O trecem pe feminin

[Teh]

Mulţaaam fain de comentarii! <3 sper să vă placă în continuare.... ăăă, şi am venit şi cu capitolul următor. Sincer nu m-am uitat deloc peste greşeli cuz... trebuia să postez, I dont wanna get killed ya know : )) .
Ăh, lectură plăcută! mulţumesc că sunteţi alături de mine :X !

[center]Capitolul Douăzeci şi unu[/center]

- Şcoala de corecţie.
Am rămas mască atunci când am auzit cuvintele rostite de el.
Era nebun?
Probabil că da. Fratele meu a vrut să zică ceva însă bătrânul l-a oprit , intervenind. Se părea că nu terminase ceea ce tocmai începuse. Faţa îi era crispată, acum mai mult ca niciodată era brăzdată de riduri. Sprâncenele şi le arcuise într-un mod în care îţi dădea fiori. Sau cel puţin mie îmi dădea. Ochii săi negrii mă aţintiseră. Superioritatea era uşor reflectată prin aceştia.
Cred că într-un fel semănam cu el. Dar nu mă bucuram de acest lucru chiar acum.
- Acolo ar trebui să te trimit. La o şcoală de corecţie. Eşti iremediabilă, ai un comportament îngrozitor. Totuşi nu vreau să îmi sară Irina în cap, şi recunosc că am făcut şi eu anumite greşeli în ceea ce te priveşte. Însă nu da vina pe mine că maică-ta nu a ştiut să te crească. Asta nu e vina mea.
E pe naiba. Vorbea de parcă el fusese cel jignit. De parcă eu îl lovisem. Ce idiot. Ce nenorocit. Era tatăl meu şi totodată îl detestam, în clipe ca acesta. De ce îmi făcea aşa ceva? Mă insulta. Mă renega, într-un fel sau altul. Şi nu avea niciun drept!
- Cu ce drept spui asta?
Nu am reacţionat eu. Tonul îi era ridicat şi foarte nervos. De mult nu îl mai văzusem aşa pe fratele meu. Îşi pierduse cumpătul.
- Răspunde! Vii aici să ne trânteşti nouă regulă când tu ne-ai abandonat. Măsoară-ţi cuvintele şi nu mai fă atâta caz dintr-o problemă minoră. Nu cred că trebuie să reacţionezi în halu’ ăsta. Dacă nu ai fi plecat de acasă situaţia ar fi fost alta. Acum nu veni să remediezi totul, că aşa nu merge.
Aproape că am rămas cu gura căscată. Îl ţineam de braţ, nu mai ştiu când am făcut acest gest. Mă simţeam protejată lângă acesta. Fratele meu mai mare. Acum , involuntar, câteva lacrimi mi s-au rostogolit pe obraji. Erau fierbinţi, deşi eu trupul mi-l simţeam rece. La început au fost doar două, însă după au început să curgă şiroaie . Picături fierbinţi şi amare. Nu suspinsam. Mâinile mele s-au pus în jurul feţei, încercând să ascundă gestul acela disperat.
Plângeam. Şi nici măcar nu înţelegeam de ce. O mână m-a atins, dar m-am ferit fără să o recunosc.
Îmi pare rău.
Da , dacă aş fi zis asta ar fi fost bine pentru toţi, nu ? Aş fi fost iertată. Dar nu vreau să mint, pentru că nu regretam ceea ce făcusem. Nu aveam de gând să fiu eu călcată în picioare pentru că aşa vrea el . Egoistul acesta bătrând.
- Mirabela, te rog să nu faci crize din acestea acum. Nu ai cum să îmi înăbuşi decizia. Aşa că termină cu fiţele şi opreşte-te din plâns.
FIŢE? Acum clar că îmi călcase pe coadă. Bine, nu aveam una. Însă ce dracu? Eu aici sufeream. Mi-am închiţit într-adevăr lacrimile, asta din cauza nervilor. Inima începuse iar să îmi accelereze şi mi-am încleştat palmele în pumni. Am strâns din dinţi şi m-am uitat la el.
Ştiam că acum expresiile feţelor noastre erau asemenea. Şi se putea vede că suntem tată şi fiică. Dar eu nu aveam de gând să pierd.
- Nu mă face să râd! Dacă sufăr nu e bine, dacă nu o fac iar nu e bine. Adevăru’ e că te doare undeva de ce mi se întâmplă mie. Nici nu ştiu ce cauţi aici, nu ştiu. Dar nu vreau să te văd. Eşti îngrozitor, te urăsc! Te urăsc din tot sufletul meu!
Cele două rude prezente se uitau la mine. Le simţeam apăsarea din ochi. Niciunul nu părea să zică nimic. M-am uitat la Cristi şi i-am zâmbit melancolic.
A vrut să zică ceva însă mi-am îndreptat privirea spre tatăl meu. S-a transformat evident într-una plină de disrepţ- am văzut că şi-a ferit ochii şi că îşi schimbase chipul.
- Nu retrag ce am spus.
Am adăugat scurt şi rece. Mai calm decât am creut că voi putea vreodată . A dat din cap.
- Åžtiu.
Nici nu mai trebuia să răspundă, aşa că nu am luat în considerare gestul acela lipsit de importanţă.
- Nu merg la nicio şcoală de corecţie.
Nu a zis nimic pentru că eu am mai adăugat, pe acelaşi ton îngheţat.
- Şi nici nu vreau să aud de comentariile acelea stupide, tată dragă. Nu ai niciun drept asupra mea . Ar trebui să fi fericit că încă îţi permit să mă vezi.
- Mirabela!
L-am auzit pe Cristi mustrându-mă, m-am întors spre el.
- Acesta este adevărul, o ştii la fel de bine ca şi mine.
Nu a dat replică la cuvintele mele, şi am crezut că asta înseamnă că pot continua ceea ce am început.
- Deci, ce vrei să fac?
Da. Chiar asta îl întrebasem. Ştiam că nu avea să mă lase să mai stau aici. Sau cel puţin aşa presupuneam. Iar eu nu vroiam ca mama să se întoarcă aşa brusc în ţară doar din cauza mea. Avusese grijă de mine 16 ani, timp în care de obicei a făcut-o singură. Sau nu, asta s-a întâmplat în decursul ultimilor ani... Cei atât de importanţi pentru mine. O iubeam, şi nu vroiam să îi stric visurile. Cred că era pentru prima dată când nu eram şi eu egoistă.
Iar el. El ce? Nu s-a preocupat când trebuie de mine, acum să suporte consecinţele. El singur.
- Şi nu vreau să o târâm pe mami în chestia asta. Măcar pentru asta asumă-ţi responsabilitatea.
Calm, a vorbit. Tonul vroia să îi fie blând. Mda, cumpără pe altcineva cu trucul acesta ieftin.
- Cel mai bine ar fi să vii să locuieşti la mine acasă. Acolo am putea fi împreună şi să rezolvăm aceste lucruri...
Ha! Desigur, împreună... De mult am uitat termenul acesta. Pentru că nu ai fost acolo. Am oftat încercând să mă eliberez de trecut. „ Iartă!” îmi zicea conştiinţa dulce. Căci aceasta putea fi atât de drăguţă în clipe ca aceasta. Eu însă nu găseam o rezolvare coerentă. Nu ştiam ce vreau, dar ştiam că nu am de ales.
- Bine.
A fost surprins de tonul meu şi răspunsul promt. Am dat din umeri indiferentă.
- Mi-am făcut deja bagajele.
Acum era clar ÅŸi mai uimit. Cristi a vorbit.
- Nu trebuie să plecaţi chiar azi. Şi.. Ela, trebuie să vorbim cu mama despre asta. . . Şi mai este şi....
Nu l-am lăsat să continue. Am chicotit . Falsat.
- Hei, nu mai e nimic de vorbit. Trebuie doar să îmi aranjez transferul de la liceu dar asta se face şi la telefon.
Bătrânul a vorbit.
- O să plecăm mâine Mirabela. Aşa e cel mai bine. Trebuie să merg şi la şcoală să rezolv câteva lucruri.. Şi tu poate vrei să îţi iei la revedere , cum trebuie, de la prietenii tăi.
Vai, acum eşti îngrijorat de soarta mea? Până acum ţipai de parcă era sfârşitul lumii. Am oftat încercând să mă eliberez de griji. Cred că şi de ranchiună. La urma urmelor, mi-o făcusem cu mâna mea. Şi chiar nu regretam. Mă bucurasem de fiecare gest, în special palma pe care i-o dădusem Mihaelei. Merita! Pe bune dacă nu !
Reuniunea noastră s-a spart curând, bătrânul a plecat spre liceu iar Cristi se pregăea şi el să facă acelaşi lucru.
- Ăh, ne vedem diseară. Îi zici tu mamei, sau eu?
- Eu.
A dat din umeri şi a plecat, iar eu am putut să mă relaxez . Nu a durat prea mult, căci mi-am deschis telefonul mobil şi am apelat-o pe scumpa mea mămică. Acum trebuia să găsesc o versiune perfectă prin care să n-o rănesc.
- Bună Mirabela! Oh, am încercat să te sun . Ce ai făcut cu telefonul ăla? Hmm, m-a sunat taică-tu, a zis că ai fost exmatriculată. A început să râdă. Nu te-nveţi minte?
Uau. Asta era ceva ciudat. Cred că mama era prea fericită de nu mă certa. O să aflu cauza altădată. Am zâmbit inconştient. Chiar mă bucuram să îi aud vocea. Cum puteam să îi stric eu dispoziţia cu toate grijile mele?
Aveam şi eu inimă. Am adoptat cel mai vesel ton posibil.
- Da! Îţi vine să crezi? A fost aiurea, adică vroiau să îmi cer scuze de la tipa aia. Şi nu am făcut-o, de fapt i-am mai dat o palmă . Se uita la mine atât de superioară, puteam să-i permit?
Am auzit un râs în micul obiect şi am continuat.
- Dar de, o să merg să stau cu tati şi să mai intru în conflict şi pe la alte licee. Nu de alta, dar în oraş aici sunt toate locurile ocupate! Nu mi-a venit să cred! Şi nu mă lasă să merg în oraşul de lângă noi, şi apoi.. Ar fi cam obositor.
Nu am lăsat să vadă nimic ce ar contura furia în tonul meu. Sau supărarea, sau orice altceva. Tot falsând aşa parcă nici eu nu mai eram atât de deprimată din această cauză. Totuşi ... Ştiam că îmi va fi dor de multe lucruri de aici. Trebuia să am grijă ca mama mea să nu suspecteze nimic. Am vorbit iar.
- Deci o să fie bestial. Nou oraş, altă lume... Uau! Bine o să îmi fie dor de Aura dar o să o vizitez. Şi ea pe mine. O să îl conving eu pe moş. Ă, adică tati. Am râs. Şi ştii? Am auzit că au o grămadă de săli drăguţe acolo. Poate fac performanţă la baschet.
Nu prea avea logică ce ziceam eu dar adăugam tot ceea ce îmi trecea prin minte. Şi avea efect.
- Ştiu şi eu... eşti sigură? Aş putea să mă întorc în ţară şi să rezolvăm cu vreun liceu din zonă. Nu cred eu că toate sunt ocupate!
Era acel ton pe care îl adopta când vroia să mă convingă de ceva, chiar dacă ea nu era de acord cu acel lucru.
- N-auzi, sunt ocupate. Doar dacă nu vrei să fiu băgată la profil de matematică-informatică. Eh, uite că eu nu am chef de asta.
A chicotit şi am mai vorbit puţin despre unele detalii până ce am fost sigură că e convinsă de faptul că sunt fericită. Nu avea nevoie să ştie chiar totul.
Atunci de ce m-am simţit atât de singură când apelul s-a terminat?
Nu ÅŸtiu.
Sau poate că aş putea să aflu gândindu-mă la asta. Însă este dureros. Iar mie nu îmi plac lucrurile ce provoacă suferinţă.
Ia dă-o-n morţii ei de treabă, că doar nu o să stau deprimată tot restul existenţei mele.
Am ieşit din apartament şi am bătut la uşa Aurei. Mi-a răspuns tanti Cristina în scurt timp.
- Săr’na. Ce faceţi? Aura e acas’?
Am zâmbit larg şi sincer şi aceasta m-a poftit înăuntru.
- Bună Mirabela. Ce mai faci? Ah, da este. Stai să o chem imediat. Hmm, am auzit că a venit tatăl tău azi...
Mi-am dat ochii peste cap.
- Păi da, plecăm mâine. Ştiţi... E mai bine să stau cu unul din părinţi.
Speram că încă nu aflase despre isprava mea. Ar fi fost culmea ca după să nu mă mai lase să stau de vorbă cu Aura. Eh, şi la o adică... Oricum nu o să ne mai vedem atât de des. Din păcate.
- Ah !
A venit la mine şi m-a îmbrăţişat. Nu avea leac, fata asta. Blondă de-a binelea. I-am răspuns strânsorii şi am plecat afară.
- Deci, deci? Ce ai rezolvat? A început să mă interogheze îngrijorată. Îmi menţineam acea dispoziţie caldă şi resemnată. Şi zâmbeam. Nu ştiu de ce.
- Păi , din păcate, o să trebuiască să locuiesc cu tati şi cu fufa cu care stă. Adică nu mi-a zis nimic de ea, dar în fine. Ştii ce cred eu.
A dat din cap. Era tristă şi dezamăgită. Am scos limba la ea.
- O să vii în vizită?
I-au strălucit ochii.
- Eu o să vin, că de mine nu scapi. Am adăugat rapid.
- Ar fi bine să te ţii de promisiune. A replica aceasta.
Am dat din umeri.
- Logic scumpilici.
Ne-am plimbat prin oraş şi deasemenea ne-am întâlnit cu Alice şi cu nişte colegi, care se părea că vroiau să îşi ia rămas bun de la mine. Am râs o grămadă cu aceştia, nu mă aşteptam. Iulian mi-a spus chiar că plănuia să mă ia de nevastă dar i-am spulberat visele cu plecarea asta. Ne-am amuzat copios cu toţii la replica lui.
Avea să îmi fie dor de ei. Ştiam asta. Dar viaţa aşa era uneori. Fie că ţi-o faci tu cu mâna ta, sau o fac alţii pentru tine.
M-am distrat. Aşa pot spune. Chiar nu am realizat când s-a făcut seară, nu că vreunul dintre noi şi-ar fi dat seama. Am fost în mall, am fost şi în parc ( şi am băut bere, chiar şi Aura ) . A fost amuzant să facem asta, şi m-am bucurat că acei colegi au fost cu mine.
Ba nu . Prieteni.
Eram în drumul spre casă, de fapt apăruse şi Raul şi ne ducea el. Am glumit ceva timp cu el , nu îl mai văzusem de mult. Bine, de o săptămână? Două? Cât trecuse din ziua în care îi spusesem acele lucruri?
Chiar nu conta.
- E păcat că pleci. Nu mai are cine s-o influenţeze negativ pe Aura.
A început să râdă şi la fel am făcut şi noi două. Acesta era stilul lui de a spune că o să mi se simtă lipsa prin jur. Eu am dat din umeri.
- Mda, eşti tu aici. Şi dacă se întâmplă ceva , te castrez.
Şi de această dată am continuat să ne amuzăm, deşi replica venea de la mine. Am regretat ceva în acest moment. Da. Faptul că nu am petrecut mai mult timp alături de ei.
Erau un cuplu bine fondat. Chiar dacă se certau. Şi poate că Raul era un nemernic, doar era băiat; dar Aura a mea avea nevoie de el. Şi eram şi eu conştientă de asta.
Totuşi, din cauza egoismului meu, îmi părea rău că nu avea nevoie de mine.
O să îmi lipseşti. Serios, scumpilici.
Nu am zis asta cu voce tare. Nu eram doar noi două. Şi apoi cred că eram iar prea patetică. Depindeam prea mult de ceilalţi. Nu-i aşa?
Mda. Aşa trebuia să fie. Şi eu mă credeam puternică. Dar adevărul este că mă agăţam de orice persoană din jurul meu şi uram să fiu singură. Nu îmi plăcea să trebuiască să fiu doar eu cea care să înfrunte lucrurile.
Dar nu a fost întotdeauna aşa? Am ştiut să mă apăr singură şi pe ceilalţi!
Poate de aceea mă simţeam ca dracu.
Am ajuns în faţa blocului şi eu mă pregăteam să urc în apartament când mi-a sunat telefonul . Mi-am luat la revedere de la ceilalţi doi după ce a m vorbit cu tata. Tocmai îmi spusese să vin acasă la Cristi ( enervant ) pentru că luam cina acolo. M-am resemnat şi am decis să urmez „ ordinele”.
- O să mor fără tine !!
Mi-a zis prietena mea cea mai bună în timp ce mă strangula. De fapt doar mă îmbrăţişa. I-am răspuns în acelaşi mod. Şi Raul a fost puţin trist . Ce era cu el?
- Să nu te mai întorci.
Mi-a zis cu zâmbetul pe buze.
- Ba da, cineva trebuie să îţi facă viaţa un chin.
Am râs amândoi şi Aura aproape că a început să zâzâie. Eu am decis să plec spre locul în care fusesem chemată. Deşi se lăsase seara nu mă deranja să merg singură pe stradă. Asta din cauza faptului că era destulă lumină artificială şi nu trebuia să merg prin locuri întunecate sau ceva asemănător. Nu eram chiar atât de neînfricată cât să nu îmi pese dacă apare vreun violator să-mi facă felul.
- Bau!
Am tresărit la auzul acelei voci. Nu eram pregătită şi primul meu instinct mi-a spus să fug pe unde văd. Totuşi, nu am făcut-o . Asta pentru că am recunoscut persoana ce se afla acum în spatele meu. Am expirat şi inspirat pentru a mă calma. Inima îmi bătea mai tare, pentru că mă speriasem.
- Nu te mai furişa aşa în spatele altora!
I-am zis morocănoasă şi acesta a zâmbit. Mă întorsesem spre el.
- Mergi la Cristi?
Oh, nu ştiu ce să zic. Avea mereu acest ton protectiv faţă de mine . Mă îngrozea acest lucru. Nu aveam nimic cu el, dar nu înţeleg de ce îmi dădea senzaţia aceasta de frică.
- Dap. Åži aproape am ajuns. Tu ce faci?
A dat din umeri şi am văzut că era cu „ gaşca” . Îl aşteptau nişte tipi ceva mai departe.
- Eu te conduc. E cam aiurea să mergi singură noaptea prin părţile astea.
A făcut paşi şi m-am văzut nevoită să fac acelaşi lucru. Ar fi trebuit să îi spun că nici cu el nu mă simt prea bine şi în siguranţă. Doar dacă nu mi-ar mai aruncat privirea aia. Adică, era supra-protectivă şi oarecum obsedată.
Ok. Nu judeca o carte după copertă.
Poate că nu era aşa.
Aproape că ajunsesem în faţa casei lui Cristi. Mda, el nu locuia la apartament.
- Mersi pentru că m-ai ajutat atunci!
Am zis eu pe un ton vesel . Vroiam să fac conversaţie, situaţia era prea stânjenitoare.
- Fără probleme, era un nenorocit oricum. Am auzit ce-ai făcut cu tipa aia.
A chicotit iar eu am dat din umeri.
- Mda. Câteodată îţi poţi face şi singur dreptate.
Acum ajunsesem în faţa locuinţei lui Cristian. S-a apropiat de mine şi şi-a pus o mână în părul meu. M-a mângâiat.
CE? Ce vrea să însemne gestul acesta? Am rămas mască şi cred că mi-a văzut uimirea de pe chip. S-a apropiat de faţa mea şi m-a sărutat pe obraz.
- Să nu mai umblii singură, bine?
Am dat din umeri. Eram încă sub stare de şoc.
- Pa, Paul! Am zis înainte să bat la uşă . A stat acolo până ce am intrat în locuinţă.
Care era problema lui?
Am încercat să mă eliberez de aceste gânduri şi mi-am concentrat atenţia asupra Anei. Chiar trebuia să o suport ? Nu mai dura mult. Era doar o amărâtă de cină.
Nu ştiu cum toţi se purtau aşa normal. Căci pentru mine se schimbaseră atât de multe în ultima vreme.
- Auzi bro, care-i treaba cu Paul?
A dat din umeri, eram la masă . Tata habar nu avea despre cine vorbeam. Nu că mie mi-ar fi păsat să îi explic. Ana era preocupată de nu ştiu ce dracu ( m-am ferit să o privesc toată seara , mă enerva! ) .
- Ce vrei să zici?
Am oftat.
- Nimic. M-a adus aici . Am crezut că avea treabă cu tine sau ceva .
Mi-am dat ochii peste cap. Ciudat băiat.
- Habar n-am. Poate a vrut să facă doar un gest drăguţ.
Cam aşa s-a încheiat şi conversaţia aceasta. Şi ce gest dulce a făcut.
Mâine urma să mă aflu pe drum spre un loc pe care probabil îl voi urî. Voi sta într-un loc cu o femeie care nu îmi este mamă.
Şi va fi distractiv. Am râs în sinea mea.
Nu . Eu urma să fac situaţia să fie încântătoare. Doar s-aştepte cu toţii, dacă au crezut că le-au văzut pe toate, ei bine.... Încă nu m-au întâlnit pe mine.