Naked [shounen-ai]

[Yaku-chin]

Multumim ca va spuneti parerile si cititi. Vreau sa mentionez ca acest capitol nu e facut numai de mine, e si de Acsi, nu vrem sa facem capitole deferite asa ca le imbinam. Deci o parte din ea e si aici .


Strazile atat de cunoscute le cutreieram din nou, dar de data aceasta singur. Motocicleta mea s-a oprit in fata unei case cu doua etaje, destul de primitoare as fi putut zice candva , dar nu si acum. Am bagat motorul in curte si m-am indreptat spre usa casei, nu imi era frica, chiar daca aveam sa primesc reprosuri si priviri ucigatoare, asta era. Eu chiar nu regretam, nu? Nu voiam sa o fac, desi incercam. Macar atat. Sa incerc. Am pasit pragul casei si am simtit acel parfum specific si mult prea cunoscut. Nu imi este greu sa las totul in spate, dar nu voiam. Ma durea sa o fac. Mai ales cand inca mai aveam senzatia aceea ca era cu mine, dar stiam, nu era, nu va mai fi niciodata, acum era nimic. Da... Am oftat si am luptat cu lacrimile ce voiai sa imi curga. Hei! Si tu o sa te duci acolo, candva! Da...asa era. Dar acel candva, cand era?
Am pasit in salon, am salutat dand din cap. Si am vazut... Privirea plin de mila a surori mele, nici nu era nevoie sa vorbeasca... intelegeam perfect totul. Mi-ar fi fost mult mai usor daca nu m-ar fi tradat, poate! Dar nu, nu cred. Oricum nu mai conta. M-am asezat pe canapeaua din piele, langa ea. Si-a indreptat privirea spre televiozor si a vorbit.
-Hei, cum te simti ?
Vocea ii era calda, stiam ca isi face griji , dar serios, nu aveam nevoie. Ma puteam descurca, cred. Si ce raspuns ar fi trebuit sa ii dau? "Ma simt perfect" sau "Rau, foarte rau."
-Cum ma pot simti, nici bine, dar nici rau, la granita dintre ele.
Nici nu am privit-o, ma enerva si stiam ca ea nu avea nicio vina.
-Hei, chiar nu merita, oricum te-a tradat pana in ultima clipa.
Stiam ca o dispretuieste si poate si eu o dispretuiam, putin, sau mai mult . Dar era bine sa vorbim despre morti acum?
-Hm, mai conteaza?
A dat negativ din cap si s-a ridicat mergand in bucatarie, iar eu am plecat spre camera mea. Urcand scarile simteam cum ma prabuseam, defapt chiar asta faceam. Cadeam intr-un abis mult prea mare si prea intunecat ca sa ii pot face fata. Si durea... si sfasia si taia orice din mine. Ranile imi sunt prea evidente, prea insangerate, prea recente si prea adanci. Nu pot sa nu ignor aceste detalii, fiindca sunt prea profunde. Lacrimile prea firbinti, le simt si totusi ma ingheata, ma ustura si nu am forta sa le inlatur, nu pot. Sunt prea neputincios in fata dureri ce imi devenea un monstru, ce ma infioara. Mi-am dus mana spre inima apasand si vrand sa iau acea greutate, dar nu era nimic. Pe pielea mea nu se afla nimic care sa o apese sau sa o distruga. Era la fel ca intotdeauna, normal. Dar era diferit. Pot vedea asta si pot simtii.
Aici nu mai era locul meu,stiam. Aici era ceva diferit. Camera mea o simteam straina fata de mine. Aici am trait atatia ani? Raspunsul era afirmativ, si totusi aveam puterea sa neg asta. M-am trantit pe pat, desi era dimineata voiam sa ma innec in somn, sa adorm pana in ultima mea clipa de viata, sa pot sa visez si sa ma mint incontinuu. De ce viata nu imi poate oferi aceasta ultima si singura dorinta a mea? Voiam un raspuns, de ce nu mi-l dadea nimeni? A da, nu era nimeni cu mine. Eram singur . Asta e realitatea? Nu pot visa, nu-mi poate permite macar pentru o secunda sa las totul de o parte si sa fac ceea ce vreau, sa se intample exact ce vreau eu? E asa greu? Prespun ca da. Mintea mea era vraiste, nu mai gandeam clar. Totul era incolor. Inima mea e inca acolo, ii aud bataile, incete, mult prea incete si mortale. Am impresia ca aud ultimele ei batai, dar nu e asa. Si ma bucuram putin, fiindca imi e frica. De ce? De viata, de moarte, de oameni, de iubire, de ura! De tot. Nu am cum sa ma apar de viata, si nici de moarte. Nu am mijloace prin care sa inving omenirea, fiindca eu fac parte din ea. Nu am forta si putere sa pot face fata oamenilor si mintilor lor. Nu aveam tupeu sa pot face ceva. Stau si imi plang de mila. Toata viata facusem asa. Ma ascundeam de propiile mele temeri, ma ascundeam de mine. Dar asta nu avea sa dureze prea mult. Totul avea sa se sfarseasca si sa se transforme in ceva nou, nu? Asa e cursul vietii, asa e viata, moarte. Asa sunt cu totii. Am mai aruncat o privire asupra geamantanelor din camera mea. Da, stiam ca aveam sa o parasesc, dar nu asa curand. Totusi, nu apartinusem acestui loc niciodata. Dar atunci? De ce imi dadeam seama acum? Nu as fi putut gasi niciun raspuns. Stiam ca imi doresc cu adevarat sa plec de acolo, din acel loc. Fugeam. Si nu imi era rusine sa o recunosc. Fiindca niciodata nu am spus ca sunt un curajos, sau un las. Nu sunt, nu stiu ce sunt. Nu stiu cum era, cine eram. Sunt doar eu. Un nimic in viata si nu imi e rusine sa o recunosc. Asta sunt? Ce? Nimic.
***
Si atunci s-a intamplat! Am plecat. Am lasat in urma propiile mele urme ale existentei acelei persoane ce ma definea. Nu aveau sa dureze o vesnicie, stiam ca aveau sa se stearga, ca vor disparea si vor ramane nimic, la fel ca orice lucru, la fel ca toti. Si ca voi fi si eu uitat intr-o buna zi, la fel ca si ea. Cu totii vom uita.