O trecem pe feminin

[Teh]

Vai! Am rămas mască. Sunt încă în stare de şoc, aşa că scuzaţi mă : )) oh, mulţumesc tuturor pentru comentarii şi Lilith, nici nu ştii cât de fericită am fost când am citit comentariul şi părerea ta.
Mă bucur enorm că vă place fic-ul meu şi sper , subliniez sper, să nu vă dezamăgesc. Oricum ar fi, mă [ şi o să mă ] străduiesc. Vă mulţumesc enorm * hugs *

Lectură plăcută!

[center]Capitolul Douăzeci şi Opt[/center]

Crăciunul a venit destul de repede. Ca să fiu sinceră, eu mereu am adorat sărbătorile de genul acesta. Am fost să cumpăr o grămadă de cadouri . Ah, şi de abia aşteptam să le dau tuturor. Din politeţe şi la îndemnul insistent al Lilianei, m-am văzut total nevoită să îi iau un cadou şi tatălui meu, pe care nu voiam să îl văd nici în poze. Asta pentru că se purtase ca un nenorocit. Era totuşi părintele meu. Mă simţeam uneori ruşinată de sentimentele pe care ajunsesem să le nutresc faţă de acesta. Conştiinţa m-a mustrat, spunându-mi într-una că nu trebuie să îl traetz aşa. Probabil că păcătuiam, da – e foarte posibil. Dar nu există o lege, un citat – ceva, orice – care să le interzică părinţii să îşi lovească propri copii? Vreau să spun, fără ca aceştia să îi supere. Probabil că nu, căci eu nu auzisem de aşa ceva. Atunci, nu pricepeam de ce trebuia să îi ofer respect acestui om lipsit de orice principiu moral.
Am vrut să las totul de la mine în această iarnă, pentru că de Crăciun se spune că trebuie să fi mai bun. Aşa am auzit eu, însă nu aş zice că sunt de acord sau că aşa trebuie să fie. Pur şi simplu, se întâmplă. Am decis ca după această sărbătoare sfântă , să merg să o văd pe Aura ( îmi era dor de ea ! ) . Astfel, am petrecut ziua de Crăciun acasă, cu Liliana şi tatăl meu. Mama m-a sunat şi mi-a urat toate cele bune deşi era nefericită pentru faptul că nu era cu mine. Eu m-am simţit jenată de situaţie şi am încurajat-o . Mă simţeam bine unde eram, acesta era alt păcat?
Ha, ce mă apucase? Nu nimic. Zilele au trecut repede şi serile le-am petrecut cu Bianca. Avea un cerc de cunoştinţe foarte înalte. Mai clar, am fost prin cluburi o grămadă. Şi am dansatz, plus distracţie şi agăţat la maxim. Nu îmi amintesc prea multe pentru că am şi băut ( se întâmplă câteodată ) ştiu că am fost într-un local imens. Era o grămadă de lume şi noi nu cunoşteam pe nimeni, ne-am lăsat agăţate de doi tipi. Unul, cel cu care am stat eu în seara aceea, era un tip înalt şi brunet ( avea părul lung ) şi culoarea ochilor nu mi-o amintesc. Avea un fund foarte sexy pe de altă parte. Nu s-a întâmplat nimic altceva decât câteva săruturi şi l-am folosit ca şi partener de dans. Pe de altă parte, pe Bia a mai căutat-o respectivul cu care fusese în acea seară. Bine, şi pe mine celălalt dar îi dădusem cu flit – nu mă interesa nici câtuşi de puţin. Fusese destul de ok pentru o seară, mă simţisem bine, arăta şi el foarte atrăgător dar nu mă interesa nimic altceva. Mai ales când am înţeles că singurul lui subiect era sportul şi tot ce ţinea de acesta. Ok, nici chiar aşa dar nu ştia despre ce să vorbească. Poate că era timid, sau altceva.
Dar mie nu îmi plăceau băieţii de genul acesta, dacă nu era direct putea să se ducă undeva din partea mea ( urât, dar nu îmi păsa ) . În fine, m-am distrat o grămadă în această perioadă şi chiar am dormit o seară acasă la Brb ( îi mai ziceam câteodată aşa, şi ea se amuza ) . Nu în apartamentul ei de lux, ci acolo unde locuiau şi părinţii ei. Cu ocazia acestor sărbători, a fost nevoită să stea acolo ( loc pe care îl cam detesta şi de aceea am fost să mai stau cu ea ) . Am aflat că mama ei era o tipă arogantă , plină de fiţe ( acum îneţelegeam de ce fusese şi Bia o snoabă ) şi tatăl ei un om binefăcut, autoritar care putea vorbi doar de afaceri. Dacă nu , nu îl interesa nimic altceva.
Însă, noi două ne-am distrat ( bătaie cu perne şi tot ceea ce se face la petrecerea în pijamale ) .
Pe Mircea sau pe William nu i-am văzut în această perioadă înainte de Crăciun sau de această sărbătoare. Iulia şi familia ei au petrecut acasă la rude ( consideram că aceea era familia lui Will, sau se strânseseră toţi undeva –dat fiind că erau veri ) . Îl cunoscusem ceva mai bine şi pe Georgian ( un băiat tare deştept şi sociabil , totodată destul de rece ) . Fusese o perioadă încărcată şi eu de abia aşteptam să mă eliberez, să merg să o văd pe Aura!
Aşa am şi făcut, mi-am făcut bagajul fulger şi am luat primul tren spre oraşul respectiv. Tatăl meu a protestat de câteva ori dar Lili l-a convins să mă lase ( ce femeie! )

Eram total entuziasmată ! Când am ajuns la gară, deja îmi bătea inima nebuneşte. Ce senzaţie, da – ce senzaţie! Îi spusesem Aurei că vin, nu pentru a mă aştepta ci pentru a o pregăti ( să fiu sigură că este acasă atunci când sosesc ) . Acum că simţeam acest aer, deşi rece şi învăluit de zăpadă, mă simţeam acasă. Mă simţeam bine, fericită şi o senzaţie de nostalgie mi-a cuprins trupul. Dacă aş fi fost singură, aş fi vărsat o lacrimă. Mi-am luat rucsacul şi pungile cu cadouri, am luat un taxi şi m-am îndreptat spre locuinţa Aurei. Nu aveam să stau decât câteva zile , dar aveam să mă bucur de ele. De Anul Nou trebuia să fiu acasă, aşa promisesem. ( nu făceam astfel de legământe de obicei ,dar era singura condiţie prin care puteam să vin aici fără să mă cert cu cineva . )
Scumpilici fusese extraordiar de fericită şi entuziasmată pentru sosirea mea. M-a luat în braţe, la fel am făcut şi eu. Am vorbit cred că o oră fără suflare şi ne-am zis o mulţime de lucruri. Se vedea clar că ne dusesem dorul – una celeilalte. Cătălin fusese şi el fericit să mă vadă şi chiar îmi făcuse un cadou ( şi eu adusesem pentru toată familia cât şi pentru Cristi şi Ana, pe la care aveam să trec mai târziu) .
M-au uimit cu afecţiunea cu care m-au tratat. De parcă şi acolo era casa mea , mă simţeam iubită şi împărtăşeam şi eu aceleaşi sentimente faţă de ei . Nu ştiu cum a trecut aşa o zi. Prea repede. Noaptea am petrecut-o acasă la fratele meu, pentru că trebuia să dorm acolo şi dimineaţa mi-am luat iar tălpăşiţa şi am plecat , prin zăpadă ( foarte tare, erau nişte nămeţi... ) . M-am întâlnit cu unii prieteni şi foşti colegi, a fost destul de reconfortant. M-am întâlnit în cele din urmă cu Aura, Alice, Iulian, Mari şi Cristina ( toţi foşti colegi ) şi am mers prin mall. Am făcut şi alte lucrui, ziua trecea prea repede , atunci când erai atât de fericit. Rămăsesem doar eu cu scumpilici, era pe seară şi începuse să ningă.
- Mâine pleci? A întrebat aceasta într-un suflet, oftând.
- Mda, trebuie. Ţi-am zis doar că ... Eh , asta-i situaţia.
A dat din umeri.
- Nu poţi sta mai mult?
Am început să râd, dar nu era gestul normal ; mai degrabă falsat.
- Păi aşa nu o să îmi mai dea niciodată voie să vin.
A chicotit.
- Dar o să faci 18 ani.
Asta m-a făcut să zâmbesc inconştient.
- Mai e până atunci, mai întâi trebuie să fac 17. Apropo...
M-am uitat la faţa ei blândă, îşi freca mâinile acoperite cu mânuşi şi avea nasul roşu. Îngheţase. M-a privit atât de frumos şi cald, căci am ştiut rapid de ce o iubeam atât.
- Trebuie să vi la mine de ziua mea, nu?
A zâmbit larg arătându-şi dinţii.
- Altfel nu se poate!
A exclamat fericită şi mi-a sărit în braţe. Ne aflam aproape de blocul în care stătea ea. Şi eu stătusem aici o perioadă, era nostalgic – iar mă simţeam aşa.
- Doar două zile! Nu-i corect, ştii! La ce oră pleci mâine?
Am oftat involuntar şi mi-am adunat toate forţele să îi explic.
- Deci eu vreau după amiază, dar e şi o cursă mai pe seară ( nu cu trenul ! ) tata nu e prea de acord cu asta, aşa că o să trebuiască să plec după masă , adică ceva mai devreme de asta. Aşa că probabil ne mai vedem dimineaţa, sau aşa ceva. Dar! Am făcut o pauză şi am ridicat un deget pentru a o atenţionat . În primăvară îţi faci apariţia la mine!
Şi-a lăsat capul în jos, încercând să îşi şteargă lacrimile.
- Mai e atât de mult până în martie!
- Nu te plânge, don’şoară. O să mai vin eu pân’ atunci dacă nu mai poţi trăi fără mine.
După această replică amândouă ne-am amuzat copios şi ,deşi era un frig îngriozitor afară şi eram „ bătute” de fulgii mari de nea ce se aşterneau, peste noi şi sol, m-am simţit caldă. Fie şi pentru o secundă, învăluită de o căldură ciudată şi necunoscută.
Aura m-a îmbrăţişat , pregătindu-se să intre în casă . M-a sărutat pe obraz, după care mi-a şoptit pe un ton vinovat.
- Scuze, dar e pentru că te iubesc.
Mi-a făcut cu mâna şi a fugit, fără să îmi dea ocazia să o întreb la ce s-a referit. Mi-am dat ochii peste cap şi am decis să merg şi eu spre casa fratelui meu. Avea să fie puţin dificil, la cât de tare ningea.
Dar m-am oprit. Trupul meu nu mai dorea să se mişte atunci când a zărit ce se afla în spatele lui, la o depărtare oarecum considerabilă. Inima îmi bătea cu foarte mare acceleraţie ,parcă vrând să îmi iasă din piept. Capul mă durea, mă apăsa ceva înăuntru... nelăsându-mă să gândesc, conducându-mă pe un drum sigur al emoţiilor, al instabilităţii şi lipsei de raţiune.
Căci în această clipă nu îmi mai găseam creierul şi nici nu doream să îl caut. Era pierdut din cauza inimii ce preluase controlul, făcându-mă să tresar. Mă simţeam iar rece deşi ştiam că mă înroşisem şi mai tare în obraji, din cauza frigului şi a surprizei. Probabil şi nasul meu era rozaliu şi ochii negri îmi străluceau . Oare cum era setat contrastul ? Între ochii mei, zăpada albă şi netedă, luminile artificiale ce colorau seara aceasta nostalgică...
Da, ştiam cum arătam eu şi ce expresie aveam. Sau cel puţin, puteam bănui. Eram fericită şi totodată tristă, ochii mei conturau prea multe sentimente şi ar fi dorit probabil să plângă. Să pună pretextul stupid că era involuntar şi mi se întâmpla din cauza frigului. Afirmaţie atât de neadevărată, şi parcă nu puteam să controlez acel lichid amărui şi fierbinte. Începuse deja să mi se scurgă peste obrajii roşiatici şi totodată îngheţaţi.
Instinctiv, am avut tendinţa de a-mi duce mâna spre gât, pentru a atinge medalionul. Fie şi prin acele haine groase ce îmi înconjurau acum trupul.
Am fost stupefiată, mai degrabă îngrozită. Terorizată... Atunci când am realizat că nu mai era acolo. Nu îl mai aveam la gât. Era dispărut. Îmi fusese luat.
Luat şi rupt, acum în mâinile altcuiva.
Şi nu putusem să îl recuperez. Ba da, avusesem ocazia dar refuzasem să îmi calc pe orgoliu şi mândrie. Să fac aşa ceva, lipsit de scrupule. Eu nu aveam aşa ceva . Nu ? Atunci, ar fi trebuit să îl sărut şi să iau acel obiect atât de preţios mie, înapoi.
Nu.
Îmi scurtă conştiinţa gândurile. Căci nu era adevărat. Era bine ce făcusem. Îmi las mâna în jurul trupului, vlăguită de puteri şi iar privesc spre băiatul din faţa mea. Acel chip plin de bunătate şi blândeţe. Iubirea şi suferinţa citită pe faţa lui mă face să tresar. Era atât de bine să revăd părul acela şaten şi ochii căprui .
Am făcut un pas în faţă, inconştient. Am stat apoi, incapabilă de orice mişcare. Fără forţă. Eram aproape inertă, cum mintea mea refuza să funcţioneze. Nu mai dădea comenzi. Am dat înapoi. Inima părea să îmi cedeze. Asta din cauza ticăitului prea accelerat, ce îmi dădea impresia că îmi va sparge pieptul în două.
Şi m-am eliberat de tot. Nu ştiu ce s-a întâmplat , căci nu mai dădeam înapoi. Ci acum mă mişcam în faţă, fugind printre acei fulgi şi călcând acel strat alb îngheţat. Când am ajuns la destinaţie, acolo unde probabil nu am ştiut că urma să fiu, am simţit un corp cald . Mă învăluise, ţinându-şi braţele în jurul meu şi lăsându-mă să mă încălzesc.
- Idiotule!
Am ţipat şi vorbea gura fără mine. O făceam pentru a-mi stăpâni lacrimile ce curgeau în voie. Îmi era frig, şi teamă de mine însumi. Nu eram un monstru dar mereu vrusesem să îmi ascund slăbiciunile.
Åži acum?
Acum căzusem pradă lor, fiind sfâşiată pe dinăuntru şi pe dinafară. Căci ştiam că mă va costa. Presupuneam că va fi un preţ extrem de scump. Probabil toată viaţa l-aş fi regretat.
Dar nu ştiam ce se întâmpla cu adevărat, nu mă mai cunoşteam. Brusc nu ştiam dacă eram eu cea care se afla în braţele lor şi ţipând la el, lovindu-l şi totodată trăgându-l spre el.
O fiinţă atât de slabă. Eu eram puternică! Eram.
Åži atunci?
Atunci de ce mă agăţam aşa de el ? Şi inima mea , ea... De ce era atât de feiricită şi veselă că o întâlnea pe a sa? Chipul lui binevoitor mă atrăgea, degetele sale erau binecuvântate pentru faptul că mă atingeau. . .
Eu eram cea care ar fi trebuit să mulţumească cuiva pentru această senzaţie.
Dar eram eu? Eu, cea care cedasem fără să ştiu la ce şi pentru ce?
Probabil că da. Asta pentru că simţeam încă acea răceală îngrozitoare, dată de vreme.
- Idiotule! EÅŸti aÅŸa un... EÅŸti... Chiar eÅŸti!
Nu ştiam ce coerenţă aveau vorbele mele, dar l-au făcut să râdă.
Am realizat că mi-a fost dor de asta. Mi-a prins mâna într-a sa şi eu i-am zâmbit. Ha, nici pe asta nu o prevăzusem.
- Sunt, nu-i aÅŸa?
Avea tonul vesel.
- Da!
Am răspuns eu pe acea voce copilăroasă pe care ,se părea, că doar el putea să mi-o trezească pe de-a-ntregul.
- Mi-a fost dor de tine.
A spus acesta într-un mod normal, de parcă ar fi fost o replică pe care o putea zice cu uşurinţă. Şi totodată cu multă intensitate.
- Normal.
Era singurul răspuns pe care îl puteam da în clipe ca acestea. Nu aş fi recunoscut nici într-o mie de ani faptul că şi mie îmi fusese. Ah, şi îmi aminteam iar de acel medalion – ce dispăruse din posesiea mea. Eram deprimată prin acest gând, căci aş fi vrut să îl mai am încă.
Nu, era mai bine aşa. Îi arătam că de fapt mie nu îmi păsa de plecarea lui şi mă durea în cot de el!
Şi atunci, mă interogă conştiinţa, de ce îţi place ca mâna ta să fie într-a lui? Să fii atât de aproape de el în timp ce vă mişcaţi la egalitate. Să îl priveşti cu atâta tandreţe şi să primeşti cu atâta ardoare admiraţia şi iubirea lui? Ai un răspuns pentru asta?
Nu.
A fost şi replica mea involuntară pentru bătaia ce se dădea necontenit în mine.
Atunci de ce nu fugi şi o dai undeva de treabă, de ce nu te ascunzi sau nu lupţi cu aceste emoţii ale tale? Pe care zici că, de fapt, nu le ai.
Şi am tăcut în sinea mea, pentru că mă vedeam ca şi o proastă cu prea multe slăbiciuni.
- Ce faci aici?
Am reuşit să deschid gura şi asta a fost singura propoziţie pe care puteam să o conturez. Tonul îmi era rece.
- Am venit să te văd.
A zis acesta simplu.
- Din America, doar pentru asta?
Era neîncredere la mijloc. Venise să îşi petreacă sărbătorile acasă şi auzise de la scumpilici că eram şi eu în oraş. Astfel, a venit să mă vadă. Oh, de aceea spusese prietena mea „ scuze” şi de fapt îmi făcuse un bine.
O ştia şi ea . Că voiam să îl văd. Mă cunoştea mai bine decât credeam.
- De oriunde. Nu te-am uitat, să nu gândeşti asta vreodată. Te iubesc. Chiar o fac, Mirabela. Mi-a fost greu fără tine, şi acum îmi e.
Ne uitam unul la celălalt, faţă în faţă. Mă ţinea în braţe, la pieptul său. Protejându-mă de ceea ce era în jur. Spunea vorbele pe care aş fi vrut şi totodată nu doream să le aud.
Nu am răspuns.
- Nu ai vrea să...
Ştiam ce voia să zică. M-am desprins de acesta.
- Dani. . . Nu ştii ce simţi. Eşti condus de impulsuri. Nu mă iubeşti.
Da, asta credeam.
Nu ştiam ce era cu adevărat sau ce vrusese să îmi demonstreze cu acele vorbe dar nu le simţeam. Nu înăuntrul meu. Poate că eu eram cea care nu avea acea afecţiune pentru el. Însă, nu mă găseam acum ca fiind cu el. Nu era aici nici fericire şi nici nimic altceva. Vid , asta era în sufletul meu în acest moment. A vrut să zică ceva, dar nu l-am lăsat.
- Nu zi nimic acum, pentru că nu ştii. O să te convingi mai târziu, ştiu că o vei face . Şi dacă nu, caută-mă atunci când eşti sigur ce simţi pentru mine.
Am plecat cu paşi repezi, fără a privi înapoi . Nu m-a urmat, şi am ştiut clar atunci că nu îşi cunoştea sufletul . Adică, de pildă, dacă ştia cu adevărat că mă iubeşte ar fi venit după mine , m-ar fi oprit şi aşa totul ar fi luat altă amploare.
M-am ruşinat de lacrimile de mai devreme. Inutile . Acum nu mai era nicio urmă de aşa ceva, îmi recăpătasem forţa aproape invincibilă.
Am ajuns curând acasă la Cristi şi am adormit rapid, fără vise.

A doua zi am plecat de dimineaţă, exact după ce mi-am luat rămas bun de la toată lumea. Nu mai doream să stau în acel oraş . Acum, mai mult ca oricând, credeam că nu mai aparţin acestui loc.