O trecem pe feminin

[Teh]

Vaaaaaaaai !
Vă mulţumesc tuturor pentru comentarii şi susţinere . Sunteţi grozavi. Vă ador pt că îmi citiţi ficul şi pt. că vă place . Mă faceţi atât de fericită * tries to keep her tears in her eyes * >:d< Sper să vă placă în continuare.
Am venit prea curând cu capitolul 30? :3

Lectură plăcută!

[center] Capitolul Treizeci[/center]

Cineva stătea pe scaunul meu. În banca mea. Şi da, rânjea.
Asta m-a scos din sărite, fără niciun alt avertisment. Inima a început să îmi accelereze ca dracu, pentru că eram nervoasă. Ştiam că trupul meu urma să reacţioneze violent, aşa eram eu. Îmi scânteiau ochii, o simţeam până în măduva oaselor. Cineva dorea să îmi ia locul, căci eram sigură că exista conştiinţa faptului că acela era locul meu. Doar al meu; şi nu aveam eu să îi permit una ca asta.
Nici într-o mie de ani.
- Ridică-te .
Am zis eu fără pic de intonaţie în voce, rece şi indiferentă . Privirea îmi era sfidătoare.
A zâmbit, fără pic de teamă. Regăseam ceva din mine pe chipul acela neînfricat. Putere şi detereminare. Şi asta mă scotea din minţi.
- Nu vreau!
A zis tare şi clar, isteric aproape. Oh, deci existau diferenţe între noi. Am zâmbit şi eu la acest gest, căci altfel nu puteam să îl percep.
- Nu ştiu cine eşti, dar ai face bine să te mişti.
Avea părul lung ( cred că îi venea până la fund ) , ochii îi erau verzi ( mda , bla , bla , bla ) şi era blondă . Natural, am putut realiza asta. Mă enerva deja. Nu era o persoană urâtă , dar nu trebuia să fie pentru ca eu să nu o înghit. Venise aici să mă scoată pe mine din minţi, sau ce? Imediat avea să se ridice de pe scaunul meu căci altfel nu răspundeam de mine. Şi mă enerva faptul că mă sfida. Nu avea voie, nu ? O să o pun eu la punct.
- Dacă nu , ce? Oh, nu ... Lasă-mă să ghicesc : îmi dai cinci secunde?
Avea o voce superioară. Această creatură idioată şi plină de sine, de parcă aveam eu de gând să pierd împotriva ei. Curvuliţă de tot rahatu’, o să vezi tu! Avea trăsături asemănătoare cu o altă persoană pe care o cunoşteam, dar nu erau indentice. Mă enerva acel zâmbet superior.
Şi replica pe care mi-o dăduse... Era legată de ceva. Încă nu ştiam de ce anume, dar aveam să aflu. Mi-a trăznit prin cap seara de revelion, îi dădusem cinci secunde cuiva să se care din baia aia şi să facă ceea ce îi zisesem eu.
Nu . Nu cred că exista legătură.
Mi-am scos acel gând din cap şi am răspuns rapid. Nu prin vorbe, ci mi-ai înfipt mâna în părul ei.
Mi-a fost mare surprinderea atunci când a ripostat. De abia prinsesem acele bucle ( tot naturale, avea părul oarecum creţ ) când aceasta mi-a dat peste palmă împingându-mă. Încă nu se ridicase de pe locul ei şi avea o atitudine batjocoritoare.
Cretina. Idioata. Cine se credea? Fierbeam în mine. Ştiam că sângele îmi pulsa mai tare în vene căci ticăitul inimii era de o mie de ori mai accelerat decât de obicei.
- Sau ce? Ce? O să faci asta? Proasto, eu nu sunt ca Denisa, crezi că mă poţi atinge cum vrei tu? Marş!
HA? Asta a fost reacţia mea şi ştiu că acum se vedea pe chipul meu faptul că eram cu adevărat foarte nervoasă şi gata să explodez. Ea era o nenorocită. Trebuia eu să ştiu cine este Denisa ? Nici nu mă interesa , nici nu îmi păsa! Nimic. Ce curvă de doi bani, vine ea aici să ţipe la mine.
Fără niciun drept. O să îi arăt eu ei.
S-ar zice că acum aş fi sărit peste ea şi aş fi omorât-o în bătaie. Lucru pe care puteam să îl fac, cu sau fără uşurinţă şi pe care îl doream cu ardoare. Dar aveam mai multă minte decât atât şi nu am vrut să mă las pradă impulsurilor. Trebuia să fiu calculată şi clar mai inteligentă decât ea.
Ea era prea bestie, hei – nu că eu nu aş fi fost. Însă , în cazul acesta, trebuia să îi arăt cine e şeful. Aşa că am zâmbit ironic şi ştiu că ochii mei străluceau.
- Denisa ? Despre cine vorbeÅŸti?
Aveam o vagă idee despre cine ar putea fi ( iubiţica lui Will de la Revelion ) dar nu eram sigură. Plus că nu mai ştiu pe cine am bătut. Ah, doar pe tipa care îmi rupsese medalionul ( şi pe care aveam de gând să mă răzbun, curând – o să vadă ea ) . Însă, nu îmi aminteam să îi fi spus aceleia ceva de „ cinci secunde ”. Niciodată nu ştii ce îţi iese din gură când eşti nervoasă.
Revenind la creatura fără pic de minte din faţa mea, se vedea că o înfuriase foarte tare această replică. Faptul că nu o cunoşteam pe idioata pe care o rănisem, sau ce o fi fost asta. S-a ridicat în picioare şi privirea ei m-a ţintuit cu acei ochi necruţători şi sălbatici.
Ce mă stresa!
- Adică, acum nu o mai cunoşti? Tu chiar ai tupeu, nu glumă!
Asta m-a făcut să râd în hohote.
- Vai, dar ce spectacol frumos ai dat. Te faci de râs , scumpete. Aşa că , mişcă odată.
Acesta a fost răspunsul meu la indignarea ei de caca. Hmm, şi a avut o reacţie de aşteptat. M-a luat de haine ( încă nu îmi dădusem jos geaca ) şi m-a împins. Asta a făcut-o să se mişte , şi apoi ( fără ca măcar să îmi dau seama ) mi-a dat o palmă!
Adică , a îndrăznit să facă aşa ceva?! Aproape că tremuram de furie şi ştiu că asta se vedea pe faţa mea.
Dar eram mai deşteaptă ca ea. Am ignorat acceleraţia inimii şi toată durerea provocată ( mă lovise în orgoliu ) am înghiţit de această dată furia şi nu am spus nimic, nu am dat înapoi! Chiar deloc.
Şi probabil toţi m-ar fi întrebat , de ce?
O lacrimă mi-a curs pe obrazul drept. Şi , oh! Cât m-am chinuit să fac asta – ce bine că îmi reuşea. Căci m-am gândit la ceva atât de trist şi dureros încât toate sentimentele mele s-au trezit la realitate şi am devenit vulnerabilă.
Toţi se uitau uimiţi la mine, pentru că se adunaseră colegii în jurul nostru pentru spectacol. Nimeni ( în afară de Ştefan şi mine ) nu îl văzuseră pe profesorul de fizică intrând. De fapt, ar trebui să îi mulţumesc colegului meu de bancă pentru că el mă atenţionase de sosirea prof-ului. Ştiu, era ciudat dar îl văzusem. Pentru că el era cu adevărat un amic grozav, şi nu dormea chiar întotdeauna.
Mi-au mai căzut două lacrimi şi mă mai calmasem, adică nu mai eram atât de nervoasă – acum eram supărată.
Profesorul a sărit repede spre noi şi ne-a întrebat ce s-a întâmplat.
- Nu am făcut nimic!
Am strigat eu foarte tristă şi rivala mea era contrariată. Nu ştia ce se întâmpla. De abia mi-am abţinut un zâmbet.
- Am vrut doar să stau la locul meu, şi ea era acolo.Când... Când i-am zis să se ridice, m-a lovit!
Am strigat eu atât de supărată încât profesorul s-a lăsat profund impresionat şi supărat pe noua noastră colegă.
- Domnişoară, nu e ... Bla , bla. Nu am ascultat ceea ce avea acesta de zis. În timp ce o scotea afară din clasă ( pentru a-i ţine o morală demnă de milă ) m-am uitat la ea zâmbind demonic şi făcându-i cu ochiul. Ştiu că a citit în privirea mea ceea ce gândeam : „ Te-ai dat dracu .”
Ei bine, ora a fost mai calmă. Pentru că a poziţionat-o într-o bancă departe de a mea ( pe rândul de la perete ) şi eu am zâmbit satisfăcută. Deşi, în sufletul meu, eram nervoasă. Cine era aceasta şi ce dorea? Mă făcea la melodie, ca să zic aşa. Nu o puteam suferi, sau înghiţi sau orice altceva. Trebuia să dispară din peisaj, cumva-cumva. Şi ce o adusese la liceul acesta? În clasa aceasta?
Mai bine stătea acolo unde era. Ştiu că toţi cei din clasă mă considerau probabil o nemernică fără suflet ( poate chiar eram una ) dar zâmbetul pe care mi l-a oferit Bianca, mi-a fost de-ajuns să mă facă să mă simt extraordinar. Ştiu că văzuse şi ea spectacolul, dar că ajunsese în urma mea şi nu s-a băgat pentru că nu am zis eu să o facă. Aşa era ea, dacă aveam nevoie neapărat – atunci sărea. Dacă nu , ştia că mă descurc.
I-am mulţumit lui Ştefan. Ştiu, e aiurea. Dar chiar am făcut-o fericită.
- N-ai pentru ce.
Acesta a zis simplu şi după ce l-am întrebat de ce a făcut-o, a adăugat :
- Nu suntem noi prieteni?
Şi eu am dat din cap . Căci era adevărat. De fapt, mi-a zis că i-a plăcut cum am jucat teatru şi că nu se aştepta să fiu atât de bună. Nu i-am mai zis că nu eram o actriţă atât de bună doar că a fost de-ajuns să îmi imaginez lucrurile urâte din viaţa mea, ca să pot deveni în acel hal. Am preferat să creadă că sunt cu adevârat atât de puternică pe cât par.
Mi-a revenit gândul la curvuliţa aceea, al cărui nume încă nu îl cunoşteam . Se băgase în viaţa mea fără niciun drept, avea să o plătească . Ştiam cu siguranţă că şi ea gândea acelaşi lucru. Ar fi vrut să mă taie şi să mă arunce la vreun crocodil, pentru a mă devora. Bine, poate că iar exageram dar aşa îmi zicea expresia feţei sale.
Nu aveam să o las eu să facă aşa ceva, proastă de doi bani.
Mircea nu venise azi la şcoală, neinteresant oricum. Bine, aş fi vrut să văd ce reacţie avea atunci când se întâmplase conflictul acesta cu domnişoara nou venită. Eram foarte curioasă, dar ... Poate se va mai ivi şi altă ocazie. Nu se ştie niciodată.
Acum ştiam că este o oarecare diferenţă între mine şi blondină. Ea era prea onestă. O văzusem atunci când o luase profesorul din clasă. Prea impulsivă şi incapabilă să mintă . Nu că eu aş fi fost o mincinoasă înrăită, şi fusese adevărat că mă lovise. Un picuţ de teatru şi o abatere de la adevăr te poate salva – bine de tot. Trebuie doar să îţi foloseşti creierul.
Ei îi lipsea cu desăvârşire.

În pauza următoare, pipiţa a plecat fără vreo altă vorbă. Şi pe mine mă durea direct în fund de ceea ce se întâmpla! Oh, oricum decisesem şi eu să mă car spre casă căci deja eram sătulă de atmosfera asta.
- Bia, mergem?
Am strigat spre ea , jumătate furioasă. Una dintre colegele mele m-a privit sifdător. Să înţeleg că o încuraja pe rivala mea, şi credea că de fapt acum o să primesc ceea ce „ merit” . Ştiam că majoritatea nu mă suportă, şi nu prea îmi păsa. Am mers spre aceasta şi am privit-o în ochi.
- Ai vreo problemă?
Tonul îmi era sarcastic. A dat din cap în semn negativ; Era uimită.
Nu mi-am luat privirea.
- No, pe bune? Atunci nu te mai uita aşa, dacă nu vrei să pici pe lista mea neagră.
Am plecat înainte să îi prind reacţia. Mă durea undeva de ea şi tot ceea ce i se întâmpla, doar că nu avea niciun drept să se uite aşa la mine. Vai, de parcă ar fi putut ea să facă ceva cu adevărat. Bianca m-a urmat şi am decis să mergem până la toaletă înainte să plecăm ( voiam să îmi verific faţa ) .
- Cum o cheamă pe târfa aia?
Am spus eu calm . Aceasta a râs.
- Hm, ÅŸtiu doar prenumele.
Mi-am dat ochii peste cap.
- Scuipă-l!
- Sonia.
Neinteresant. Am urmat cursul nostru , şi după ce m-am aranjat ca lumea, am decis să plecăm spre casă. Am discutat cu prietena mea despre conflictul pe care tocmai îl avusesem şi aceasta a fost destul de indignată. Mi-a spus chiar că o va ciufuli următoarea dată când o va prinde, dar i-am zis că satisfacţia asta e doar a mea. Se vedea că ne potrivim. Între timp, i-a sunat telefonul şi a trebuit să răspundă ( era Florin ).
- Ah, Ela, vrei să ne ducă Florin acasă? S-a oferit atât de drăguţ!
Ştiam eu ce înseamnă asta. Era în limbă după el, şi acesta după ea. Dar nu aveam chef de asta.
- Du-te miel pierdut, că eu mă descurc pe jos . Mă bucur de zăpadă, una-alta. Şi salută-l din partea mea.
A încercat să mă convingă să merg ( adică mi-a mai oferit odată propunerea ) dar am refuzat. Nu aveam chef să mă bag în intimitatea lor ; plus că aveau să se lingă jumate din drum ( chiar dacă Florin era ocupat şi cu condusul ) iar eu nu aveam chef de aşa spectacol.
În cele din urmă, rămăsesem singură pe coridor, îndreptându-mă spre ieşire.
Mă enerva geaca, ghiozdanul şi tot restul.
Am auzit un zgomot în spatele meu, aşa că mi-am întors privirea instinctiv – pentru a afla cauza. Oh, era un grup de cinci fete.
Sper că nu aveau nimic cu mine; eram sătulă de conflicte azi. Aşa că mi-am continuat drumul, fără a mă uita înapoi. Asta până ce mi-am auzit numele strigat. Nu puteam să ignor asta, căci venise cu o jignire.
- Târfă Mirabela, aici – aici!
Asta punea capăt la tot. Ce stresant!
- Oh, pipiţele au atâta creier cât să le permită să vorbească?
Singura replică pe care eram în stare să o scot chiar acum. Le-a iritat puţin. Oh, am recunoscut-o pe tipa cu care mă ciondănisem mai de mult, şi care îmi RUPSESE lănţicul. Tot ea avea de gând să se răzbune, am înţeles acum. Iar eu eram deja un pachet de nervi.
Oricât ai fi gândit asta, cinci contra unu nu era o opţiune bună . Mi-aş fi dorit ca Bianca să fi fost aici cu mine, dar aveam prea mult orgoliu ca să o sun să se întoarcă. Aşa că am lăsat baltă acest plan.
- Oh, ce să zicem!
A scos una dintre ele, sarcastic. Eu am dorit să plec, chiar nu mi se părea corect. Dar nu am reuşit. Una dintre ele a venit spre mine şi m-a lovit. O alta mi-a luat ghiozdanul şi mi-au dat jos şi geaca ( pe care acum le aruncaseră pe jos ) . Oh, minunat!
- Ce vreţi?
Am strigat eu iritată, dar nu mi s-a răspuns. Nu prin voce. Căci am primit un pumn în faţă, şi la naiba – chiar a durut. Era pe nepregătite, nu eram nici lovită sentimental sau altceva ( ca să nu simt durerea fizică ) . Avusese nişte inele pe degete, aşa că asta mi-a făcut faţa aproape să tremure ( metaforic vorbind ) . Acum eram de-a dreptul furioasă. Mă înroşisem probabil şi eram gata de „ luptă” . Am ripostat şi eu. Am luat-o pe una din ele de păr şi am aruncat-o la podea. S-a lovit de perete aşa că am reuşit să îi trag un picior în burtă. Era cea care îmi dăduse pumnul. Nu am reuşit să mă mai mişc pentru că mă prinseseră de braţe. Am dat din picioare dar curând îmi erau şi acelea imobilizate. Ce dracu se întâmpla ? Azi era una din cele mai de rahat zile ever, chiar nu aveam chef de asta. Şi ce naiba!
Continuam să urlu în mine , zbătându-mă pentru a mă elibera din strânsoarea acelor fufe. Nu am reuşit. Era ironic, o simţeam pe pielea mea. Îmi primeam răsplata, oare?
Am primit un pumn în burtă. Şi, oh! A durut. Eram şi în acea perioadă a lunii, şi asta a făcut gestul şi mai oribil. Ştiu că am scâncit de durere. Nu aş fi crezut că exista atâta brutalitate.
Åži eu?
Eh, eu eram altă poveste.
Acum nervii îmi erau întinşi la maxim şi mă durea stomacul îngrozitor. Nu s-au oprit aici, m-au lovit şi peste faţă şi nu închisesem ochii. Deci, zăream cine erau atacatoarele mele. Şi aveau să mi-o plătească.
Dar nu acum. Acum când eram bătută şi umilită. Ele râdeau şi îmi aruncau injurii. M-au lovit şi maltratat, zgâriat şi ocărât prin cuvinte îngrozitoare. Încercam să mă gândesc la altceva în acest timp căci nu mă puteam mişca. Era atât de tragic şi umilitor!
M-au lăsat la podea, căzută şi aproape inconştientă ( ar fi zis ele ) şi au plecat, lăsându-mă acolo să zac.
Şi asta mă durea cel mai tare , mă priviseră de sus şi trupul îmi era amorţit şi plin de răni. M-am ridicat, dezgustată de propria mea persoană şi am observat că îmi curgea sânde din buză, şi din nas. Şi aveam zgârieturi pe gât. Ridicându-mi cămaşa, după ce am deschis sacoul, am zărit că şi stomacul meu era roşu. Şi simţeam acea durere sfâşietoare. Unul dintre ochi îmi era închis, dar am reuşit să îl deschid.
Aveau să mi-o plătească!
Acum furia creştea în mine. Mi-am adunat lucrurile, dar nu m-am îmbrăcat. Am vrut să o sun pe Bianca, dar nu am mai reuşit să fac nimic. Am căzut la podea şi am observat că unul dintre picioare îmi era ceva mai grav rănit. Cu greu mi-am restabilit echilibrul.
- Ce s-a întâmplat?
Am auzit vocea cuiva şi nu am îndrăznit să privesc înapoi. Mergeam spre ieşirea din liceu şi era prea penibil ca să mă vadă cineva aşa. A fugit spre mine şi mi-a luat hainele şi ghiozdanul, a mers înaintea mea şi m-am văzut nevoită să îl urmez. Îmi era teamă să zic ceva, pentru că poate lacrimile ar fi început să curgă. Nu doream asta. Să arăt cât de slabă eram . Îmi abţineam sentimentele şi de abia mă puteam mişca. Nu mi-a zis nimic şi nici nu s-a uitat la mine, parcă citindu-mi gândurile. Era prea aiurea să fiu văzută aşa.
După ce mi-a pus lucrurile în maşină, s-a întors spre mine. Iar eu am căzut, pierzându-mi echilibrul ( dar nu şi conştiinţa). A vrut să mă ajute dar l-am depărtat, ridicându-mă singură. Nu mai puteam gândi clar.
Am intrat în maşină şi acesta mi-a mângâiat obrazul. Acest Mircea, ce căuta aici?
- Ce faci?
Am zis eu schiţând un râs fals.
El mi-a zâmbit.
- Asta ai să mă întrebi? Ce dracu ai păţit?
Asta m-a făcut să oftez într-un mod aiurea . De parcă nu avea rost să îi explic.
M-a tras lângă el, aproape fără voia mea. Ochii lui mă sorbeau, iar eu i-am lăsat să o facă. Eram prea vlăguită de puteri ca să pot protesta. Şi eram şi plină de sânge.
El nu vedea asta?
Şi-a apropiat faţa de a mea, mâinile sale erau calde şi protectoare. Nu că aş fi avut eu nevoie de el acum; căci nu sosise la momentul când chiar aveam nevoie de ceva.
M-a sărutat.
Da , asta a făcut.
Buzele noastre s-au unit încet, limba sa şi-a făcut loc în gura mea începând să exploreze. Saliva lui probabil se amesteca cu sângele meu, creând un nou gust.
Apoi a scos o trusă de prim ajutor din maşină, şi a început să îmi trateze rănile.
Iar eu am tăcut şi l-am lăsat s-o facă.