Love In Silence

[Verrine]

Capitolul XXXII: Amintiri. Rapirea.

Urmatoarea zi m-am trezit odata cu primele raze ale soarelui. Am incercat inca din primele momente ale zile sa imi reiau vechea “infatisare” pentru a nu trezi suspiciuni. Nu era nevoie sa ma straduiesc prea mult si la partea mea “neauzita” deoarece stiam ca Sasuke nu o sa mai foloseasca jutsul interzis pentru a asculta ceea ce gandesc. Si chiar daca o va face, nu va afla prea multe, probabil o sa dea de niste amintiri incurcate.
Dupa ce am facut un dus si mi-am luat alte haine m-am gandit ca ar fi o dimineata potrivita pentru o plimbare. Am iesti pe fereastra deoarece nu voiam sa fiu deranjata sau insotita de cineva.
Ma plimbam pe una dintre strazile prafuite ale satului. Imi aduc cu tristete aminte prima data cand am venit aici, nu cred ca trecusem cu mult varsta de 10 ani. Desi nu s-a intamplat cu mult timp in urma, in mintea mea totul apare foarte neclar, ca o amintire prafuita.

~ FlashBack~

-Cine esti tu? Ce cauti aici?
-Si ma rog de ce i-as spune unui pici ca tine?
-Pici? Asculta bine la mine fetito. Nu stiu cum de ai ajuns aici insa nu te voi lasa sa imi calci numele in picioare.
Eram doar niste copii. Insa si acum cred ca intalnirea noastra nu a fost una intamplatoare.
-Ran! Vino aici! se auzi o voce masculina la cativa metri de baiat. Cine esti?
-Sunt Sakura Haruno! Am venit sa-l vad pe Raikage-sama.
Baiatul imi arunca o privire uimita care o schimba repede in una furioasa. Nu puteam sa-i inteleg starea emotionala ce se schimbase atat de rapid, insa am incercat sa-l ignor. Era cel mai bun lucru pentru moment.
-Ah, Sakura! Am fost anuntat ca o sa vii. Imi pare rau daca Ran ti-a cauzat probleme, scuzele mele pentru ca nu te-am recunoscut.
-Nu esti nici o problema. Tu trebuie sa fii Takimisho Usagi.
Din nou baiatul imi arunca o privire uimita, care de data aceasta a ramas constanta. Insa, nu a durat mult deoarece a si inceput sa vorbeasca:
-Ce? Tata de ce iti ceri scuze ei? E doar o fetita.
Chiar daca atunci imi raneai orgoliul, acum tanjesc dupa toate vorbele tale. Mereu ma faceai sa simt acel lucru ce unii il numesc fericire.
-Ran, Sakura nu e o fetita. Ea este cea de care ti-am vorbit. E venita din Konoha.
-Adica tu… esti… cum…cand ai… ce?!?
Privirea lui atat de confuza m-a facut sa rad cu pofta. De mult timp nu mai zambisem, iar de ras nici nu mai vorbesc. Baiatul acesta are ceva; chiar m-a facut sa rad.

~End FlashBack~

Multe alte amintiri au venit imediat dupa aceasta precum un val imens ce nu putea sa fie oprit. Erau toate atat de amestecate incat nu puteam eu, cea care le-a trait, sa pot face o ordine cronologica printre ele. Poate pentru ca erau prea dureroase, chiar si pentru mine.

“-Noi nu suntem la fel ca ceilalti oameni, nu existam ca doua persoane diferite. Eu si tu traiesc in prezent si viitor doar ca “noi”. Atat. Nimic mai mult. “

La prima vedere imi parea ceva fara logica. Ratiunea mea nu putea sa coexiste cu aceasta definitie data de el. Acum imi dau seama cata dreptate aveai… din momentul in care ne-am intalnit, prima privire. In ciudat faptului ca nu ne-am impartasit niciodata direct sentimentele, nu ne-am spus unui altuia te iubesc, traim impreuna pe baza acestui sentiment.
“Martienii catre Sakura! Nu trebuia sa faci ceva?”
Da, tipic. Ma bucur ca macar cineva mai are simtiul umorului in toata treaba asta. Asa… acum sa las amintirile si sa ma apuc de treaba. Orice se va intampla sigur nu va fi ceva pe placul meu. O sa fie un drum lung…
M-am intors inapoi, prima mea “vizita” in acea zi fiind la Naruto in camera. Era in jur de sapte dimineata deci dormea sigur. Am intrat in camera incercand sa nu-l trezesc, apropiindu-ma din ce in ce mai mult de el. M-am asezat in genunchi undeva la zece centimetri de trupul sau si mi-am facut jutsul de teleportare.
In urmatoarea secunda ne aflam intr-o padure deasa, unde crengile copacilor se uneau intr-un mod elegant cu pamantul umezit. Partea amuzanta este ca Naruto a picat fix intr-un rau, trezindu-se automat:
-Hei! striga in timp ce se ridica la suprafata apei. Ce faci, crezi ca-i amuzant?!?
-Da.
Se pare ca nu si-a dat inca seama ca ne aflam la cateva sute de kilometri de Satul Ascuns in Nisip. Ii analizam fiecare miscare. A stat timp de un minut… dupa care a izbucnit precum un vulcan cu intrebarile:
-Cum am ajuns intr-un rau? Unde este tot nisipul? Ce s-a intamplat cu Sasuke si Gaara? De ce sunt atat de multi copaci in jur? De ce…
-Termina! deja ma sacaiau intrebarile lui tampite.
-Ce naiba se intampla aici?!? Si mai important de ce sunt aici cu tine?!?
Nu vreau sa ma gandesc la ideile care le are Naruto in mintea lui bolnava, pur si simplu nu merita sa-mi bat capul. E doar un tantalau, o sa ii explic totul cat mai pe scurt ca sa nu ma mai bata la cap.
-Te-am rapit.
-Ce nai…
-Sasuke voia sa te omoare, apoi sa ia Vulpea cu Noua Cozi, dupa care se ducea frumusel sa distrugea Konoha. Pentru a preveni asta te-am rapit.Acum o sa mergi cu mine daca nu cumva vrei sa sfarsesti intr-un mod mai tragic.
Nu am vorbit niciodata atat de mult si mai ales de rapid. M-am deranjat destul de mult sa ii explic; poate pentru ca e mai greu de cap… sau poate nu. Cine stie. Oricum, privirea lui confuza m-a facut sa ma enervez. Din asta nu putea sa reiasa decat ca eforturile mele au fost zadarnice, deci am pierdut timpul degeaba.
-Scurtez: Vii dupa mine sau te omor.
Bun, acum a avut mai mult efect. L-am speriat dea binelea. I-am aruncat niste haine, nu doream sa ma creada ceilalti nebuna pentru ca umblam cu un tip in pijamale pe strada.
-Unde mergem?