Iubire la suprapreţ

[Cherie]

[edit Aly]Tip Critica Permisa: Stil / Limbaj / Idei / Forma / Gramatica.

Asaaa.
Cum ma da talentu' afara din casa mi-am zis sa-l potolesc nitel si sa ma apuc de un proiect nou, in colaborare cu mult prea solicitata Teh [geamanoou :))]. Sincer, chiar mi-e mila de ea. Bun. Despre ce e vorba? Hm, tre' sa ma laud si sa zic ca ideea imi apartine mie si numai mie [narcisism, daaa ;;)] . Totusi, Teh merita apreciata fiindca e singura care a reusit sa-mi inteleaga viziunea. Stiu, suna... patetic. Dar ea a fost singura care s-a potrivit cerintelor mele. Sunt perfectionista. Da, chiar sunt. Parca ziceam despre ce e vorba. Deci, bineinteles, un fic despre luv stuff si alea alea cu adolescenti indragostiti si toate alea, dar care, sper eu, sa fie cel putin cu ceva in plus fata de celelalte. De ce spun asta? Pentru ca e ideea mea, biensur. :)) Glumeam. O sa vedeti voi de ce consider ca avem un subiect mai complex fata de celelalte ficuri de genu' :>.
Bun, atat am avut de spus. Sper sa va placa. Orice comentariu/critica e binevenit/a atata timp cat este bine argumentat/a si nu ne ataca in mod direct sau indirect [asta imi aminteste de ora de romana :))]. Apreciem oricum ca va benoclati p'aci :D. Ma rog. Puteti sa cititi acum. Lectura placuta!



[center]Iubire la suprapreţ[/center]



Prolog.

El e cu ea, iar eu sunt cu celălalt. Nu pot face nimic pentru a elimina distanţa dintre noi; nici măcar nu îndrăzneam vreodată să visez la această clipă. Şi totuşi, mi-am făcut-o cu mâna mea. Nu trebuia să reneg dragostea pentru el atunci şi poate că nu mai eram ce suntem acum.

Chiar credeam în ce i-am spus atunci. Că ceea ce simţeam pentru el era doar dragoste frăţească. Iar acum, când amândoi suntem fericiţi cu jumătăţile noastre, mi-am dat seama ce prostie am scos pe gură. Acum doar se joacă cu mine, exact cum am făcut eu cu el…

Cred că răspunsul la unele intrebări care-mi străbat mintea stau în privirea lui şi în tot ce-mi spune ea acum. El a fost capabil să iubească. Eu nu am înţeles sentimentul din mine. El a putut să iubeasca cu atâta dăruire, iar eu i-am oferit în schimb numai decepţii. El a putut să trăiască fiecare clipă ca şi cum ar fi fost ultima, iar eu realizam doar în ultima clipă că nu am trăit nici pe jumătate din cât aş fi putut. Dar abia acum realizez cât de importante erau aceste lucruri. Dacă-mi mai dă încă o şansa, o să-i arăt cine sunt cu adevărat.


[center]Capitolul Unu[/center]


Respiraţia-mi întretăiată se auzea ca un ecou între acei patru pereţi. Avusesem, iar, un coşmar. Acelaşi coşmar care mă bântuia de câteva săptămâni. Pijamaua îmi era udă şi şifonată. Simţeam cum picăturile de transpiraţie îmi conturau faţa ovală. Eram bântuită de el, de imaginea lui, iar asta nu era deloc bine. Sau poate era?
Mi-am îndreptat ochii către fereastră; vremea era prea frumoasă pentru dispoziţia mea. Apoi privirea mi-a coborât asupra ceasului de pe biroul din dreptul ferestrei; era 7:59, iar eu deobicei mă trezeam cu o jumătate de oră mai de vreme pentru a avea timp destul să mă pregătesc de şcoală. Am închis ochii şi am respirat adânc. De nervi, de teamă, de panică, nu ştiu de ce, dar am simţit nevoia să tip. Să tip din toţi rărunchii, să mă audă toată lumea şi poate chiar el. Şi am ţipat.
-Rossie! EÅŸti bine, scumpo?
Fratele meu a intrat vijelios pe uşă şi s-a trântit lângă mine în pat. M-a îmbrăţişat şi mi-a sărutat fruntea. Fără să-mi dau seama, lacrimile au început să continue drumul parcurs de picăturile de sudoare. Nu prea plângeam deobicei. Consideram asta ca fiind o slăbiciune sau singura opţiune pe care o aveau laşii în mod normal. Recunosc totuşi că mă foloseam de această opţiune ca să atrag câteodată atenţia asupra mea. Sunt prea vanitoasă ca să nu profit de asta. Iar pentru că în acel moment mă simţeam patetică şi eram dezgustată de mine fiindcă plângeam, pot fi considerată şi orgolioasă. Sunt şi egoistă, în fond, sunt leoaică pură; leu cu ascendent în leu. Iar leii sunt cei care vor să iasă din toate tiparele, să fie unici şi speciali. Asta eram eu şi fiindcă mi-am dorit cu mult timp în urmă să fiu unică, am ajuns în situaţia de acum. Între ciocan şi nicovală, cu tot felul de remuşcări şi păreri de rău, regretând toate alegerile pe care le-am luat în trecut şi bântuită de imaginea lui.
Nate m-a strâns mult mai tare la pieptul lui încercând să mă liniştească cu vorbele sale dulci şi pline de încredere. Mai mult mă amăgea. Şi defapt mă şi plictisea. Nu ştiu de câte ori i-am spus să schimbe placa. Mereu îmi spunea aceleaşi lucruri. Le-am memorat ca pe o rugăciune! Uneori chiar mă întreb dacă nu cumva le ia dintr-o carte despre copii şi părinţi, fiindcă, practic, de când aveam paisprezece ani, adică de vreo trei ani de când părinţii mei au plecat cu afaceri în lume, el m-a crescut şi mi-a fost şi mamă şi tată. Pentru asta îl iubeam enorm. Şi pentru mai multe, desigur. Nu ştiu ce m-aş face fără el.
-Iarăşi visul acela? mă întrebă ridicând din sprânceană. Am afirmat clătinând din cap.
El continuă amuzat, spre surprinderea mea, de parcă aş fi unul din acele personaje din telenovele de care râdeam amândoi:
-Prostuţo, chiar nu te înţeleg. Când o să începi să te gândeşti mai bine înainte de a lua o hotărâre?
-Nu ai vrea să taci? am spus printre dinţi. Ştii, îmi merge foarte prost în ultimul timp şi sunt precum o oală sub presiune. Te rog, nu fi tu cel care mă va face să explodez.
-Grăbeşte-te. Nu cumva să întârzii, zise chicotind.
Ieşise din cameră înainte ca eu să arunc cu perna după el. Am oftat zgomotos şi m-am trântit înapoi în pat, privind ţintă tavanul de un alb imaculat. Chiar îmi mergea prost în ultimul timp. Problemele la liceu sau cele întâlnite deobicei în dragoste erau nimic pe lângă cele prin care eu treceam.
Eu... râvneam la Eric, iubitul prietenei mele, Bridget. Defapt nici nu prea îmi era prietenă. Nu ştiu dacă stăteam cu ea doar ca să ştiu că am cu cine să vorbesc, cui să mă plâng sau pe cine să-mi vărs nervii atunci când aveam nevoie să fac asta. Orice ar fi, ea mă considera prietena ei cea mai bună. Destul de tipic, nu?
Eric mi-a fost prieten în copilărie, posibil iubit şi vecin până în prezent. Eram chiar foarte conştientă că nu era bine ceea ce făceam. În primul rând, eu i-am călcat în picioare orgoliul şi mai presus de toate, l-am refuzat pentru o prostie. Nu are rost să-mi amintesc acum de ea. Asta ne-a distrus relaţia. Crescusem împreună şi eram ca fraţii. Acum nu făceam decât să ne tachinăm unul pe altul când ne vedeam. Cel puţin el... Eu tăceam de fiecare dată şi înghiţeam în sec fiindcă mi-am dat seama prea târziu ca îl iubeam dintotdeauna. Când îmi amintesc îmi dau seama că eu chiar sunt o toantă. E ca şi cum ai refuza o avere imensă care ţi-a fost lăsată moştenire. Eric îmi aparţinuse dintotdeauna dacă stau să mă gândesc. Iar eu, ca o proastă, ce am făcut? Mi-am aruncat în stradă toate şansele de a fi fericită şi fără griji.
În al doilea rând îl răneam pe Victor, actualul meu iubit şi asta chiar nu vroiam pentru că el e pur şi simplu perfect, nu contează ce se spune despre perfecţiune. Cu un singur zâmbet mă înveselea şi mă făcea să mă simt mai bine. Nici nu era nevoie să spună ceva, zâmbetul lui era cel mai bun remediu pentru momentele când îmi plângeam de milă. Şi cel mai important din toate astea este faptul că mă suporta aşa cum eram şi avea răbdare cu mine. Sunt o persoană dificilă şi le dau tuturor bătăi de cap, dar el vedea numai lucrurile bune din mine, iar pentru asta îl iubesc. Sau cel puţin trăiam cu impresia asta.
Şi în al treilea rând, mă distrugeam pe mine, pentru a doua oară, făcându-mi iluzii deşarte. Spun a doua oară pentru că am mai făcut-o cu mult timp înainte. Dar nu vreau să-mi amintesc despre asta. E prea dureros şi e cauza tuturor problemelor pe care le am acum.
Plecasem din apartament destul de iritată. Uram dimineţile când îl prindeam pe Nate acasă. Pur şi simplu mă obliga să mănânc dimineaţa, iar eu nu puteam să fac asta. Nu are nicio legătură cu silueta, chiar nu pot să iau micul dejun. Ştiu că ţine la mine şi nu îmi vrea decât binele, dar câteodată e prea protectiv. Nu aveam nevoie de aşa ceva. Mă descurcam singură.
Când am ieşit afară din bloc m-a izbit o pală de aer rece şi deja îmi imaginam cum arăt ca un gheţar. Întotdeauna vremea din septembrie fusese înşelătoare, dar acum chiar credeam că e frumos afară. Nu era corect. Soarele strălucea aşa de tare şi bătea un vânt atât de rece. Totuşi, cum de Nate nu mi-a spus că era atât de frig afară? Nu mă lăsa el să ies aşa pe timpul ăsta.
-Bună, Roselyn! l-am auzit pe Victor în spatele meu şi înainte ca eu să mă întorc să-l salut, el deja îşi încolăcise braţele în jurul taliei mele şi începu să râdă. Ce-i cu tine îmbrăcată aşa? Normal că i se părea ciudat că purtam uniforma de vară a liceului nostru din moment ce afară nu erau mai mult de zece grade celsius. Oricum înainte să deschid gura măcar şi să-i spun să mă aştepte până mă duceam să-mi iau sacoul de acasă, el mă îmbrăcase cu al lui. Am început s-o luăm uşor pe aleea ce ducea spre liceu. Dacă ignoram vântul ce-mi flutura părul roşcat şi voluminos, peisajul era chiar frumos. Atât de melancolic, îmi trezea amintiri...
-O să întârziem. Miroşi foarte bine azi. Este o zi specială, nu?
-Daaa, i-am răspuns luându-l de mână. Nu mi-am spart capul încă.
-Hm, făcu el copilăreşte, cred că e mai mult de atât!
-Nu, vorbesc serios. Altceva nu m-ar face fericită înafară de... Cumva, nu se fac ore azi? am întrebat entuziasmată văzându-i uitătură vicleană. Putem să petrecem ceva timp împreună, am continuat arucandu-i o privire complice şi sărutându-l uşor pe buze.
-Încă o dată, cu ceva mai multă dăruire...
-Îmi ceri prea mult! Ştii că nu sunt binedispusă şi ştii foarte bine cât de mult te iubesc. Nu trebuie să ne rezumăm la aceste lucruri ca să ne dovedim unul altuia că ne iubim!
Îmi închise gura cu un alt sărut. Mai lung, mai tandru, mai pasional decât cele pe care i le ofeream eu. Ştiu că mă iubea, altfel nu-mi suporta principiile şi toate astea. Se dezlipise cu greu de mine, dar când o făcuse se depărtă câţiva paşi. Îşi lăsă capul pe spate, astfel încât părul castaniu să-i fie şi mai ciufulit de vânt şi spuse pe un ton melancolic, cu un zâmbet trist în colţul gurii şi cu lacrimi în ochii superbi, de culoarea caramelului topit:
-Nu pot să-mi dau seama cât de repede trece timpul când sunt cu tine. Cât de repede au trecut aceşti ani. Tot ce pot să-ţi spun e că te iubesc tot mai mult cu fiecare zi ce trece...
-Victor, şi eu te... am început să zic copleşită de emoţie, dar m-am oprit când i-am văzut în spatele lui pe Bridget şi pe... Eric ţinându-se de mână, zâmbind unul la altul, ca doi îndrăgostiţi. După mine şi Victor, ei erau cel mai popular cuplu de prin liceu. Mă deranja să vorbesc despre ei ca fiind un cuplu... Şi arătau bine împreună. Cel puţin aşa ziceau cei din jurul meu. Ea era drăguţică, mignonă, cu trăsături delicate, de păpuşă, cu părul blond lung şi drept – m-a asigurat că nu foloseşte placă de îndreptat părul – şi ochii albaştrii. Eric, pe de-o parte, era sclipitor şi totodată înfiorător de superb. Era cu foarte puţin mai înalt decât mine şi bine lucrat, iar chipul său avea trăsături frumoase, rar întâlnite la un băiat în ziua de azi. Ochii îi erau verzi şi foarte expresivi, iar părul negru şi cifulit. Perechea ideală, ce spuneam...
Eram gata să-i propun lui Victor să plecăm până nu ne ajung ei când am auzit-o pe buna mea “prietenă” strigându-mă foarte entuziasmată:
-Rossiiiieee!
Ca să evit o îmbrăţişare mult prea sufocantă şi un sărut zgomotos pe obraz, căci ea venea alergând spre mine, m-am ascuns în spatele lui Victor. Eric se îndrepta cu paşi mărunţi spre noi, uitându-se foarte urât la mine, apoi la Victor şi din nou la mine. Bridget îi sărută în grabă obrazul lui Victor şi apoi îl dădu la o parte.
-Bunăăăă! Mi-a fost atât de dor de tine, roşcato!
De ce trebuia să facă mereu atât de multă gălăgie? Ah, şi uram să mi se spună “roşcato”. Credeam că ştie. Am murmurat un “Bonjour” – era un tic verbal de-al meu – aproape imperceptibil şi m-am lipit înapoi de Victor. I-am spus că îmi pare bine să o revăd, apoi m-am ridicat pe vârfuri, soptindu-i la ureche iubitului meu că vreau să plecăm. Din păcate, Eric m-a auzit şi bineînţeles că nu m-a lăsat să plec fără una din replicile lui acide cu care se obişnuise să mă întâmpine de fiecare dată:
-Ce s-a întâmplat, Roselyn? Iar v-am stricat scenele patetic de emoţionante şi romantice dintre voi doi? Nu ştiu ce vede lumea atât de special la voi. Mie personal îmi provocaţi greaţă...
Degetele mele s-au încleştat pe mână lui Victor, acesta privindu-mă curios şi încruntat. Mai mult ca sigur îl deranja şi pe el remarca lui.
-Nu e treaba ta ce fac cu iubitul meu, am reuşit să rostesc în timp ce mă îndepărtam de ei, trăgându-l pe Victor după mine. Eram o persoană hotărâtă şi tare în gură. Mereu aveam o replică pentru a închide gura oricui. Dar nu şi pe a lui. Mă pierdeam cu firea de fiecare dată când îmi vorbea. Îl uram pentru asta.
Eram sigură ca Bridget îl priveam acum nedumerită pe Eric şi că mai apoi îl va lua de braţ şi vor continua să meargă nepăsători. Oricum nu mă interesa şi nici nu aveam de gând să mă uit după ei. Eram destul de departe... Victor se opri.
-Ştii, chiar trebuie să ne ferim de ei de fiecare dată? Înţeleg că nu vă suportaţi, dar chiar mi s-a luat de asta.
-Îmi pare rău, Victor! Nu se va mai întâmpla. Îţi promit, nu-l voi mai lăsa să-mi strice buna dispoziţie! i-am spus întristată şi m-am ridicat pe vârfuri să-l sărut.
El îşi dădu capul înapoi şi murmură:
-Atunci fă-o odată! Îţi respect orgoliul, ştii foarte bine asta, dar vreau ca şi tu să-l respecţi pe al meu.

Nu m-am dus la prima oră. Eram prea nervoasă, furioasă şi mi-aş fi vărsat nervii pe oricine prin cine ştie ce mijloace. Mă încerca din nou dorinţa aceea nebună de a plânge până la epuizare, pe lângă cea de a fuma cel puţin un pachet de ţigări. După ce-mi spusese acele lucruri, Victor o luase înainte şi mă lăsase singură. Avea dreptate, ştiam că are. Mă simţeam aşa de vinovată. Îmi suporta prea multe, dar exista totuşi o limită. Cel mai ciudă îmi era de faptul că se supărase pe mine pentru prima oară numai şi numai dintr-o prostie.
Deobicei eu şi Victor ne pierdeam timpul împreună când chiuleam printr-un părculeţ din apropierea liceului. Era destul de ciudat să stau fără el aici. Totul părea aşa de monoton... Nu ştiu cât de patetică părusem în momentul în care sărisem foarte entuziasmată de pe băncuţa din lemn de pin auzind câţiva paşi dinspre intrare, strigându-l pe Victor. Dar ştiu că am rămas perplexă când l-am văzut pe Eric în faţa mea, luându-mi ţigara din gură şi strivind-o cu piciorul.
-Cavalerul tău nu este aici şi, crede-mă, nu şi-ar dori să te vadă aşa. Ţie chiar nu îţi pasă de Nate? I-ai promis ceva.
-M-am lăsat de mult de droguri. Asta e doar o amărâtă de ţigară. Pe care oricum o fumez din cauza ta...
-De parcă ar fi cine ştie ce diferenţă între nicotină şi ierburile pe care le fumai. Şi nu te mai minţi singură. Ştii foarte bine că tu ţi-ai făcut-o cu mâna ta.
-De-ai putea să taci şi să mă laşi în pace, am murmurat trântindu-mă înapoi pe bancă.
-Când erai mică te supărai cumplit când nu te lăsam să-mi spui ce probleme ai, spuse aşezându-se pe bancă lângă mine.
-Atunci eram o proastă, am zis scoţând o altă ţigară.
-Ai fost dintotdeauna. Dar eu tot te-am iubit, răspunse luându-mi pachetul din mână şi băgându-l în buzunarul sacoului său.
-Ai fost la fel de prost ca mine. Nu merit pe nimeni, ştii foarte bine asta. M-am născut o pierzătoare.
-Eşti incurabilă.
-Ştiu, i-am răspuns zâmbind. Un zâmbet larg şi cu adevărat sincer.
-Nici eu nu sunt mai breaz...
-Nu înţeleg.
-Nici nu este nevoie.
M-am holbat câteva minute la el cum contempla cerul albastru cu un zâmbet şiret în colţul gurii. La scurt timp revenise la poziţia iniţială şi mă privea ironic în ochi.
-M-am certat cu Bridget. Mi-a spus că sunt prea indiscret şi lipsit de tact şi că v-am făcut să vă simţiţi prost.
-De parcă te-ar interesa cum ne simţim noi, am murmurat dându-mi ochii peste cap.
-Exact. Doar tu mă interesezi, şopti privindu-mă intens, cu un zâmbet perfid intimpărit pe chipul alb ca marmura.
Pentru un moment mă speriasem.
-Vreau să te fac să te simţi într-atât de prost încât să-ţi iasă toate fumurile astea din cap, reluă plin de sine, iar eu am tras aer în piept uşurată.
Timp de câteva minute, cred că au fost zece, nu ştiu sigur, n-am făcut decât să ne holbăm fiecare în altă parte. Nu ne-am mai spus nimic şi eu una nici nu prea mai aveam de gând. Spusesem prea multe şi eram destul de uimită de asta. Apoi, cu vreo două minute înainte să se sune de pauză – nu-mi vine să cred că învăţasem programul – Eric se ridică, se întinse de câteva ori şi se îndreptă alene spre ieşire, cu mâinile în buzunar. Când trecu prin faţa mea, privind fix înainte, spuse:
-Fractu’ mi-a dat ceva pentru tine. Le găseşti în vestiarul tău.