06-02-2010, 02:36 PM
Speranţa moare ultima, dar moare.
Dacă ar fi să mă ghidez după vreun citat atunci când vine vorba de otpimisim, sau după caz pesimism, atunci asta s-ar raporta la propoziţia de mai sus, duh
. Eu pot fi atât pesimistă cât şi optimistă. Adevărul este că depinde de caz, de gravitatea problemei şi aşa mai departe. De regulă, atunci când sunt implicate şi alte persoane în aceste probleme tind să devin oarecum pesimistă. Dar nu în cadrul extrem încât să încep să fac chiar aşa crize interminabile de depresie, lol. Nici chiar aşa. Însă tind , pur şi simplu, să cred că nu există o rezolvare. Şi speranţa, buff moare. Însă asta cred că se datorează realismului nu neapărat fenomenului de pesimism. I mean, Hello. Când eşti în faţa unei situaţii care pare pur şi simplu să nu aibă ieşire, cred că e normal să începi să crezi că da, chiar nu are ieşire. Câteodată speranţele's doare deşarte şi dădătoare de probleme [ asta dacă ar fi să mă întrebi pe mine ]. În situaţii extreme pur şi simplu sunt realistă.
Totuşi, atunci când sunt doar eu implicată şi conflictul, sau mă rog problema, pare să nu fie atât de gravă, sunt foarte optimistă. Doar să nu fie 'băgate' şi alte persoane că atunci încep să nu mai cred acelaşi lucru. E aiurea să îţi pese şi de alţii, că trebuie să fi cu ochii şi pe ei xD Asta când vine vorba de persoane apropiate, pur şi simplu nu poţi să visezi şi să ai speranţe pentru orice când ştii că , poate, siguranţa persoanelor la care ţii se poate zdruncina. Vorbim aici iar de cazuri extreme. Obviously that I dont give a damn on strangers, but still so xD
Enfin, cred că depinde de situaţie. Cel puţin aşa e la mine <3 nu's mereu optimistă sau mereu pesimistă. : )) it depends.
Dacă ar fi să mă ghidez după vreun citat atunci când vine vorba de otpimisim, sau după caz pesimism, atunci asta s-ar raporta la propoziţia de mai sus, duh
. Eu pot fi atât pesimistă cât şi optimistă. Adevărul este că depinde de caz, de gravitatea problemei şi aşa mai departe. De regulă, atunci când sunt implicate şi alte persoane în aceste probleme tind să devin oarecum pesimistă. Dar nu în cadrul extrem încât să încep să fac chiar aşa crize interminabile de depresie, lol. Nici chiar aşa. Însă tind , pur şi simplu, să cred că nu există o rezolvare. Şi speranţa, buff moare. Însă asta cred că se datorează realismului nu neapărat fenomenului de pesimism. I mean, Hello. Când eşti în faţa unei situaţii care pare pur şi simplu să nu aibă ieşire, cred că e normal să începi să crezi că da, chiar nu are ieşire. Câteodată speranţele's doare deşarte şi dădătoare de probleme [ asta dacă ar fi să mă întrebi pe mine ]. În situaţii extreme pur şi simplu sunt realistă. Totuşi, atunci când sunt doar eu implicată şi conflictul, sau mă rog problema, pare să nu fie atât de gravă, sunt foarte optimistă. Doar să nu fie 'băgate' şi alte persoane că atunci încep să nu mai cred acelaşi lucru. E aiurea să îţi pese şi de alţii, că trebuie să fi cu ochii şi pe ei xD Asta când vine vorba de persoane apropiate, pur şi simplu nu poţi să visezi şi să ai speranţe pentru orice când ştii că , poate, siguranţa persoanelor la care ţii se poate zdruncina. Vorbim aici iar de cazuri extreme. Obviously that I dont give a damn on strangers, but still so xD
Enfin, cred că depinde de situaţie. Cel puţin aşa e la mine <3 nu's mereu optimistă sau mereu pesimistă. : )) it depends.