In spatele scenei, marionetele danseaza... [+16]

[angeliqueVampire]

Taa~Daa!! This is my new fic, non-yaoi this time! Poate, dacă mă convingeţi voi adăuga şi puţine tente yaoi sau yuri , dar in mod cert acest fic nu se va baza pe asemenea relaţii şi acestea nu vor fi prezentate în mod explicit, aşa că cei anti-yaoi, citiţi liniştiţi.

Gen: Ficţiune, Drama, Romance, şi puţin Thriller capitolele următoare
Rating: deocamdată are toată lumea voie :D voi semnala dacă apar capitole interzise sub 16
Rezumat: Lena Scar, o fată din Grecia, pleacă împreună cu profesoara ei în Londra, unde speră să găsească inspiraţia pentru a scrie o carte de dragoste. Acolo se întâlneşte cu mai multe persoane care o impresionează prin eleganţă şi rafinament, dar asta până când va trece pragul dintre realitate şi vis. La căderea cortinei se vede uşor că, undeva în spatele scenei, marionetele dansează...


Capitolul 1 – Nou-venita

„Prin văzduhul acoperit de nori curg lin primele raze de lumină ale dimineţii. La vederea soarelui ce răsare pe bolta cerească, păsările îşi iau zborul, anunţând cu glasurile lor subţiri venirea unei noi zi. Nu există creatură ce să nu audă vocile lor asemeni unui cor bine organizat, vestind cu mândrie şi cu un gram de admiraţie răsăritul.”
Ah, e pur şi simplu patetic! Mai pretind să mă numesc un geniu al literelor? Dacă va vedea vreodată doamna Stonehead primele rânduri ale poveştii de dragoste pe care încercam să o scriu, va rămâne surprinsă de cât de mult am decăzut. E adevărat, sunt o maniacă a scrisului în căutare de inspiraţie.
Nici susurul apelor, nici şoaptele florilor, nici chiar culoarea de verde-crud a ierbii nu mă puteau face să îmi imaginez o poveste extraordinară de dragoste. Acum, ca niciodată, spiritul creativ m-a părăsit. Asta sunt eu, un geniu fără experienţă, o flacără arzătoare într-un trup pictisit.
Nu înţeleg de ce am urmat-o pe profesoara mea de literatură, Cyril Stonehead, aici, în mijlocul urbanităţii şi al mitocăniei. Poate că, pasiunea mea pentru litere mă determinase să-mi părăsesc familia şi să locuiesc într-o clădire aproape de ruină, în centrul Londrei. Natura umană, prin existenţa ei, contrazicea toate legile elementare ale fizicii, sau cel puţin aşa obişnuiam să cred odată.
Pentru lipsa mea de raţiune, am primit o cameră ceva mai mare decât o celulă de la puşcărie, mobilată cu un dulap gigantic, de lemn de stejar, cred, continuat înspre geam cu un birou ce arăta la fel de masiv şi de infect. Pervazul ferestrei era secţionat, iar paremi-se că şi lemnele ce alcăuitau cadrul geamului erau puţin cam putrede. Patul, nu mă putem plânge, era mare. Totuşi, deşi de la distanţă arăta cât de cât uman, de îndată ce te lăsai pe el, aveai impresia că coloana ţi se rupe în bucăţi.
Nu am apucat să fac altceva decât să mă plâng de când am ajuns aici. Îmi vine să cred că şi inspiraţia mea s-a plictisit de lipsa mea de cooperare şi m-a părăsit. Sunt momentan în căutare de poveşti pe care să le pot descrie aşa cum ştiu eu, iar cele mai bune poveşti de dragoste se petrec pe băncile şcolii.
Am avut curajul să mă înscriu la un liceu din centrul Londrei, nu mai ştiu exact cum se numeşte, pe baza unui buletin fals, deoarece eu îmi terminasem studiile liceale în Grecia, ţara mea de origine.
Prima mea zi de şcoală, dar eu nu simţeam nimic special. Poate îmi era teamă că nu voi putea vorbi engleza cu accentul specific englezilor, dar mi-am scos actul de identitate şi am citit în gând : „Naţionalitate: Americană”. Am răsuflat uşurată.
Am ridicat cu multă eleganţă geanta uşoară ce îmi atârna pe umărul stâng şi mi-am verificat caietele. Bineînţeles, uitasem să îmi pun micul meu jurnal. Ciudat, cum naiba ajunsese jurnalul meu chiar în baie? Am oftat din nou, puţin intrigată, iar în tracăt am privit oglinda lipită grosolan de faianţă.
Mi-am tras cu stângăcie colţul din exteriorul ochiului drept, încercând să mai adaug nişte tuş. Bun, acum eram cât de cât simetrică. O altă obsesie era ca şuviţele mele roz să atârne, acoperindu-mi fruntea. Restul părului, de culoarea cafelei, mi l-am ascuns cu tact sub căciula de lână ce mi-am îndesat-o pe cap. Mi-am privit încă odată faţa acoperită cu un strat aproape insesizabil de cremă bronzantă, deoarece pielea mea eram mai albă ca brânza, contrar originii mele mediteraneene, şi mi-am trecut din nou mâna pe sub ochii verzi, conturaţi cu tuş şi cu vopsea albăstruie. Dacă tot era momentul, mi-am aranjat şi fularul în dungi şi am ieşit din baie, dându-mi seama că era destul de târziu.
Nu avea rost să mai închid „apartamentul”, deoarece nici un om întreg la cap nu ar putea intra în clădirea aceasta apropate dărâmată, de zece etaje. Totuşi, i-am făcut pe plac conştiinţei mele şi am vârât cheia în broască, răsucind-o uşor. Îmi era destul de frică să folosesc liftul, aşa că am alergat pe scări de la etajul şapte până la parter.
Când am ieşit afară, am realizat că în faţa mea era întinsă o cu totul altă lume. De pe fereastra mea, vedeam un parc verde şi cufundat în linişte. Jos, verdeaţa nu dipăruse cu totul, dar era umbrită de betoanele ce se aşterneau peste tot în juru-mi. Am păşit sfios, eu, fată de la ţară, atingând cu adidaşii trotuarul.
Am pornit puţin încordată, dar am căpătat curaj pe măsură ce înaintam. Şcoala nu era foarte departe, cam la zece minute de mers. Încă de la distanţă, am putut citi pe gardul ce împrejmuia clădirea în formă de „L”: „The Literature and Poetry High School of London”. Am oftat din nou, emoţiile cuprinzându-mă dintr-o dată.
M-am apropiat şi mai tare de gard, dar pe când să dau una dintre porţi la o parte să pot intra, un domn înalt şi bine făcut m-a oprit, vorbindu-mi pe un ton răstit şi aprins:
- Nu puteţi intra, miss!
Am încercat să îi explic că sunt elevă nouă în clasa a zecea, dar el a refuzat vehement să mă asculte. După cinci minute în care am făcut tot posibilul să îi relatez domnului povestea mea, o femeie micuţă, cu un cap mai scundă decât mine şi cu un ten alb ca varul mi s-a adresat cu o voce piţigăiată:
- EÅŸti Lena Scar?
Am dat din cap, inaptă să vorbesc în acel moment, după ce îmi consumasem toată capacitatea vocală pe domnul de la poartă.
Femeia a deschis poarta, ţintuindu-l pe cel ce mă oprise cu o privire ce ar putea omorî. Am intrat sfioasă, cercetând-o pe doamna ce îmi vorbise acum câteva secunde. Probabil că era şi mai mică dacă nu era încălţată cu acei pantofi lăcuiţi cu tocuri foarte înalte, de se potriveau de minune cu costumul roşu ce i se mula pe corp. Cocul ei negru îi accentua şi mai tare faţa albă, pe care nu era aşezată nici-o şuviţă mai rebelă. După ridurile pe care le avea, am presupus că era destul de bărtână.
- Urmează-mă, miss Scar! Mi-a spus ea, luând-o înainte.
Doamna m-a condus într-un birou foarte cochet, aflat la etajul unu al şcolii. Acolo, m-a lăsat să aştept la uşă cât timp a căutat o foaie de hârtie, pe care mi-a întins-o, zâmbind rigid.
- În fiecare zi ai cursuri de la opt la trei, cu pauză de prânz de patruzeci şi cinci de minute, la ora unu. Eşti în clasa a zecea A, chiar ultima sală, cea de la capătul scărilor. Aici ai orarul, iar dacă ai nevoie de ceva, sunt aici zilnic până la ora doi. Distracţie plăcută, miss Scar.
Am surâs uşor, mulţumindu-i, şi m-am îndreptat spre clasa unde aveam să-mi petrec următorii trei ani.


Păreri? Ceva? :D