Je l’aime à mourir [+18] yaoi

[EvilManiac]

Je l’aime à mourir sau in traducere il/o iubesc pana la moarte este o nuvela yaoi, am inceput sa scriu la ea acum vreo doua luni, si desigur, nu este un proiect terminat, dar nici nu va fi unul foarte lung.
Am ales titlul in franceza pentru ca actiunea se petrece in Franta, o parte si in Romania dar foarte pe scurt, aproape trasata in timp si spatiu.

Am sa va las sa descoperiti singuri personajele si povestea din spatele fiecaruia, am sa intervin doar unde va trebui sa exemplific locuri istorice, date sau personaje care au legatura cu Franta.

Warning: cei care nu suporta sa auda/vada/citeasca despre relatiile intre persoane de acelasi sex le recomand sa dea exist. :)) adica exit.
Sper sa va fie pe plac.
hugs! >:D<





Se spune că poveştile de dragoste sunt mai intense dacă se întâmplă în oraşul dragostei. Din partea mea, se putea întâmpla oriunde, chiar şi în îndepărtata Chină, şi l-aş fi iubit la fel. Balivernele astea despre Paris mă fac să dispreţuiesc oraşul şi mai mult. Mi-a oferit o bucată de timp, momente de neuitat pentru mine, şi tot aşa, le-a cerut înapoi. Poate pentru că un răzvrătit ca mine nu le-a meritat de la bun început.

Povestea mea este despre...doi oameni. Pot fi oricine, eu, tu, noi, o bucăţică din inima tuturor îndrăgostiţilor. Aceia care au simţit măcar odată senzaţia de gol în burtă, ameţeala atingerilor stinghere ori bătăile repezi ale inimii încât parcă ar fi vrut să ne zboare din piept.

Din nefericire, fie că ne lipseşte curajul de a lupta pentru iubire, sau că suntem prea trufaşi pentru a lăsa inima să ne dicteze...ori, ceva împiedică amorul, poveştile se termină brusc. Ca o crizantemă fragilă ce îngheaţă şi se ofileşte sub răceala iernii fără a-şi mai reveni pentru a prinde primăvara. Atâta tristeţe în existenţa unor flori, ce ascund sub frumuseţea lor atâta durere. Pentru mine nu înseamnă altceva decât dispreţ...

La fel Parisul. Îl dispreţuiam încă dinainte, acum cu atât mai mult.
Era la începutul lui iunie 1995 când mi se încheiaseră mediile mai devreme, datorită intervenţiei mamei mele. Se grăbea să mă aducă la ea în Paris, cât dura vacanţa de vară. Plecase acolo exact la terminarea Revoluţiei, printr-o cunoştiinţă de familie, care îi găsise de lucru. Făcea acolo exact ce făcuse şi aici până acum, era croitoreasă.

Numai că în Franţa putea să câştige de trei-patru ori mai mult, în special când îşi lua de lucru acasă. După vreo doi ani de stat într-o casă cu alţi emigranţi români, strânsese suficienţi bani încât să aibă de închiriat un apartament în Marais, pe lângă strada Rambuteau. Ştiam fiecare stradă din cărţile cu harta Parisului, pe care le împrumutasem de la biblioteca judeţeană. Fiind departe de ea, încercam să îmi afund dorul în a cunoaşte cât mai multe despre locul în care plecase.

O greşeală stupidă, pentru că începusem să dispreţuiesc locul în care mama mea plecase pentru a-mi putea da mie un viitor mai bun. Îmi imaginam că ar fi fost mai bine să meargă în Anglia; unde monarhia nu mă deranja, englezii îmi păreau întotdeauna ca având o royalitate specifică, directă, fără a-ţi da impresia unei îngâmfări constante; sau în Germania, în ciuda stigmatei holocaustului.

Şi nu eram nici patriot ca să ţin partea ţării de origine. România, o ţară de plâns cu lacrimi de sânge, păcat că odată vărsate de oamenii curajoşi...rămân în urmă doar laşii. Iar aceştia se dovedesc întotdeauna incapabili.

Aici locuiam cu bunica mea. Într-un apartament cu trei camere, deşi eram doar noi, două suflete triste, într-un cub comunist, pereţi rămaşi martori ai atâtor supărări. Tata murise într-o închisoare comunistă, prins pentru că nu se lăsase convins de „regim” şi că făcea parte din Partidul Naţional Ţărănesc. Nu ţin minte multe despre tot ce se petrecuse cu el, mama încercase să mă protejeze cât cu putiinţă şi să mă ţină departe de orice ar fi însemnat legătură cu tata. Doar ea îi făcea vizite în închisoare...

Auzeam pe furiş discuţii despre tata, despre condiţiile de acolo. Păduchi şi pleoşnite, apa infectă pe care o beau însetaţi după ce se spălau în ea şi multe bătăi. Murise cu un an înaintea Revoluţiei, nici măcar nu apucase să fie eliberat.

Obişnuit cu ororile unui sistem bolnav, nu puteam să neg că aveam o stare de empatie în ceea ce o privea pe mama. Aşa că n-am plâns la auzul veştii că pleacă din ţară pentru o perioadă. Îmi explicase calm şi clar că după ce termin liceul mă va lua cu ea definitiv.
Mai rămăsese deci încă un an...Într-un an aveam să fiu la Paris, nu doar ca turist. Ci ca un viitor cetăţean. Singurul lucru care mă încânta.

În ţara mea uram numai oamenii, nu şi locurile. Locurile îmi păreau extraordinare. Nimic nu avea o încărcătură de doliu, nici măcar „Micul Paris” cu tot cu Piaţa Revoluţiei. Oamenii însă, păstrau în venele lor urmele utopiei comuniste. Vedeam cum nimic din ce ar fi trebuit să se schimbe într-o ţară normală, în România devenea vag şi lipsit de sens. Simţisem acea ameninţare, briza ideilor fixe şi dictatoriale împinse în fiecare instituţie, în fiecare om, împânzind până la sufocare. Fiecare era un mic dictator acum odată ce Ceauşescu fusese împuşcat. Şi fiecare dorea să conducă şi să aibă partea altora, dar şi cea cuvenită.
Mi se făcea greaţă numai imaginându-mi...


Pe patru iunie mă aflam deja în autogara Gallieni, respirând aerul franţuz cât mama îmi plângea la piept. Crescusem de când mă văzuse ultima dată, şi nu se stăpânea în a-mi prinde obrajii cu mâinile ei aspre şi printre lacrimi să constate cât de mult se schimbase „copilaşul ei”.

Şi femeia din faţa mea era schimbată, deşi trimisese poze acasă, acum că o vedeam în persoană, mi se părea diferită, deşi printre trăsături, le regăseam şi pe cele familiare. Ochii ei erau injectaţi, mici vene sângerii străbătând albeaţa ce de asemenea avea un aspect obosit. Probabil orele de lucru erau întotdeauna prelungite, dar nu am deschis subiectul, oricât de mult m-ar fi îngrijorat sănătatea ei. Devenise mai rotundă pe alocuri, probabil acum cât stătea la maşina de cusut ore întregi, şoldurile ei fiind ascunse de un pardesiu de lână pe sub care purta o rochise simplă, maronie. Întotdeauna îi plăcuse să fie simplă în ceea ce privea îmbrăcămintea. De fapt, o femeie ce nu exagera nici cu hainele, nici cu machiajul, precum altele, ce preferau să se ascundă sub măşti de fond de ten şi pudră. Naturaleţea mamei mă făcuse să apreciez acel lucru şi la alte femei.

- Ţi-ai adus suficiente haine?
M-a întrebat conducându-mă la ieşirea din autogară, pe lângă bine-cunoscutele autocare „Eurolines” cu care venisem şi eu. Luasem un taxi până unde locuia, pe drum explicându-i că aveam în valiza sport tot ce îmi trebuia. Deşi ar fi trebuit să mă irite faptul că începuse să mă cocoloşească ca pe un pui, faptul că îmi lipsise atât de mult mă făcea să renunţ în a o pune la punct.

Ajunşi „acasă” în apartamentul ei, constatam cu plăcere că se află la etajul unei clădiri vechi, cu uşi de lemn ce încă scârţâiau, ferestre cu lemn crăpat de frig şi vopsite în culori de un verde ţipător şi pereţii ce ascundeau în ei mirosul rânced de oraş vechi. Era o delectare pentru ochii mei, obişnuiţi cu pereţii geometrici şi aerul mioritic. Uitasem să mă descalţ la intrare, şi începusem să mă plimb prin fiecare ungher, deschizând sau închizând uşi.

- Ai balcon!

Era unul micuţ, din fier forjat, ce dădea în stradă şi era foarte apropriat de clădirea de lângă, aproape perpendicular. Dar nu mă deranja nici faptul că din balcon mă puteau privi alţii, sau că eu îi puteam privi. De mult timp visasem un loc mic, unde să stau la aer, dar care să nu aducă a prispă românească.

- Am făcut bine că ţi-am lăsat ţie camera asta.

Venise după mine toată un zâmbet, ca apoi să îmi dea una peste genunchi şi să mă descalţe. Profitase de apropriere, şi începuse să mă hârjonescă, ştiind că mă gâdil la călcâie. În câteva secunde eram căzut pe jos, râzând ca un copil. Deşi mă apropriam de majorat, alături de ea, mă simţeam ca atunci când eram mic. Oftasem nu obosit, cât melancolic.

- Eşti fericită aici?

Dintr-o dată întrebarea mea îi schimbase mima aproape fericită, într-una îngândurată. Zâmbise liniştitoare spre mine:
- Acum că eşti aici, da.

Parchetul scârţâia ca dinţii unei babe sub greutatea noastră, cât ceva ne oprise parcă în acel loc. Nici unul din noi nu îndrăznise să se ridice, parcă de teamă a nu sparge acel aer ce se unea între noi cu fiecare cuvânt pe care ni-l spuneam. Eu, povestindu-i de acasă, de bunica şi de schimbările rele din ţară; Ea, tălmăcind cuvinte ciudate despre oameni pe care îi ştiam din auzite, despre un viitor care aici ar fi fost mai bun şi mai promiţător. Un viitor ce-mi sufla pe sub timpane precum vântul acela de seară, uşor sărat, ce venea prin uşa de la balconul deschis. Vocea ei îmi adusese somnul, oboseala mea risipindu-se în vise dulci unde mă regăseam împreună cu amândoi părinţii mei, precum copilul de altădată.