14-02-2010, 12:41 AM
Uaau :x ! Guyz mulţam fain pentru păreri , nu mă aşteptam să vă placă aşa de mult , sinceră să fiu ^____^ .
Neith : Merci mult că citeşti şi mă bucur că îţi place . Ah şi da , ai înţeles foarte bine ideea ficului ^.^ . Scuze de micile greşeli : D .
Nya : Eh , să şti că eu mi-am imaginat-o pe Madz mai înaltă ca tine , să şti . Mă bucur că îţi place şi să şti că Lina nu e deloc aşa de nepăsătoare cum crezi , but vei avea de citit ficul ca să afli de ce se comportă cum se comportă .
Onee-chan : Măi să fie , nu mă aşteptam să laşi comm . Oricum mersi că citeşti onee-chan :x
Păi ce să zic , here is the next , aka capitolul 1 , partea a II a . Cred că aşa vor fi postate capitolele de-acum în colo , pe părţi , sper că nu vă supăraţi .
N-a fost uşor să fac faţă acestor zile . Însă am rezistat , numai pentru că ştiu că Alan nu suporta lacrimile . Ştiu că era un bărbat sensibil , asta a fost una din calităţile sale ce m-au fermecat . Toată sensibilitatea ce o purta în suflet , o transpunea în cuvinte , într-un fel atât de delicat şi profund , mereu mai că mă puneam pe plâns când îi citeam poeziile – de îndată ce îmi observa reacţia prostuţă mă tachina , certându- mă , iar mai mereu îi răspundeam “Parcă ai fi mama ! De fapt nici ei nu îi păsa aşa de tare de soarta mea !†un răspuns ce îl făcea mereu să râdă cu poftă , amuzat de ce puteam să grăiesc .
Încă îmi aduc aminte fiecare sărut , fiecare mângâiere tandră imprimată de mâinile sale pe trupul meu : senzaţia aceea de “ în al noulea cer “ . Inimiile noastre bătând la unison ... sunetul ăsta nu se va mai produce prea curând ... decât în mintea mea .
Zilele trec şi mi-e tot mai dor de noi – de el . Ne iubeam complet , ne iubeam sufletele , demonstram asta prin săruturi , atingeri , şoapte ... înţelegere , încredere , sinceritate .
Sufăr în tăcere : fac asta pentru el , în memoria dragostei ce i-o port . Cine ştie , poate că nu mă urăşte cum imagintaţia îmi dictează câteodată , când mă las pradă depresiei .
În momentul acela nenorocit când l-am privit pe Alan întins pe gresia rece , parcă cuprins într-un somn chinuit , căci am citit asta pe chipul său schimonosit de durere , am simţit că mi se urcă sângele la cap ... parcă plămânii mei nu mai voiau să accepte aerul . N-am vrut să cred că soarta îl smulsese de lângă mine , am sperat să se îndure de noi . Dar ... NU . L-am strâns în braţe , dând uitării durerea ce îmi pulsa în corp .
Fiecare părticică din mine striga de durere , dar ce tocmai zăream m-a făcut să uit . Asta îmi aduce de un documentar ce îl văzusem la televizor din plictiseală . Nu înţelesem prea mare lucru , ştiu doar ce mi-a explicat brunetul meu mai apoi : Se pare că deşi corpul tău suferă din răsputeri , datorită circumstanţelor , datorită tensiunii , creierul excretă un hormon asemeni adrenalinei ... aşa uiţi de durere într-un fel sau altul . Poate că aşa mi se întâmplase şi mie , deoarece am început să mă simt normal şi am tot sperat ca el să mai respire . Parcă nici nu existase accidentul de mai devreme – am crezut că asta mă va ajuta . Nu mai conta maşina , care pe deasupra era făcută praf . Dar degeaba . Aiurea . Nici urmă de vreo activitatea pulmorară ... de o dorinţă de a trăii . Se stinsese şi eu nu am fost acolo pentru el . Eram agitată , parcă prinsă în ghearele unui coşmar . Tot ce ştiu e agitaţia ce se crease în jurul meu o zi mai târziu , la ... spital . Înainte să îmi deschid ochii , mi-am acordat câteva momente de meditare . Şuşotelile din jurul meu deveneau din ce în ce mai clare ... Ochii mei s-au deschis parcă instantaneu când am auzit numele său . Nu era acolo , deşi am sperat să fie ... măcar de s-ar fi aflat în acelşi spital ... Au urmat lacrimi , lacrimi amare ce au marcat o nouă etapă a vieţii mele – şi Mady era acolo .
Acum , o zăream neputinciosă , zbătându-se în braţele mele , lacrimile prelingându-i-se pe chip . Un chip drăgălaş , ar fi putut confundată foarte uşor cu un copil – înfăţişare îi trăda vârsta de douăzeci de ani , recent împliniţi . N-am înţeles motivul suferinţei sale prea uşor , a fost dificil să înţeleg că şi inima ei bate pentru Alan . Nu am vrut să fiu egoistă , nu-mi doresc să fiu o persoană ce dirijează vieţile altora , dar am conceput amalgamul de sentimente ce s-au dezlănţuit în mine când Mady mi-a spus cu gura ei că Alan e totul pentru ea , drept gelozie . Adică el e al meu şi aşa va fi mereu . Dar eu ? Dacă ar mai trăi , ar putea-o alege pe ea ... în locul meu ?
Ce i-aş putea spune acum tinerei ca să nu o fac să sufere ? Să îi spun – Nu mai plânge , lui Alan nu i-ar place că plângi ! – Nu , nu asta . Nu merită să îi tot aduc aminte de el .
- Nu ... ăă ... încearcă să treci peste asta , Mady ! Încearcă să nu te mai gândeşti la subiectul ăsta ! I-am răspuns destul de ferm , deşi glasul îmi tremura . Mi-am simţit ochii uşor umezi , însă m-am abţinut de la orice gest stupid – Nu urma să plâng !
Gestul lui Mady m-a uimit . S-a zmucit din braţele mele violent şi începu să ţipe , privind parcă prin mine .
- Ce ştii tu ? Nici măcar n-ai fost acolo pentru el ! Ai ajuns prea târziu şi în loc să te agiţi pentru el ai leşinat ca o proastă ! Asta ai făcut ... Eu îl iubesc , mereu l-am iubit şi i-am demonstrat asta prin orice mod posibil , pentru ca mai apoi să anunţe că se însoară cu tine !! La naiba cu iubirea asta , numai lacrimi a stârnit , din ziua când l-am cunoscut ... Tonul ei a început să scadă , calmându-se încetul cu încetul . Vorbea gâfâind , am bănuit că răguşise datorită ţipatului . Tu nu-l iubeşti ca mine ... A adăugat , trântindu-se pe canapeaua de piele alba , lucioasă .
Eu nu-l iubeam precum ea ?! Nu . Eu îl adoram , îl ador şi mereu îl voi păstra în suflet , pe când ea sigur se îşi va găsii un alt băiat de care să se îndrăgostească , cu care să aibă copii ... un ritual complet . De fapt , ea niciodată nu l-ar iubii pe Alan aşa cum am făcut-o eu – Adică uită-te la mine , dar priveşte-mă atent , studiază-mă şi fi atent la gesturile mele . Crede că nu sufăr , că am dat cu piciorul la tot ce s-a întâmplat în viaţa mea , trăind cu Alan ? Atunci este o ipocrită . Am învăţat de la el , tot ce ştiu . Mi-a fost frate , pe când eram încă copii ... Ne-am împărtăşit cele mai profunde trăiri , secrete şi într-un fel ciudat , ne-am îndrăgostit de gesturile , de privirea celuilalt . Nu ne-am mai considerat fraţi – Doar fraţii nu se sărutau , nu se atingeau în felul în care o făceam noi , pe vremea când eram în liceu . Au fost şi certuri , reproşuri ale căror amintire a fost spulberată de dor amar de celălalt . Ne împăcam şi poate că ne certam iar . Dar ne-am iubit şi mă tot întreb dacă oare ... oare ... teoria asta nu îmi pare plauzibilă , dar oare există şi dragoste mai puternică decât moartea ? Nu ştiu , dar cu siguranţă nu mă voi putea gândi la fantome sau la alte prostii de genu’ ăsta . Nu există ... sau poate ... da ?! Mi-am înlăturat din minte acest gând şi m-am întors spre fereastră . Peisajul de afară abia dacă se mai putea zări prin geamul a cărui suprafată parcă îngheţase de la frigul sau mai bine zis , gerul de afară . Ne aflăm în plină iarnă , una care de la un timp nu mai este aşa de blândă – Ninge de mai bine de cinci zile şi m-aş putea declara drept alergică la zăpadă , pur şi simplu o urăsc . N-am să pot uita niciodată ziua de 14 ianuarie , marcată de acel teribil incident . Aş fi putut să o întreb pe Madz dacă mai ningea , dar nu avea rost . Încă mai era nervoasă , tremura incontrolabil şuşotind cine ştie ce chestii oribile despre mine – Daca mă urăşte , de ce naiba a mai venit să mă vadă ?! Începea să îmi fiarbă sângele în vene , îmi venea să o iau de mânecă şi să o dau afară . De ce Dumnezeu sunt aşa de schimbătoare ?
- Ia asta ! se trezii Madz să îmi spună , aruncându-mi un ziar în braţe . Am trecut pe – aici ca să – ţi aduc asta : ştiu că nu obişnuieşti să citeşti presa ... dar articolul ăsta m-a făcut să îmi pun întrebări . De ce naiba a trebuit să te dai mare , Lina ? S-a răstit din nou la mine , ridicându-se de pe canapea .
Mamă dragă , dar cât de schimbătoare putea să mai fie şi ea . Şi începea să mă enrveze , nici măcar nu ştiam la ce se referă – cât de stupid mă puteam simţi . Am început să îi rostesc numele lui Alan în şoaptă . Se pare că încep să vorbesc singură – Nimic rău , atâta timp cât nu încep să cred în existenţa fantomelor sau a vampirilor . Îmi imaginam acele fiinţe fără viaţă , ce aveau nenorocul să fie prizonierii unei lumi de care nu aparţineau … Un suflet pierdut ce se simte legat de persoanele care , încet - încet , te dau uitarii , ştergând cu buretele amintirile ce aveau legătura cu tine . Ce dureros trebuie să fie , să asişti la un astfel de spectacol de prost gust ; un coşmar din care nu te mai poţi trezi … poate de aceea ele continuă să te bântuie … se razbună , şi mi se pare cât se poate de normal . Asta dacă mă pun în locul uneia . Cam aşa sunt fantomele . Cât despre vampiri , mereu am avut o senzaţie ciudată când mă gândeam la ei . Parcă deja îmi apar în minte şi simt că nu îmi mai curge sânge prin vene – se poate spune că mi-e frică de ei şi de tot ce ţine de acest subiect . Dar până la urma urmei , sunt doar poveşti . Vorbe goale …
Am apucat mai bine ziarul şi am cercetat prima pagină . Alături de ultimul articol de pe prima pagină , era ataşată o mică poză , înfăţişându-l pe brunetul meu , într-una din vacanţele sale de studiu … Probabil aceasta fusese luată în Franţa , ţara care îl făcuse să se simtă cu adevărat mândru de operele sale . Era apreciat acolo , mai mult ca oriunde în lume . Nici nu ştie căt de mult mi-a lipsit în toate acele zile , de câte nopţi nedormite am avut parte , fiind cu gândul numai la persoana sa . Îmi venea să mă car după el , rezolvam asta cu banii pentru vacanţă – mă îmbarcam în avion şi îmi petreceam câteva zile de vis , departe de acritura de Cole , “ şeful model “ . Ha ! Nu este nici pe departe atât de perfect pe cât se crede , este doar un alt ipocrit ce ştie să mă folosească pentru a-i face treaba . Aşa şi frati-su , un copilaş , aşa cum l-am botezat , din cauza vocii sale foarte subţiri . Mă bucur că i-a trecut obsesia pentru mine , nu m-aş uita niciodată la Alex .
“ … Moartea publicistului şi scriitorului Cole Green nu a fost încă elucidată , speranţele familiei reducându – se constant . Singura lor alinare este promisiunea agentului Caroline Cruz . Se pare că aceasta va face tot posibilul in speranţa rezolvării cazului . “
Am citit aceste câteva rânduri de două ori şi am scos un “uau†pe gură , făcând ochi mari . Hei , staţi aşa , când am promis eu ceva ? Am aruncat ziarul făcut motol pe jos – cei drept , am vrut să nimeresc coşul , dar niciodată n-am fost bună la bascket . Acum urma să trag concluzia că gura unora e prea mare : Mama lui Alan , sora lui Alan sau Cole , arogantul meu şef . Nu mai am scăpare , chiar că nu mai am . Trebuie să duc acest caz până la capăt , evitând durerea sau lacrimile , sinceră să fiu , dăunează grav sănătăţii . Madz încă se uita la mine , uimită …
- Hai să nu ne mai insultăm una pe alta , eu zic să ne unim . Ce zici dacă lucrăm împreună , de dragul lui Al ? Poţi fi ajutorul meu , şi-aşa n-ai slujbă … Buzele mele s-au arcuit într-un zâmbet senin , pe când ea se încrunta . Ce ? Am mai adăugat , în timp ce ea încerca să
rostească ceva , dar parcă nici ea nu ştia ce să zică .
Am repetat foarte curioasă întrebarea .
- Nu … Of , Lina … Iartă – mă , vrei ? Nu ştiu , mă mai gândesc … Şti , eu nu cred că mă pricep la aşa ceva , nu …
Am lăsat-o să vorbească , nu i-am mai acordat atenţie – Nu voia , bine atunci . Interesantă vizita sa : a plâns , mi-a reproşat şi acum îmi cere scuze . Câtă nevoie am de tine Al . Dacă cumva ai putea să mă ajuţi , măcar cu un indiciu , cu ceva dovezi că nu te-ai sinucis . Ideea asta era pusă pe lista cauzelor morţii , dar nici nu aveam cum să pun punctul pe “ i “ şi să declar cazul rezolvat cum mulţi detectivi procedau .
Mi-am reluat locul la birou , trântindu-mă leneş pe scaunul de piele . Am luat o gură de cafea , rece şi destul de amară ... Nu avea deloc un gust plăcut , dar reuşea să mă ţină pe picioare . Am privit-o pe roşcată pe sub sprâncene , ce mai stătea acolo . Nu am putut să nu îi observ ţinuta , rochia pe care o purta îi stătea extrem de bine , dar eu una aş fi îngheţat în ea .
- Mulţumesc ! Mulţumesc că îl iubeşti aşa de mult pe Alan , că mi-ai creat poftă de a – i rezolva cazul : M-ai scos din starea aceea de melancolie , dar cred că te-ai purtat destul de ipocrit şi să nu îmi spui că nu eşti geloasă , pentru că n-am să te cred . Acum , eu zic că mai bine pleci , pentru că eu oricum am de gând să mă car acasă – am de gând să mă ţin de ... aşa – zisa promisiune Madz .
I-am aşteptat reacţia . Speram să mă însoţească .
Neith : Merci mult că citeşti şi mă bucur că îţi place . Ah şi da , ai înţeles foarte bine ideea ficului ^.^ . Scuze de micile greşeli : D .
Nya : Eh , să şti că eu mi-am imaginat-o pe Madz mai înaltă ca tine , să şti . Mă bucur că îţi place şi să şti că Lina nu e deloc aşa de nepăsătoare cum crezi , but vei avea de citit ficul ca să afli de ce se comportă cum se comportă .
Onee-chan : Măi să fie , nu mă aşteptam să laşi comm . Oricum mersi că citeşti onee-chan :x
Păi ce să zic , here is the next , aka capitolul 1 , partea a II a . Cred că aşa vor fi postate capitolele de-acum în colo , pe părţi , sper că nu vă supăraţi .
Capitolul 1 ( Partea a II a )
N-a fost uşor să fac faţă acestor zile . Însă am rezistat , numai pentru că ştiu că Alan nu suporta lacrimile . Ştiu că era un bărbat sensibil , asta a fost una din calităţile sale ce m-au fermecat . Toată sensibilitatea ce o purta în suflet , o transpunea în cuvinte , într-un fel atât de delicat şi profund , mereu mai că mă puneam pe plâns când îi citeam poeziile – de îndată ce îmi observa reacţia prostuţă mă tachina , certându- mă , iar mai mereu îi răspundeam “Parcă ai fi mama ! De fapt nici ei nu îi păsa aşa de tare de soarta mea !†un răspuns ce îl făcea mereu să râdă cu poftă , amuzat de ce puteam să grăiesc .
Încă îmi aduc aminte fiecare sărut , fiecare mângâiere tandră imprimată de mâinile sale pe trupul meu : senzaţia aceea de “ în al noulea cer “ . Inimiile noastre bătând la unison ... sunetul ăsta nu se va mai produce prea curând ... decât în mintea mea .
Zilele trec şi mi-e tot mai dor de noi – de el . Ne iubeam complet , ne iubeam sufletele , demonstram asta prin săruturi , atingeri , şoapte ... înţelegere , încredere , sinceritate .
Sufăr în tăcere : fac asta pentru el , în memoria dragostei ce i-o port . Cine ştie , poate că nu mă urăşte cum imagintaţia îmi dictează câteodată , când mă las pradă depresiei .
În momentul acela nenorocit când l-am privit pe Alan întins pe gresia rece , parcă cuprins într-un somn chinuit , căci am citit asta pe chipul său schimonosit de durere , am simţit că mi se urcă sângele la cap ... parcă plămânii mei nu mai voiau să accepte aerul . N-am vrut să cred că soarta îl smulsese de lângă mine , am sperat să se îndure de noi . Dar ... NU . L-am strâns în braţe , dând uitării durerea ce îmi pulsa în corp .
Fiecare părticică din mine striga de durere , dar ce tocmai zăream m-a făcut să uit . Asta îmi aduce de un documentar ce îl văzusem la televizor din plictiseală . Nu înţelesem prea mare lucru , ştiu doar ce mi-a explicat brunetul meu mai apoi : Se pare că deşi corpul tău suferă din răsputeri , datorită circumstanţelor , datorită tensiunii , creierul excretă un hormon asemeni adrenalinei ... aşa uiţi de durere într-un fel sau altul . Poate că aşa mi se întâmplase şi mie , deoarece am început să mă simt normal şi am tot sperat ca el să mai respire . Parcă nici nu existase accidentul de mai devreme – am crezut că asta mă va ajuta . Nu mai conta maşina , care pe deasupra era făcută praf . Dar degeaba . Aiurea . Nici urmă de vreo activitatea pulmorară ... de o dorinţă de a trăii . Se stinsese şi eu nu am fost acolo pentru el . Eram agitată , parcă prinsă în ghearele unui coşmar . Tot ce ştiu e agitaţia ce se crease în jurul meu o zi mai târziu , la ... spital . Înainte să îmi deschid ochii , mi-am acordat câteva momente de meditare . Şuşotelile din jurul meu deveneau din ce în ce mai clare ... Ochii mei s-au deschis parcă instantaneu când am auzit numele său . Nu era acolo , deşi am sperat să fie ... măcar de s-ar fi aflat în acelşi spital ... Au urmat lacrimi , lacrimi amare ce au marcat o nouă etapă a vieţii mele – şi Mady era acolo .
Acum , o zăream neputinciosă , zbătându-se în braţele mele , lacrimile prelingându-i-se pe chip . Un chip drăgălaş , ar fi putut confundată foarte uşor cu un copil – înfăţişare îi trăda vârsta de douăzeci de ani , recent împliniţi . N-am înţeles motivul suferinţei sale prea uşor , a fost dificil să înţeleg că şi inima ei bate pentru Alan . Nu am vrut să fiu egoistă , nu-mi doresc să fiu o persoană ce dirijează vieţile altora , dar am conceput amalgamul de sentimente ce s-au dezlănţuit în mine când Mady mi-a spus cu gura ei că Alan e totul pentru ea , drept gelozie . Adică el e al meu şi aşa va fi mereu . Dar eu ? Dacă ar mai trăi , ar putea-o alege pe ea ... în locul meu ?
Ce i-aş putea spune acum tinerei ca să nu o fac să sufere ? Să îi spun – Nu mai plânge , lui Alan nu i-ar place că plângi ! – Nu , nu asta . Nu merită să îi tot aduc aminte de el .
- Nu ... ăă ... încearcă să treci peste asta , Mady ! Încearcă să nu te mai gândeşti la subiectul ăsta ! I-am răspuns destul de ferm , deşi glasul îmi tremura . Mi-am simţit ochii uşor umezi , însă m-am abţinut de la orice gest stupid – Nu urma să plâng !
Gestul lui Mady m-a uimit . S-a zmucit din braţele mele violent şi începu să ţipe , privind parcă prin mine .
- Ce ştii tu ? Nici măcar n-ai fost acolo pentru el ! Ai ajuns prea târziu şi în loc să te agiţi pentru el ai leşinat ca o proastă ! Asta ai făcut ... Eu îl iubesc , mereu l-am iubit şi i-am demonstrat asta prin orice mod posibil , pentru ca mai apoi să anunţe că se însoară cu tine !! La naiba cu iubirea asta , numai lacrimi a stârnit , din ziua când l-am cunoscut ... Tonul ei a început să scadă , calmându-se încetul cu încetul . Vorbea gâfâind , am bănuit că răguşise datorită ţipatului . Tu nu-l iubeşti ca mine ... A adăugat , trântindu-se pe canapeaua de piele alba , lucioasă .
Eu nu-l iubeam precum ea ?! Nu . Eu îl adoram , îl ador şi mereu îl voi păstra în suflet , pe când ea sigur se îşi va găsii un alt băiat de care să se îndrăgostească , cu care să aibă copii ... un ritual complet . De fapt , ea niciodată nu l-ar iubii pe Alan aşa cum am făcut-o eu – Adică uită-te la mine , dar priveşte-mă atent , studiază-mă şi fi atent la gesturile mele . Crede că nu sufăr , că am dat cu piciorul la tot ce s-a întâmplat în viaţa mea , trăind cu Alan ? Atunci este o ipocrită . Am învăţat de la el , tot ce ştiu . Mi-a fost frate , pe când eram încă copii ... Ne-am împărtăşit cele mai profunde trăiri , secrete şi într-un fel ciudat , ne-am îndrăgostit de gesturile , de privirea celuilalt . Nu ne-am mai considerat fraţi – Doar fraţii nu se sărutau , nu se atingeau în felul în care o făceam noi , pe vremea când eram în liceu . Au fost şi certuri , reproşuri ale căror amintire a fost spulberată de dor amar de celălalt . Ne împăcam şi poate că ne certam iar . Dar ne-am iubit şi mă tot întreb dacă oare ... oare ... teoria asta nu îmi pare plauzibilă , dar oare există şi dragoste mai puternică decât moartea ? Nu ştiu , dar cu siguranţă nu mă voi putea gândi la fantome sau la alte prostii de genu’ ăsta . Nu există ... sau poate ... da ?! Mi-am înlăturat din minte acest gând şi m-am întors spre fereastră . Peisajul de afară abia dacă se mai putea zări prin geamul a cărui suprafată parcă îngheţase de la frigul sau mai bine zis , gerul de afară . Ne aflăm în plină iarnă , una care de la un timp nu mai este aşa de blândă – Ninge de mai bine de cinci zile şi m-aş putea declara drept alergică la zăpadă , pur şi simplu o urăsc . N-am să pot uita niciodată ziua de 14 ianuarie , marcată de acel teribil incident . Aş fi putut să o întreb pe Madz dacă mai ningea , dar nu avea rost . Încă mai era nervoasă , tremura incontrolabil şuşotind cine ştie ce chestii oribile despre mine – Daca mă urăşte , de ce naiba a mai venit să mă vadă ?! Începea să îmi fiarbă sângele în vene , îmi venea să o iau de mânecă şi să o dau afară . De ce Dumnezeu sunt aşa de schimbătoare ?
- Ia asta ! se trezii Madz să îmi spună , aruncându-mi un ziar în braţe . Am trecut pe – aici ca să – ţi aduc asta : ştiu că nu obişnuieşti să citeşti presa ... dar articolul ăsta m-a făcut să îmi pun întrebări . De ce naiba a trebuit să te dai mare , Lina ? S-a răstit din nou la mine , ridicându-se de pe canapea .
Mamă dragă , dar cât de schimbătoare putea să mai fie şi ea . Şi începea să mă enrveze , nici măcar nu ştiam la ce se referă – cât de stupid mă puteam simţi . Am început să îi rostesc numele lui Alan în şoaptă . Se pare că încep să vorbesc singură – Nimic rău , atâta timp cât nu încep să cred în existenţa fantomelor sau a vampirilor . Îmi imaginam acele fiinţe fără viaţă , ce aveau nenorocul să fie prizonierii unei lumi de care nu aparţineau … Un suflet pierdut ce se simte legat de persoanele care , încet - încet , te dau uitarii , ştergând cu buretele amintirile ce aveau legătura cu tine . Ce dureros trebuie să fie , să asişti la un astfel de spectacol de prost gust ; un coşmar din care nu te mai poţi trezi … poate de aceea ele continuă să te bântuie … se razbună , şi mi se pare cât se poate de normal . Asta dacă mă pun în locul uneia . Cam aşa sunt fantomele . Cât despre vampiri , mereu am avut o senzaţie ciudată când mă gândeam la ei . Parcă deja îmi apar în minte şi simt că nu îmi mai curge sânge prin vene – se poate spune că mi-e frică de ei şi de tot ce ţine de acest subiect . Dar până la urma urmei , sunt doar poveşti . Vorbe goale …
Am apucat mai bine ziarul şi am cercetat prima pagină . Alături de ultimul articol de pe prima pagină , era ataşată o mică poză , înfăţişându-l pe brunetul meu , într-una din vacanţele sale de studiu … Probabil aceasta fusese luată în Franţa , ţara care îl făcuse să se simtă cu adevărat mândru de operele sale . Era apreciat acolo , mai mult ca oriunde în lume . Nici nu ştie căt de mult mi-a lipsit în toate acele zile , de câte nopţi nedormite am avut parte , fiind cu gândul numai la persoana sa . Îmi venea să mă car după el , rezolvam asta cu banii pentru vacanţă – mă îmbarcam în avion şi îmi petreceam câteva zile de vis , departe de acritura de Cole , “ şeful model “ . Ha ! Nu este nici pe departe atât de perfect pe cât se crede , este doar un alt ipocrit ce ştie să mă folosească pentru a-i face treaba . Aşa şi frati-su , un copilaş , aşa cum l-am botezat , din cauza vocii sale foarte subţiri . Mă bucur că i-a trecut obsesia pentru mine , nu m-aş uita niciodată la Alex .
“ … Moartea publicistului şi scriitorului Cole Green nu a fost încă elucidată , speranţele familiei reducându – se constant . Singura lor alinare este promisiunea agentului Caroline Cruz . Se pare că aceasta va face tot posibilul in speranţa rezolvării cazului . “
Am citit aceste câteva rânduri de două ori şi am scos un “uau†pe gură , făcând ochi mari . Hei , staţi aşa , când am promis eu ceva ? Am aruncat ziarul făcut motol pe jos – cei drept , am vrut să nimeresc coşul , dar niciodată n-am fost bună la bascket . Acum urma să trag concluzia că gura unora e prea mare : Mama lui Alan , sora lui Alan sau Cole , arogantul meu şef . Nu mai am scăpare , chiar că nu mai am . Trebuie să duc acest caz până la capăt , evitând durerea sau lacrimile , sinceră să fiu , dăunează grav sănătăţii . Madz încă se uita la mine , uimită …
- Hai să nu ne mai insultăm una pe alta , eu zic să ne unim . Ce zici dacă lucrăm împreună , de dragul lui Al ? Poţi fi ajutorul meu , şi-aşa n-ai slujbă … Buzele mele s-au arcuit într-un zâmbet senin , pe când ea se încrunta . Ce ? Am mai adăugat , în timp ce ea încerca să
rostească ceva , dar parcă nici ea nu ştia ce să zică .
Am repetat foarte curioasă întrebarea .
- Nu … Of , Lina … Iartă – mă , vrei ? Nu ştiu , mă mai gândesc … Şti , eu nu cred că mă pricep la aşa ceva , nu …
Am lăsat-o să vorbească , nu i-am mai acordat atenţie – Nu voia , bine atunci . Interesantă vizita sa : a plâns , mi-a reproşat şi acum îmi cere scuze . Câtă nevoie am de tine Al . Dacă cumva ai putea să mă ajuţi , măcar cu un indiciu , cu ceva dovezi că nu te-ai sinucis . Ideea asta era pusă pe lista cauzelor morţii , dar nici nu aveam cum să pun punctul pe “ i “ şi să declar cazul rezolvat cum mulţi detectivi procedau .
Mi-am reluat locul la birou , trântindu-mă leneş pe scaunul de piele . Am luat o gură de cafea , rece şi destul de amară ... Nu avea deloc un gust plăcut , dar reuşea să mă ţină pe picioare . Am privit-o pe roşcată pe sub sprâncene , ce mai stătea acolo . Nu am putut să nu îi observ ţinuta , rochia pe care o purta îi stătea extrem de bine , dar eu una aş fi îngheţat în ea .
- Mulţumesc ! Mulţumesc că îl iubeşti aşa de mult pe Alan , că mi-ai creat poftă de a – i rezolva cazul : M-ai scos din starea aceea de melancolie , dar cred că te-ai purtat destul de ipocrit şi să nu îmi spui că nu eşti geloasă , pentru că n-am să te cred . Acum , eu zic că mai bine pleci , pentru că eu oricum am de gând să mă car acasă – am de gând să mă ţin de ... aşa – zisa promisiune Madz .
I-am aşteptat reacţia . Speram să mă însoţească .