My worst nightmare is losing you [Tokio Hotel twincest; made by two yaoi lovers]

[I hate maths.]

Mulţumim pentru comm fetelor.Aici e capitolul scris de Angelique.Sperăm să vă placă:)


Capitolul 7 – Sentimente. Prind curaj.
De când mă ştiu, pentru mine au existat doar două categorii în care am putut să împart oamenii: Bill şi alţii. Chiar şi pe mine mă încadram în a doua categorie, deoarece mă consideram insignifiant pe lângă fratele meu geamăn. Recunosc, de la un timp mândria nu mai încape în corpul şi în mintea mea, aşa că trebuie să o dau pe din-afară, scoţând pe gura cele mai ciudate afirmaţii.
Spun mereu: „Tom ist der Beste”, dar niciodată nu gândesc ca şi cum afirmaţia pe care o fac e adevărată. Mă uit mereu în jurul meu şi văd chipuri ce mă privesc cu dispreţ din pricina îngânfării de care dau dovadă, dar mie nu îmi pasă. Atâta timp cât Bill ştie cine sunt eu, restul nu contează.
Tind să cred că cealaltă jumătate a mea, aceasta fiind fratele meu, mă cunoaşte mai bine de cât eu însumi. Dovada: a ştiut să mă provoace îndeajuns încât să scap de inhibiţii şi să îl sărut cu pasiune.
A fost atât de pătrunzător, mă refer la sentimenul ce m-a învăluit odată ce i-am cuprins buzele într-un joc al iubirii şi al focului dinăuntrul inimii. Cum i-am simţit tremurul am mers mai departe, mişcându-mi limba pe conturul gurii lui, până când am primit permisiunea să văd cum e înăuntru. Pentru o clipă mi-a venit să spun: „Săruţi bine, cu siguranţă suntem rude”, dar m-am abţinut, de teamă să nu mă împingă, iar eu să mă agăţ în cădere de unul dintre picioarele lui ce mă înconjurau pe ambele părţi, căci exista posibilitatea să cădem amândoi, iar lucrurile s-ar fi încins şi mai mult în acel sărut.
Mi-am găsit forţa necesară să mă ridic, cu greu totuşi, şi să îl las zăcând pe pat, cu nişte haine uscate lângă el şi cu respiraţia tăiată. Nu am căutat cuvinte cu care să închei această scurtă dar incitantă „conversaţie”, aşa că am ieşit cu avânt pe uşă, fără să îi adresez nici măcar un cuvânt de alinare, cu toate că eu însumi ştiam ce greşeală imensă făcusem.
Am vrut să cobor la parter, deoarece înserarea a adus cu ea şi acel aer magic al Crăciunului, chiar dacă era acoperit cu o adiere de tristeţe. Mama m-a oprit chiar pe pragul livingului, întrebându-mă îngrijorată:
-Bill?
Vocea ei stinsă denota îngrijorare, iar eu am dar din cap în semn de aprobare. Intuiam ce gândeşte, aşa că m-am dat la o parte şi am lăsat-o să treacă spre scări şi, implicit, spre camera mea şi a fratelui meu.
Mi-am continuat în linişte drumul spre bucătărie, unde se pare că erau adunaţi toţi, şi m-am aşezat confortabil în capul mesei. Tatăl meu biologic şi Gordon discutau despre ceva circuite electrice, deloc pe domeniul meu, aşa că am decis să intru în vorbă cu tânăra logodnică a lui Jorg Kaulitz.
- Mă scuzaţi, domnişoară, dacă par prea indiscret, am început eu, încercând să dau conversaţiei un aer cât mai elegant şi mai formal posibil, dar sunt groaznic de curios ce vârstă aveţi.
S-a făcut că nu mă aude, dar a realizat curând că eu nu aveam de gând să îmi iau ochii de pe ea până când nu voi auzi răspunsul. A oftat şi a vorbit cu aceeaşi voce angelică şi delicată:
- Nu ar trebui să întrebi o doamnă aşa ceva, spuse ea ironic, accentuând cuvântul „doamnă”. Totuşi, îşi voi răspunde deoarece te consider un copil bine crescut şi capabil să vezi dincolo de aparenţe. În martie voi împlini douăzeci şi şase de ani.
- Uimitor, într-adevăr, am şoptit eu, cu admiraţie. Şi cu ce vă ocupaţi?
-Sunt în ultimul an la Facultatea de Medicină din Berlin, şi am absolvit Dreptul, tot în capitala Germaniei.
- Totuşi, după accent, aş putea paria că nu sunteţi de prin zonă. Aveţi o pronunţie tipic rusească, dacă îmi e permis să adaug.
A stat puţin şi m-a ţintuit cu privirea, iar eu i-am zâmbit cald, încercând să-i transmit că nu are de ce să se teamă când e în preajma mea. Nu cred că a mers figura, dar ea mi-a răspuns după vreo cinci minute în care şi-a formulat atent răspunsul.
Părinţii mei s-au născut lângă Sankt Petersburg, dar s-au mutat în Germania imediat după ce Zidul Berlinului a fost dărâmat. Deci, da, eu sunt rusoaică la origine, a spus ea, aducând toate completările necesare.
Am tăcut o vreme, procesând informaţiile pe care tocmai mi le furnizase. Doamne, am în faţă o femeie blondă, de douăzeci şi cinci de ani, frumoasă ca un diamant preţios, cu două facutlăţi grele în CV, şi tot Bill era cel care îmi făcea inima să salte ca nebuna.
În comparaţie cu fratele meu, această Annika era doar o copie nereuşită a lui Wonder Woman, pe când Bill era cea mai reuşită bandă desenată cu Superman, iar în lumea ficţiunii Superman îi bate tot timpul pe cei răi. Am încercat să mă împac cu gândul acesta, exteriorizându-mi adevăratele sentimente. De parcă...
-Scuză-mă, eşti apropiat de fratele tău? A întrebat cu o voce ceva mai stridentă rusoaica.
- Ce chestie mai e şi asta? Am răspuns obraznic, distrugând printr-o singură întrebare retorică toată relaţia atent clădită pe care am construit-o cu Annika.
- Voiam să ştiu cum te-ai simţi dacă Bill ar fi, cum să spun eu aşa, luat.
A învârtit cuţitul în rană. Am vrut să mă aplec uşor, deoarece pieptul meu o lua razna, la fel ca şi pulsul, dar am simţit o mână delicată şi nişte unghii lungi, negre, accentuate pe la un capăt cu o dungă albă atingându-mi umărul şi mângâindu-mă puţin.
- Nu plec nicăieri, nici pentru un milion de euro!
Vocea lui Bill a sunat atât de răsunător în camera acoperită de o pânză de tăcere, încât pentru un moment am vrut să-i închid gura, fiindcă îmi era frică de reacţia blondei. Contrar aşteptărilor mele, ea a zâmbit protector, părând într-un fel mulţumită.
Mi-am luat ochii de pe ea şi l-am privit cu intensitate mare pe Bill. În mimica lui nu puteam să zăresc nici cea mai mică părere de rău, ba chiar din contră, părea în mare măsură mulţumit de „tratamentul” pe care i l-am aplicat, aşa că parcă uitase de motivul ce ne întuneca amândurora Sărbătorile.
Fără să-mi ceară permisiunea, Bill s-a aşezat în poala mea şi şi-a prins mâinile de ale mele. În adâncul sufletului, rana era încă deschisă, dar, dat fiind că aceasta era ultima lună pe care o petreceam acasă, am decis să dau uitării pentru o clipă cuvintele dure ale tatălui meu.
Nu m-am alăturat discuţiei, am privit doar masa de lemn de cireş, acoperită de o pânză albă şi fină. Pentru un moment, singurele cuvinte ce îmi străbăteau memoria plină de fantasme erau versurile unui cântec pe care l-am urât la început, dar de acum treizeci de minute totul părea să aibă sens. Mulţi ar traduce acest cuvânt, Geisterfahrer, cu un aşa-zis „călăreţ-fantomă”, dar pentu mine acest simplu substantiv căpătase o valenţă simbolică mult mai dezvoltată. Bill spunea mereu că acest cântec este bun de dedicat unei persoane iubite, sau mai degrabă alesei inimii tale.
Nu consider că aş face o greşeală de proporţii dacă aş ţipa cât m-ar ţine plămânii:

„Ich bin hier
Hinter dir
Geisterfahrer
Ich komm mit
Auf deinem letzten Stück”

Acum, acest cuvânt, Geisterfahrer, mă duce imediat cu gândul la Bill. Inima mea o ia razna şi îmi şopteşte cu grijă că iubesc. Zâmbesc când îi aud vocea cristalină în întunericul sufletului meu, e ca şi o rază de lumină ce sclipeşte pe dinăuntru, ce se opune tuturor contradicţiilor. În mintea mea, ştiu că e greşit ce fac acum, dar spiritul meu e mai viu când îmi amintesc acel sărut fenomenal.
Astfel, luâdu-mi inima în dinţi, mi-am făcut scurt semnul crucii şi am şoptit încet, astfel încât fratele meu să nu mă poată auzi: „Doamne, iartă-mă!”. Cu o mişcare abilă i-am întors lui Bill chipul fragil şi l-am privit cu subînţeles câteva secunde. El a dat din cap, negând vehement, dar eu mi-am lipit buzele de ale lui, acolo, în faţa tuturor, fără să-mi pese cine se uita.

_____________________________________________________________________
Traduceri:
Tom ist der Beste- Tom este cel mai bun