Je l’aime à mourir [+18] yaoi

[EvilManiac]

Multumesc Angelique! Mai ales ca am nimerit ceva pe gustul tau. Sunt extrem de folositoare observatile tale. Sper sa iti placa in continuare capitolele. Te mai astept. Hugs!




O săptămână trecuse repede, printre vizitele mele la muzee sau galerii de artă şi serviciul mamei. În fiecare zi mergeam să o iau seara de la muncă, încercând în zadar să comunic cu colegele ei de servici. Franceza mea nu se putea ridica nici măcar la nivelul de începător, iar femeile nu îmi înţelegeau engleza. Nici una nu vorbea englezeşte, aşa că totul se rezuma la saluturi cordiale şi nimic mai mult. Era frustrant, pentru că singura fiinţă cu care puteam vorbi era mama, uneori obosind-o cu discuţiile mele despre ce vedeam în Paris la fiecare pas. Probabil pentru ea nu era nimic nou, eu însă întotdeauna aveam ceva de descoperit la fiecare colţ.

Era într-o sâmbătă seară, cât o auzeam dichisind în camera ei la o rochie dintr-un material ce îmi era cu totul străin. Tot ce ştiam era că avea un foşnet insuportabil, şi blestemam dama care avea să se îmbrace în aşa ceva pentru prostul ei gust. Hotărât că din două rele, trebuie să fie una bună, am deschis uşa de la balcon, preferând zarva străzii în locul viermuirii hainelor chic.
M-am rezmat cu umărul de peretele din dreapta, auzind difuz din clădirea de lângă muzică ritmată şi versuri cântate în franceză. Deşi nu înţelegeam nimic, suna bine şi se afunda perfect în gălăgia de pe stradă, confundându-se cu toate acele zgomote într-un mod plăcut. Şi forţându-mi capul spre dreapta mea, către clădirea perpendiculară, am zărit de unde venea muzica.

O cameră ce ar fi trebuit să semene cu a mea, dar probabil proaspăt vopsită, pentru că avea pereţii spoiţi atât de colorat încât îţi provocau dureri de ochi. Geamul deschis cu o perdea de un albastru pal, aproape transparent ce fâlfâia înspre stradă fără nici o teamă că vântul sălbatic ar putea-o smulge, iar dincolo de ea o siluetă zveltă ce se mişca repede dintr-un loc în altul al încăperii. Uitându-mă mai bine, mi-am dat seama că persoana repectivă făcea curăţenie, şi m-am aplecat în jos pe balcon, sprijinit de balustradă pentru a o observa.

Gestul mă trădase, şi odată ce băgase de seamă, tipul care făcea curăţenie mă privise curios. Era prima dată când eram atent la cineva aproape de vârsta mea, din curiozitate studiindu-i aspectul mărunt, cu umerii mici şi picioare slabe, cam scurte şi hainele murdare de praf. Avea părul prins, din cât vedeam, dat pe spate într-o strânsoare ce-i dădea un aspect unsuros. Un francez get-beget probabil, şi îmi crea o imagine atât de dezolantă, pentru prima oară încât m-a făcut să zâmbesc. Deşi ironic, rânjetul meu indusese în eroare străinul privit, şi acesta îmi făcuse cu mâna. Prea amabil, încât am ridicat sprâncenele surprins, şi deşi cu întârziere, i-am răspuns la salut.

L-am văzut apoi ieşind pe geam, zbierând ceva către mine în franceză. Frustrarea începea să mă cuprindă acum că îmi dădeam seama de neputiinţa mea de a purta o conversaţie. Putea să mă înjure, să mă facă cu ou şi oţet că eu nu pricepeam o iotă. Era grav, dar şi mai grav era că tânărul scosese un picior pe pervaz, în încercarea de a se face auzit. I-am făcut semn la ureche, că nu aud şi nici că înţeleg, dar tot ce izbutisem era să agravez situaţia.

Am privit speriat cum se ridică cu totul pe pervazul îngust şi se agaţă de grinda ce străbătea etajul clădirii mele. Cu doar câţiva paşi calculaţi şi siguri din partea lui, dar de groază pentru mine, ajunsese în balconul meu.
Nu puteam face altceva decât să stau stupefiat în faţa lui, cu gura căscată. El în schimb o ţinea într-o franceză fluentă, apucându-mi mâna, scuturând-o entuziasmat în semn de salut.

Am dat negativ din cap, şi după ce am dezlănţuit un oftat lung, i-am explicat în engleză că habar-n-am franceză. O uşoară lămurire i-a străbătut obrazul, şi mi-a zâmbit recorfontant.

- Ah! VorbeÅŸti engleza!
- Da. Nu sunt de aici...
- Eşti străin? Ce interesant, nu cunosc străini deloc! De unde vii?

Îmi părea că nu respiră atunci când vorbeşte şi că până şi în englezeşte vorbele lui erau stâlcite, unite încât abia îl înţelegeam. I-am răspuns imediat ce reluasem frazele în mintea mea.

- Prefer să nu spun asta, dacă nu te superi. E un loc cu amintiri neplăcute.
S-a depărtat uşor, privindu-mă cu o dezamăgire ce parcă trezea în el realitatea că intrase într-o casă străină, fără a fi invitat.

- Îmi pare rău...
Adăugase dezorientat, înghiţind în sec, ca şi cum odată cu refuzul meu de a-i spune ceva despre ţara nenorocită de unde veneam, refuzam orice contact între noi.

- Nu îţi face probleme. Am să-ţi spun mai târziu, dacă eşti de acord. Vrei să bei ceva?

A dat din cap entuziasmat, revenind la atitudinea de dinainte, făcându-mă să zâmbesc imediat ce mi-l aminteam sărind în balconul meu. Un saltimbanc! Şi prima persoană cu care aveam să îmi împart nu doar părerile ci şi trăirile, intense sau mai puţin intense....


În seara aceea, cu mama în camera alăturată, croind de zor fără să bage de seamă că avem un „musafir” în casă, cu un pahar de apa minerală lângă, îmi descrisese pe scurt viaţa pariziană, locurile interesante din cartier şi puţin din felul francezilor de a fi.

Despre el aflasem că îl cheamă Etienne Cabrel, cu doi ani mai mic decât mine, era înscris la un liceu internaţional, unde învăţa engleza intensiv, de aceea se descurca şi la asta mai bine decât mine.

La prima vedere îmi făcuse o impresie rea, de om neîngrijit, dar pe parcurs îmi dădeam seamă cât de cultivat era spre deosebire de mine, care aveam cunoştinţe superficiale despre orice subiect ar fi fost vorba. Mă simţeam ca un arbore crescut până la jumătate, neputiincios întinzându-şi ramurile spre soare şi spre alţi copaci, încercând să-i ajungă din urmă. Doream să ascund asta cum puteam mai bine, nu vroiam să-i fac o impresie proastă.

Nu stătuse mult de vorbă cu mine, poate pentru că începusem să mă agit şi să stau cu grijă că mama ar putea intra oricând în camera mea. Găsindu-l acolo cu siguranţă nu m-ar fi crezut dacă i-aş fi zis că a sărit în balconul nostru aflat cam la un etaj-două de trotuarul de jos. Astfel încât Etienne plecase pe unde venise, de data asta refuzând să mă mai uit, dar stând cu inima în gât şi cu urechile ciulite sperând să nu aud vreo căzătură. Cum după un timp de vreme nu se auzise altceva decât aceeaşi muzică pop franţuzească răzbătând din camera lui, am revenit în balcon fiind sigur că era bine. Am răsuflat uşurat când mi-a făcut cu mâna.

- Data viitoare să intrii pe uşă!
I-am arătat spre intrarea din cameră, şi a râs, aplecând capul în semn aprobator. Se amuzase pe seama mea, dar nu întâlnisem pe cineva atât de bine balansat la trup, dar prost balansat la minte...

Cine ar fi sărit în balconul cuiva de la etajul doi? Chiar dacă erau apropriate clădirile.
Un nebun. Îmi răspundeam singur, zâmbind, fără să înţeleg o persoană care ar putea face aşa ceva.