17-01-2010, 11:31 PM
Mulţumesc Minnie Mouse D: . Mă bucur foarte tare că îţi plac one shot-urile mele.... şi chiar mă surprinde, dar mă bucur! Mulţumesc şi pentru comentariu / părere. ... O să scriu şi ceva vesel or comedy, dar pentru moment am scris altceva.. Pentru că, vedeţi voi, ascultam o melodie şi m-a inspirat aşa puţin [ titlul este constituit din nişte versuri din această melodie ~ numită Corazon salvaje de Mijares ] . În fine, nu ştiu cât de bine a ieşit, însă sper că am descris esenţialul... Sper să vă placă!
Mulţumesc încă odată <3 !
Înapoi în trecut, unde această realitate nu mă putea atinge, am crezut în destin.
Întâlnirea noastră nu fusese întâmplătoare, ci inimile noastre s-au strigat, s-au căutat şi s-au găsit. Picăturile de ploaie aveau menirea de a ne face trupul să semene. Tunetele ne marcau întâlnirea iar fulgerele ne făcea sufletele să strălucească...
Da, înapoi atunci am crezut că acelor ochi negri le-a fost scris să mă privească doar pe mine, iar că braţele mele aveau să le atingă doar pe ale tale....
În trecut... Am crezut că doar mie îmi vei zâmbi aşa....
A fost destin, oare?
Gândurile ei păreau departe, deşi se aflau chiar în mintea ei. Făcând parte din aceasta.
Degetele sale subţiri se propagau pe clapele pianului. Tonurile erau armonioase şi dureroase, învăluind camera cu un sunet înăbuşitor. Te prindea în pânza sa, făcându-te să pluteşti în atmosfera dureroasă . Uşor, tonalitatea a scăzut şi mişcările mâinilor au fost mai lente, lăsând clapele să respire. Încet, lăsând o lacrimă să i se scurgă pe obraz, apăsă pentru o ultimă dată. Braţele sale stăteau nemişcate, iar părul său flutura în adierea uşoară a vântului. Fereastra deschisă lăsa aerul să pătrundă . Norii de pe cer acoperiseră lumina, şi nu se mai cunoştea perioada amiezii.
Îşi ridică trupul şi merse către fereastră. Faţa fetei era rece şi impenetrabilă. Albă de parcă ar fi fost văruită, iar ochii ei verzi scânteiau în paloarea chipului. Părul şaten încă flutura în uşoara adiere a vântului. Era cald şi frig în acelaşi timp. Rochia ei albă se aşeza pe întreg corpul, până la pantofii de aceaşi culoare, lăsând în spate trena să se târască după fiecare pas. Închise printr-o mişcare absentă geamul, şi se întoarse pe scaunul din faţa pianului. Apăsă clapetele, încet ca altădată. Ca întotdeauna.
Acelaşi cântec crud începu să se audă, umplând iar încăperea de note splendide.
Fereastra se deschise, adierea începând iar să îşi facă jocul. Ochii fetei erau pierduţi în vid, continuând să privească acel punct inexistent. Degetele ei se mişcau inconştiente de picăturile ce intrau în cameră. Ploua, iar zgomotul produs de acest fapt nu deranja tonalităţile dulci şi spintecătoare ale pianului. Părul său buclat se mişca în diferite părţi, făcând atmosfera mai tristă decât era.
Tăcere. Ambele freamăte au încetat în acelaşi timp, pentru o secundă lungă şi sfâşietoare în care fata s-a trezit din reverie. A privit noaptea pe fereastra deschisă.
Era neagră şi foarte întunecată, de parcă ar fi fost gata să mănânce fiecare ticăit, fiecare voce ce îndrăznea să nu i se supună.
Picăturile au început să cadă iar , bătând acum solul cu o forţă mai mare ca înainte. Degetele ei s-au mişcat iar pe pian, făcându-l să răsune aici, înăuntru cât şi afară, în negura nopţii. Începuse să urle, printre vuietul groaznic provocat de natură. Ambele atmosfere se îmbinau, făcând mai multe nimicuri să devină un tot.
Iar lacrimile ei au început să curgă.
Era exact ca altădată. Nu. Nu mai era la fel. Era singură iar ea nu putea vorbi. Căci inima nu îi dădea voie, să spună cuvinte ce odată le folosise împreună cu el. Şi împărţiseră totul, fuseseră aceaşi persoană.
Fusesem...? Oare? Nu mai ţin minte.
Credeam că totul urma să fie doar pentru tine şi mine. Fără altcineva. Aici, pentru totdeauna.
Împreună.
Faţa scăldată de lacrimi încremeni, văzând geamurile zbătându-se şi transformându-se în cioburi. Fusese brusc, iar clapelte nu mai erau atinse de mâinile sale fragile. Sunetul pianului se opri dar furtuna de afară se înteţea. Ochii ei erau iar plini de lichidul amărui, făcând-o să se simtă mai mizerabil ca oricând.
Fugi. Căci părea să nu aibă altă alternativă. Scările casei, ce duceau spre holul principal , erau lungi.. Trepte mari şi într-un număr mare o aşteptau. Însă nu le dădu atenţie. Braţele i se mişcau în jurul trupului fragil în timp ce păşea. Nu, nu mergea ci fugea.
Ajunse curând în faţa uşii de la intrare. Era imensă, pe lângă trupul ei fragil. O deschise, la bătăile insistente ce se auzeau atingând-o. Dar inima ei bătea foarte tare, mai tare ca niciodată. Îi era teamă şi totodată avea o dorinţă extraordinară de a afla cine se afla dincolo de lemnul vopsit în alb.
Tic. Tic. Tic.
Îşi putea auzi acceleraţia crescându-i . Pulsul i-o luase razna.
Mi-aÅŸ dori...
Dar nu apucă să îşi ducă gândul la capăt, căci deja trupul îi fusese atacat de un glonţ. Inima sa făcuse contact cu micul proiectil pentru armă... Era rece, şi parcă îngheţase toată, exact în timpul în care cădea, uşor, de parcă totul se petrecea cu o viteză încetinită.
Şi se prăbuşi, simţind o durere îngrozitoare. Lacrimile se blocaseră, funcţiile încetiniseră dar ochii nu i se închiseseră. Un corp înalt de bărbat se afişă lângă ea. Aplecându-se, vărsă două lacrimi îndurerate. Părul negru făcea ca acea noapte să pară şi mai îngrozitoare. Ochii săi , de o aceaşi culoare, nu mai străluceau. Erau morţi. Prinse una din mâinile ei şi o trecu sub buze. Ducându-şi faţa la acelaşi nivel cu al decedatei, o sărută. Pentru ultima dată.
Luând arma ce o aruncase inconştient pe podea, o duse la tâmplă. Închise ochii , pentru a prinde mai mult curaj. Degetele i se mişcară pe pistol, în timp ce trăgaciul era apăsat cu rapiditate. Impactul a fost iute şi necruţător.
Moarte. Pentru aceia ce fuseseră destinaţi să fie împreună.
Două suflete şi-au făcut apariţia de-asupra celor doi, dar nu se puteau distinge. Erau doar două pete albe ce se ridicau la cer, unindu-se.
__
* Titlul este în spaniolă şi se traduce astfel : Căi atât de diferite, într-un anumit moment, timpul le-a unit.
Mulţumesc încă odată <3 !
Porque los caminos tan distintos
En algun momento el tiempo los unio
En algun momento el tiempo los unio
Înapoi în trecut, unde această realitate nu mă putea atinge, am crezut în destin.
Întâlnirea noastră nu fusese întâmplătoare, ci inimile noastre s-au strigat, s-au căutat şi s-au găsit. Picăturile de ploaie aveau menirea de a ne face trupul să semene. Tunetele ne marcau întâlnirea iar fulgerele ne făcea sufletele să strălucească...
Da, înapoi atunci am crezut că acelor ochi negri le-a fost scris să mă privească doar pe mine, iar că braţele mele aveau să le atingă doar pe ale tale....
În trecut... Am crezut că doar mie îmi vei zâmbi aşa....
A fost destin, oare?
Gândurile ei păreau departe, deşi se aflau chiar în mintea ei. Făcând parte din aceasta.
Degetele sale subţiri se propagau pe clapele pianului. Tonurile erau armonioase şi dureroase, învăluind camera cu un sunet înăbuşitor. Te prindea în pânza sa, făcându-te să pluteşti în atmosfera dureroasă . Uşor, tonalitatea a scăzut şi mişcările mâinilor au fost mai lente, lăsând clapele să respire. Încet, lăsând o lacrimă să i se scurgă pe obraz, apăsă pentru o ultimă dată. Braţele sale stăteau nemişcate, iar părul său flutura în adierea uşoară a vântului. Fereastra deschisă lăsa aerul să pătrundă . Norii de pe cer acoperiseră lumina, şi nu se mai cunoştea perioada amiezii.
Îşi ridică trupul şi merse către fereastră. Faţa fetei era rece şi impenetrabilă. Albă de parcă ar fi fost văruită, iar ochii ei verzi scânteiau în paloarea chipului. Părul şaten încă flutura în uşoara adiere a vântului. Era cald şi frig în acelaşi timp. Rochia ei albă se aşeza pe întreg corpul, până la pantofii de aceaşi culoare, lăsând în spate trena să se târască după fiecare pas. Închise printr-o mişcare absentă geamul, şi se întoarse pe scaunul din faţa pianului. Apăsă clapetele, încet ca altădată. Ca întotdeauna.
Acelaşi cântec crud începu să se audă, umplând iar încăperea de note splendide.
Fereastra se deschise, adierea începând iar să îşi facă jocul. Ochii fetei erau pierduţi în vid, continuând să privească acel punct inexistent. Degetele ei se mişcau inconştiente de picăturile ce intrau în cameră. Ploua, iar zgomotul produs de acest fapt nu deranja tonalităţile dulci şi spintecătoare ale pianului. Părul său buclat se mişca în diferite părţi, făcând atmosfera mai tristă decât era.
Tăcere. Ambele freamăte au încetat în acelaşi timp, pentru o secundă lungă şi sfâşietoare în care fata s-a trezit din reverie. A privit noaptea pe fereastra deschisă.
Era neagră şi foarte întunecată, de parcă ar fi fost gata să mănânce fiecare ticăit, fiecare voce ce îndrăznea să nu i se supună.
Picăturile au început să cadă iar , bătând acum solul cu o forţă mai mare ca înainte. Degetele ei s-au mişcat iar pe pian, făcându-l să răsune aici, înăuntru cât şi afară, în negura nopţii. Începuse să urle, printre vuietul groaznic provocat de natură. Ambele atmosfere se îmbinau, făcând mai multe nimicuri să devină un tot.
Iar lacrimile ei au început să curgă.
Era exact ca altădată. Nu. Nu mai era la fel. Era singură iar ea nu putea vorbi. Căci inima nu îi dădea voie, să spună cuvinte ce odată le folosise împreună cu el. Şi împărţiseră totul, fuseseră aceaşi persoană.
Fusesem...? Oare? Nu mai ţin minte.
Credeam că totul urma să fie doar pentru tine şi mine. Fără altcineva. Aici, pentru totdeauna.
Împreună.
Faţa scăldată de lacrimi încremeni, văzând geamurile zbătându-se şi transformându-se în cioburi. Fusese brusc, iar clapelte nu mai erau atinse de mâinile sale fragile. Sunetul pianului se opri dar furtuna de afară se înteţea. Ochii ei erau iar plini de lichidul amărui, făcând-o să se simtă mai mizerabil ca oricând.
Fugi. Căci părea să nu aibă altă alternativă. Scările casei, ce duceau spre holul principal , erau lungi.. Trepte mari şi într-un număr mare o aşteptau. Însă nu le dădu atenţie. Braţele i se mişcau în jurul trupului fragil în timp ce păşea. Nu, nu mergea ci fugea.
Ajunse curând în faţa uşii de la intrare. Era imensă, pe lângă trupul ei fragil. O deschise, la bătăile insistente ce se auzeau atingând-o. Dar inima ei bătea foarte tare, mai tare ca niciodată. Îi era teamă şi totodată avea o dorinţă extraordinară de a afla cine se afla dincolo de lemnul vopsit în alb.
Tic. Tic. Tic.
Îşi putea auzi acceleraţia crescându-i . Pulsul i-o luase razna.
Mi-aÅŸ dori...
Dar nu apucă să îşi ducă gândul la capăt, căci deja trupul îi fusese atacat de un glonţ. Inima sa făcuse contact cu micul proiectil pentru armă... Era rece, şi parcă îngheţase toată, exact în timpul în care cădea, uşor, de parcă totul se petrecea cu o viteză încetinită.
Şi se prăbuşi, simţind o durere îngrozitoare. Lacrimile se blocaseră, funcţiile încetiniseră dar ochii nu i se închiseseră. Un corp înalt de bărbat se afişă lângă ea. Aplecându-se, vărsă două lacrimi îndurerate. Părul negru făcea ca acea noapte să pară şi mai îngrozitoare. Ochii săi , de o aceaşi culoare, nu mai străluceau. Erau morţi. Prinse una din mâinile ei şi o trecu sub buze. Ducându-şi faţa la acelaşi nivel cu al decedatei, o sărută. Pentru ultima dată.
Luând arma ce o aruncase inconştient pe podea, o duse la tâmplă. Închise ochii , pentru a prinde mai mult curaj. Degetele i se mişcară pe pistol, în timp ce trăgaciul era apăsat cu rapiditate. Impactul a fost iute şi necruţător.
Moarte. Pentru aceia ce fuseseră destinaţi să fie împreună.
Două suflete şi-au făcut apariţia de-asupra celor doi, dar nu se puteau distinge. Erau doar două pete albe ce se ridicau la cer, unindu-se.
__
* Titlul este în spaniolă şi se traduce astfel : Căi atât de diferite, într-un anumit moment, timpul le-a unit.