nevoie să fie protejată, eu fusesem acolo să o îmbrăţişez. Asta m-a făcut să mă simt bine . Să realizez că de fapt am însemnat ceva pentru ea.
Doar un prieten.... Victor ce era? Aş fi vrut să îi ştiu sentimentele pentru el. Îl iubea, ar fi zis. De ce? Ce avea el şi eu nu? Eu nu eram prinţ?
Schimbul de replici pe care l-am avut cu ea , mi-a amintit de vremea trecută. De când eram doar doi copii. . . Era simplu.
Mă întreb uneori cum ar fi fost dacă nu i-aş fi făcut acea confesiune.
Aş fi suferit în tăcere după ea?
Nu ştiu. E mai bine aşa. Vreau să fiu sincer.
-Fractu’ mi-a dat ceva pentru tine. Le găseşti în vestiarul tău.
Am adăugat înainte să plec. Nu ştiu dacă se uita după mine. Nu conta. Ea deja aparţinea altcuiva. Şi eu aveam să o fac să sufere, să o tachinez şi să o scot din această stare. Să înţeleagă ce a pierdut.
Da, eu eram mare „comoară”.
Nu. De fapt, voiam doar să o am aproape. Chiar şi în această manieră. Îmi era greu să redevin cel ce eram înainte cu ea. Când o vedeam cu prostul ăla, dorinţa de a ucide se accentua. Nu eram un criminal. Cel puţin, nu încă.

- Hai, Bridget. Am chef să ne plimbăm.
Am intrat în sala clasei a 11a C. Victor şi Rose erau acum împreună. Râdeau. Toţi cei aflaţi în clasă şi-au întors privirile spre mine. Chipul meu era triumfător. Blonda şi-a luat lucrurile şi a fugit spre mine. Am lăsat-o să iasă prima şi mi-am mai lăsat odată ochii să cutreiere clasa. Rose nu se uita spre mine, dar iubitul ei o făcea. M-am încruntat după care mi-am arcuit buzele într-un zâmbet, ţintuind-o pe roşcată.
Nu ÅŸtiu ce pricepuse el din acest gest.