Destine ÃŽncruciÅŸate

[curcubeu fara culori]

sooo........am terminat capitolul patru :D...sper sa va placa si imi cer scuze ca a durat atat de mult timp...sper sa va placa in continuare si va multumesc ca cititi si ca imi dati sfaturi
by the way...din capitolul 5 actiunea va deveni foarte hot
n-o mai lungesc asa ca postez inca o daa capitolul 4...enjoy it

Capitolul 4

După ce am luat plicul şi am plecat m-am simţit ca şi cum aş fi fost înconjurată de o ceaţă densă. Eram atât de concentrată de ce ar putea fi înăuntru şi atât de determinată de a-l deschide acasă încât m-am speriat când m-am trezit în faţa uşii căutând cheia să descui.

Nu am nici cea mai vagă idee despre ce a vrut Tsunade, deşi pot să jur că am auzit-o urlând la mine. Am intrat, am încuiat uşa şi m-am îndreptat spre geam, fiind prea leneşă să ajung la intrerupător. M-am uitat cu atenţie la plic pentru prima oară. Pe o parte era scris numele meu cu o caligrafie elegantă şi puţin intimidantă.
Am ezitat puţin înainte să-l deschid şi am tras aer în piept. Înăuntru era o bucată de hârtie împăturită. Am desfăcut-o uşor şi am remarcat acelaşi scris uşor înclinat spre dreapta. Am citit cuvintele în timp ce ochii mi se măreau din cauza şocului. Când am terminat, foia mi-a scăpat din mână şi m-am prăbuşit pe podea.

Nu ştiu cât am stat amorţită acolo, dar în timpul acesta o grămadă de gânduri mi-au trecut prin minte. În primul rând cât de norocoasă am fost. Dar ceea ce mi se intâmplase nu mai ţinea de noroc. Tindeam să cred că e mâna destinului. Era singura explicaţie pe care o puteam găsi, iar dacă mă înşelam înseamnă că halucinaţiile mele au devenit foarte bogate. Am deschis uşor ochii fiind convinsă că mintea mea îmi joacă feste, însă bucata de hârtie de lângă mine mi-a dovedit contrariul.

Am gemut uşor când am luat-o în mână şi am citit-o din nou. “Imposbil” m-am gândit. Ştiam exact la ce se referea şi m-am întors brusc să văd cât e ceasul: 21:55. Mai aveam 5 minute. Am sărit în picioare ca arsă şi am fugit spre uşă. Am trântit-o după mine şi am continuat să alerg pe stradă. Nu mi-am dat seama înainte de a pleca de faptul că ploua, iar acum era prea târziu să mă întorc după pelerină.

Era o ploaie deasă cu stropi mari şi grei. Alergam cât puteam de repede în timp ce picăturile se izbeau brutal de mine îmbibându-mi hainele cu apă şi lipindu-le de corp. Am început să respir pe gură din cauza efortului şi aburul alb apărea la fiecare expiratie. Deşi era sfârşitul lui mai temperatura era destul de scăzută aşa că am început să tremur uşor.

Ştiam că nu voi ajunge la timp şi simţeam lacrimile înţepând-mi ochii, dar încercam să le reprim. Am rememorat conţinutul biletului anonim şi nu am putut să mă mai abţin. Lacrimile fierbinţi se amestecau cu picăturile de apă deja existente pe chipul meu.

“Simţi că nu mai ai nicio şansă sa fiţi împreună. Te înşeli. Mai ai o şansă, deşi minusculă. Dacă îl iubeşti cu adevărat vei fi la ora 22 pe 29 mai unde drumurile voastre s-au despărtit. Cu puţin noroc se vor intersecta din nou. Dacă vei lipsi poţi să-ţi iei adio de la el.”

Mă simţeam ca şi cum aş fi fost într-unul din visele mele, deşi nimic nu semăna. În fiecare vis era senin şi puteai vedea luna. Acum ploaia deasă mă biciuia cu mii şi mii de stropi în timp ce alergam pe străzile cufundate în întuneric.În vise nu ştiam de el până în momentul în care apărea în faţa mea. În realitate era o certitudine pentru cine înduram asta.

În cele din urmă am ajuns, gâfâind şi extenuată.M-am uitat în jur, dar nu era nimeni. M-am aşezat pe o bancă-aceeaşi bancă de acum 5 ani-şi am închis ochii în timp ce încercam să mă calmez. Am încercat să ascult în jur, în speranţa că voi auzi ceva, dar în afară de ploaie nu era nimic.

Am aşteptat 10 minute crezând că nu a ajuns, dar cu fiecare minut care trecea simţeam cum se zdrobesc mugurii de speranţă. În cele din urmă am dat frâu liber lacrimilor. Ştiam că am ratat ultima şansă de a avea vreun viitor legat de al lui, aşa că nu-mi mai păsa ce se întâmplă cu mine. Atât de aproape şi totuşi atât de departe. Trebuia să mă resemnez cu gândul că viaţa mea va fi mereu pustie şi întunecată. Dar îmi era imposibil să mă obişnuiesc cu aşa ceva şi simţeam cum mă scufund în oceanul de durere.

După un timp m-am ridicat. Eram atât de ameţită încât simţeam că mă voi prăbuşi. Dar asta nu s-a întâmplat. Am început să-mi târăsc piciarele, având umeri pleoştiţi şi resemnarea ieşind prin fiecare por. După câţiva paşi am auzit un râset uşor în spatele meu. Am recunoscut imediat vocea, chiar dacă ploaia estompa aproape toate sunetele. Era vocea lui. Se întorsese până la urmă. Râsetul lui era ironic şi m-am gândit cât de jalnică eram, chiar patetică. Dar am avut şi o mică revelaţie. Nu el scrisese biletul. Totuşi râsetul său ironic m-a durut mai mult decât credeam.

Mi-am muşcat buza pentru a nu plânge din nou. Încercam să par puternică şi să nu-mi las sentimentele la vedere, dar nu păcăleam pe nimeni. Aşa că m-am întors spre el cu privirea în pământ simţindu-mă ca la execuţie, aşteptând călăul să se apropie. Corpul îmi tremura de frig, de frică şi din cauza suspinelor care erau din ce în ce mai dese.

A râs din nou şi am ridicat involuntar privirea. Un sentiment nou m-a cuprins şi înainte să realizez alergam deja spre el. Nu am apreciat cum trebuie distanţa şi m-am ciocnit violent de el, lucru ce l-a dezechilibrat, făcându-l să cadă pe spate. Aveam faţa pe pieptul său şi am tras aer în piept. Parfumul său mi-a invadat nările şi am simţit cum sângele mi se electrizează. Îmi era jenă de ce făcusem şi simţeam cum îmi ard obrajii.

Aş fi rămas aşa pentru eternitate şi tot nu mi-ar fi fost de ajuns. Mă simţeam atât de bine încât nu voiam ca ceva să strice acest moment unic. Am riscat şi am ridicat privirea pentru a-i vedea chipul. Faţa îi era inexpresivă, trăsăturile lui îngheţate semănând foarte bine cu o mască. M-am simţit respinsă şi am simţit imediat nevoia de a mă ridica de acolo, de a mă separa de ceea ce probabil era ultima clipă de fericire din viaţa mea. Mi-am pus mâinile de o parte şi de alta a capului său şi m-am sprijinit în ele. Preţ de câteva secunde m-am uitat fără frică în ochii lui sperând să găsesc ceea ce ştiam deja că e imposibil să existe. Am vrut să mă ridic, dar corpul meu acţiona separat de gânduri şi nu-mi mai asculta comenzile. Am încercat să mă opun, însă inevitabilul s-a produs.

Buzele mele s-au unit cu ale lui, atingându-le mai uşor ca aripa unui fluture. Eram şocată – puţin spus – de gestul meu, dar nu puteam da înapoi acum. Sângele mi-a îngheţat aşteptând reacţia lui, dar s-a transformat aproape instantaneu în lavă fierbinte în momentul în care mi-a răspuns la sărut. La început brutal, lacom, cu o dorinţă aproape sălbatică îşi zdrobea buzele de ale mele în timp ce mâna sa dreaptă se plimba pe spate, iar stânga era în părul meu. Mă simţeam ameţită, uitasem cum să respir, iar ploaia deasă se simţea ca o atingere uşoară pe pielea mea înfierbântată.

Nu ştiu cât a durat sărutul. Părea că timpul s-a oprit în loc şi nu avea să-şi reia ritmul prea curând. Foarte delicat şi-a desprins buzele de ale mele şi am început să respir sacadat. Aveam ochii închişi, fiindu-mi prea frică să-i deschid. Totuşi i-am deschis, nerăbdarea luând locul fricii de mai devreme. M-am uitat din nou în ochii lui şi am observat o sclipire nouă, diferită şi necunoscută.

- Ai de gând să mă laşi să mă ridic? mă întrebă pe un ton indiferent, dar cu o uşoară tentă ironică.
M-am înroşit puternic în timp ce mă ridicam, împleticindu-mă şi aproape căzând din nou peste el. Felul în care mă sărutase era de vină. Prea multă pasiune, prea multe regrete, prea multă dorinţă concentrate într-un singur sărut. Am vrut să mă întorc şi să încerc să articulez o scuză, dar el dispăruse, în urma lui lăsând un nor de fum aproape invizibil.

Euforică şi încă intoxicată de prezenţa lui m-am întors acasă. M-am schimbat rapid şi m-am băgat în pat, adormind aproape instantaneu. A fost prima noapte fără coşmaruri după luni de chin.
M-am trezit energică şi plină de viaţă. Ino a ajuns devreme şi a rămas şocată când m-a văzut. Evident, nu ştia motivul şi aproape înnebunise de nerăbdare când încercam să-mi găsesc cuvintele pentru a-i povesti.

- Şi ce s-a întâmplat după ce l-ai văzut?
Omisesem partea cu biletul şi cursa nebună pentru a-l „întâlni”.
- Ăăă…a început să râdă, cred. Ploua aşa că nu sunt sigură.
Cât pot minţi. E de-a dreptul penibil. Dar nici măcar ei nu-i pot spune tot. Mai ales de sărut. Cel puţin nu acum.
- Şi apoi? mă presă nerăbdătoare.
- Am vrut să mă apropii de el, dar a plecat, am spus pe un ton aproape teatral.
- Şi asta e tot? întrebă dezamăgită. Nimic altceva, puţină acţiune?
Uram când era curioasă, pentru că la ea mergea mână în mână cu perspicacitatea şi intuiţia.
- Nu, am răspuns tristă.
Oftă uşor şi se încruntă. Nu ştiam exact de ce, dar speram să nu îşi dea seama că la mijloc e o minciună.
Am schimbat subiectul imediat şi l-am evitat cât am putut de mult, deşi Ino a adus vorba şi de bilet la un moment dat.

Zilele au trecut şi nu l-am mai văzut. Am întrebat-o pe Tsunade detalii legate de întoarcerea lui, dar a refuzat să-mi spună ceva. M-am uitat la Shizune, care stătea lângă Tsunade, gândindu-mă să obţin informaţii de la ea, însă ceva din privirea Hokage-ului m-a împiedicat să o fac cu adevărat.

Treptat euforia dispărea, fiind înlocuită de teamă şi frământări interioare. Aveam impresia că a fost un alt vis, pentru că nu l-am văzut nicăieri în sat şi nimeni nu părea să ştie de întoarcerea lui.
Într-o zi am încercat să vorbesc cu Naruto, însă nu ştiam cum să încep. Stăteam faţă în faţă la masa din bucătăria mea, iar eu îmi muşcam nervoasă buza de jos, încercând să-mi găsesc cuvintele. Am deschis gura să spun ceva, dar nu a ieşit decât un oftat. Cum să-l întreb? Mă gândesc că dacă ar fi aflat ar fi spus singur ceva. Of, ce tâmpenie! Aveam impresia că sunt minţită, că toţi cei din jurul meu ştiau despre ce e vorba dar voiau să mă vadă suferind din nou.
- Cum mai merge cu antrenamentul? l-am întrebat cu o voce tremurată.
Mă aşteptam să-mi spună că nu mai are rost să se mai antreneze din moment ce Sasuke s-a întors.
- Din ce în ce mai bine. Am ajuns să stăpânesc încă trei jutsu-uri și sunt convins că dacă m-aș lupta acum cu Sasuke aș căștiga.

Mi-a căzut efectiv falca din cauza șocului, dar am închis-o imediat la loc mimând prost un căscat. Băiatul acesta nu s-a priceput niciodată să mintă. Este oare posibil ca nimeni în afară de mine și Ino (posibil Neji, Tsunade si Shizune) să nu stie de venirea lui? Trebuia să mă asigur că s-a întors cu adevărat așa că am început să plănuiesc o expediție nocturnă. Voiam să mă duc în partea de sat unde acum ceva timp trăise clanul Uchiha. Dacă s-ar fi întors probabil acolo s-ar duce.

Am așteptat nerăbdătoare venirea serii și mă plimbam cu nervozitate prin cameră, punând la punct ultimele detalii pentru a nu fi prinsă asupra faptei. Când s-a făcut ora nouă m-am dus în dormitor să mă schimb în niște haine adecvate. Între timp se mai încălzise afară așa că mi-am luat un maieu negru, o fustă roz si o pereche de colanți scurți și negrii pe sub fustă. În picioare mi-am luat o încălțăminte comodă, pe care o purtam mai tot timpul în misiuni. În final mi-am prins părul relativ scurt într-o coadă micuță la spate pentru a nu mă incomoda. Înainte de a pleca mi-am luat câteva shuriken-uri și cuțitul kunai pentru orice eventualitate. Nu știam ce mă aștepta acolo așa că eram extrem de prevăzătoare. Când am ieșit pe ușă stomacul mi s-a făcut ghem de emoție, iar gura o simțeam foarte uscată. Dacă îl găseam ce aveam de gând să fac? Oare puteam pleca înainte de a mă vedea? Oare puteam să mai plec dacă îl vedeam? Trebuia să fac asta. Nu era o dorință, ci o necesitate pentru sănătatea mea mintală așa că am înghițit în sec, am respirat de două-trei ori mai profund și am plecat din fața casei.

Afară se intunecase bine, dar eram totuși atentă să nu fiu observată și să nu trezesc suspiciuni. Mă strecuram prin întuneric, fiind atentă la orice zgomot. Am început să râd în sinea mea de situația în care mă aflam: mă furișam în propriul sat. Mă comportam ca și cînd aș fi fost într-o misiune.

În cele din urmă am ajuns în fața porții ce delimita cartierul unde cândva trăise clanul Uchiha de restul satului. Am stat câteva momente si am privit poarta, semnul clanului și am simțit cum mă cuprinde nostalgia. Cîndva visasem să fac parte din acest clan... Am scuturat din cap de câteva ori pentru a îndepărta aceste gânduri și a-mi limpezi mintea. Trebuie să admit faptul că acest viitor a murit inainte de a se naște și nu mai aveam nicio șansă de a avea vreun viitor legat de al lui.

M-am uitat cu atenție în jur pentru a fi sigură că nu e nicio capcană. Și de ce ar fi până la urmă? Și-așa nimeni nu intra acolo. Numai eu m-am găsit să încalc această regulă nescrisă.

Dintr-un salt am fost pe zidul de lângă poartă, iar după încă unul am lăsat poarta în urma mea. După cum mă așteptam, era întuneric beznă, cu excepția câtorva dâre de lumină ce veneau de dincolo de ziduri. Semăna cu un oraș fantomă și am tremurat ușor din cauza fiorilor ce mi-au străbătut șira. Am înghițit în sec, mi-am făcut curaj și am început să merg.

Mă gândeam să încep căutările acasă la el. Nu știam exact unde se află deoarece nicodată nu fusesem acolo, dar îmi aduceam aminte de niște documente care mi-au trecut prin mână acum câțiva ani, într-una din zilele în care lucram pentru Tsunade la arhiva satului.

La un moment dat am auzit un zgomot. Am tresărit speriată și mi-am dus mâinile la gură pentru a nu țipa. Am rămas pe loc până ce inima mea și-a reluat pulsul normal, scrutând din priviri zona, dar negăsind sursa zgomotului.

Am mai făcut câțiva pași și am auzit un scârțâit. Nu am reacționat la fel de brutal, dar inima mea tot a început să galopeze. Începeam să devin paranoică și să mă gândesc că locul ar putea fi bântuit. Imediat ce mi-am adus aminte ororile întâmplate aici mi s-a făcut pielea de găină și am simțit nevoia să închid ochii. Am respirat adânc de câteva ori luptându-mă cu amețeala ce mă zăpăcea și am înghițit instinctiv în sec. Când am privit din nou în jurul meu am văzut sute de cadavre în diferite stări de descompunere. Mirosul de putrefacție care m-a izbit din plin era atât de puternic încât mi-a întors stomacul pe dos. Am căzut în genunchi și m-am sprijinit în mâini. Am auzit un pleoscăit grețos când degetele mele firave au atins pământul și când m-am uitat în jos stratul rubiniu de sânge deja mi le înghițise.” Doar imaginatie” am încercat să mă conving. Știam prea bine că nu de puține ori imaginația mea depășise limita. Am început să respir mai rar și mai profund și după câteva minute mirosul acela îngrozitor a început să se estompeze. Am deschis încet ochii și am fost surprinsă și ușurată să văd totul cufundat în beznă, fără urmă de cadavre sau sânge.

Am început din nou să merg, încercând din răsputeri să-mi distrag atenția de la gândurile de mai devreme. Am început să rătăcesc din nou pe străzi, fiind atentă la toate indicatoarele, sperând ca vreunul să-mi ofere o idee spre ce casă să mă îndrept. Nu-mi dădeam seama de cât timp intrasem aici. Întunericul făcea ca totul în jurul meu să pară atemporar, plutind asemeni unei corăbii în derivă după ce s-a confruntat cu furtuna numită timp.

”Am găsit-o” mi-am spus în sinea mea când în sfârșit ajunsesem la destinație. Am început să studiez casa, admirând stilul ei tradițional, cu acoperișul curbat la colțuri și pereții din hârtie îmbibată în rășină. O casă frumoasă în care mi-aș fi dorit să trăiesc chiar dacă nu ar avea nicio legătură cu el. Mereu mi-am dorit o căsuță așa.

Am deschis ușa de la intrare și am pășit înăuntru, închizând-o la loc în urma mea. M-am descălțat din reflex și am urcat singura treaptă aflată în fața mea. Încercam să calc cât mai ușor posibil, fiindu-mi teamă la fiecare pas că podeaua ar putea scârțâi. Mă așteptam să fie un strat generos de praf, nelocuind nimeni de 5 ani de zile, dar lemnul reușea cumva să strălucească de curățenie chiar și în întuneric. Mă bucuram că nu am venit degeaba, pentru că era clar că cineva locuia aici și nu aveam nicio îndoială cine era. M-am mirat că ar putea să facă de unul singur curat atât de bine, având în vedere că este băiat. Am făcut câțiva pași înainte și m-am oprit brusc, ca trăsnită. M-au podidit lacrimile și nu le-am mai putut opri. Normal că era imposibil să fi făcut singur asta. Se întorsese cu cineva, o EA spre care probabil și-a îndreptat deja sentimentele.

Totul devenea atât de clar în mitea mea încât m-am mirat cum am putut fi atât de oarbă. Mi-am șters cu dosul palmei lacrimile de pe față și m-am controlat să nu mai las altele să iasă. Totul a fost o farsă. Pun pariu că atunci a plecat pentru că îl pufnea râsul. Ce fraieră am fost. Ce ipocrit poate fi.

Am vrut să plec din casă în momentul ăla, pe bune că am vrut, dar nu am putut. Eram mult prea curioasă să văd cum arată cea în locul căreia m-aș fi putut afla. M-am învârtit rapid prin casă încercând să mă hotărăsc în ce cameră să intru prima oară. Toate aveau același tip de paravane ce nu dădeau niciun indiciu despre ce ar putea fi în spatele lor. M-am oprit în fața uneia dintre ele, mi-am făcut curaj și am intrat. Un parfum atât de cunoscut m-a izbit din plin și pe moment am uitat și de ea, și de farsă, până și unde mă aflam. Era de o sută deori mai puternic față de ceea ce eram obișnuită și am simțit cum mi se inmoaie genunchii, însă am rămas ferm pe poziție. Nu aveam nevoie de confirmare ca să stiu a cui cameră era. Mereu am fost curioasă cum arată camera lui și am fost chiar surprinsă de ce am văzut. Mă așteptam la mobilier din lemn masiv, de culoare închisă, însă în cameră nu era decât o saltea pe tatami și o masă joasă în dreptul ferestrelor acoperite de un material simplu, cu un model banal, dar care dădea o anumită atmosferă locului. Peste tot pe pereți erau diverse pergamente cu jutsu-uri complicate și străine mine, iar orice spatiu dintre ele avea câte un raft cu și mai multe pergamente strânse. Era oarecum sufocant să privești mereu pereții așa că mi-am mutat privirea. Un pergament era întins pe masă și, din pură curiozitate, am riscat și m-am dus să-l cercetez. Era foarte dificil și necesita un control extraordinar de bun al chakrei. Eram sigură că nu aș fi reușit în acest stadiu să îl controlez și m-am întrebat dacă Tsunade ar putea.

Am fost adusă la realitate din gândurile mele de zgomotele din casă. Aproape am zburat pe ușă, lăsând-o întredeschisă – o mare greșeală și prostie din partea mea. Am activat un jutsu care mă făcea invizibilă – foarte puțini ninja știau de existența lui - și așteptam nervoasă să o văd pe ea. Oare mă puteam abține să nu o atac?

Ușa s-a deschis și, spre norocul sau ghinionul meu, în prag a apărut Sasuke. Mi-am înăbușit un suspin când m-am uitat la el deși încercam să mă convins că nu am nicio șansă. Nu avea pe el decât o pereche de pantaloni negrii și i-am putut observa fără să fiu descoperită pielea albă, ce îl făcea să pară ireal în întuneric, musculatura perfectă de pe abdomen și brațe, fața cu maxilarul puternic și ferm și nu în ultimul rând negrul abisal din ochi pe care îl puteam vedea indiferent cât de întuneric era. Ca și în seara aceea am simțit din nou dorința de a mă îndrepta spre el, de a-i simți brațele cum se strâng protectoare în jurul meu și pulsul inimii ce încă speram să bată la unison cu a mea. Văzându-l acum mai bine decât ultima oară am observam ce copii jalnice ale lui îmi apăreau în coșmaruri; el arăta de o sută de ori mai bine în realitate și m-am strădiut să-mi întipăresc în memorie imaginea sa de acum.

S-a uitat cu atenție pe hol și a schițat un zâmbet. Oare mă vedea? Nu era jutsu-ul atât de puternic pe cât credeam? Era prea întuneric să văd dacă avea Sharingan-ul activat și speram să nu fie. Oare putea să vadă prin jutsu-ul meu sau nu l-am făcut cum trebuie?

Spre ușurarea mea s-a întors în cameră, însă a lăsat ușa deschisă. Mă simțeam atrasă de cameră, ca și cum aș fi primit o invitație să-l urmez. Nu era bine ce făceam, dar pervers de curioasă m-am apropiat de ușă, însă am păstrat totuși distanța în caz că trebuia să plec – dovadă că rațiunea nu mă părăsise de tot. Era întins pe saltea, cu mâinile împreunate sub cap – imaginea relaxării. Avea ochii închiși și bănuiam că vrea să doarmă pentru că mi se părea imposibil să adoarmă atât de repede.

Am așteptat în acel loc până când respirația i-a devenit mai rară și mai regulată și am știut că a adormit. M-am apropiat și mai mult de el și am observat că avea cearcăne sub ochi. O voce în capul meu urla să plec de acolo pentru că era o nebunie ceea ce făceam, însă o ignoram ca de obicei. Totul s-a întâmplat foarte repede și înainte să realizez era în spatele meu. Am înghețat acolo și nici măcar nu am îndrăznit să îmi mișc capul. Pe saltea încă era un Sasuke care dormea, însă a dispărut într-un nor de fum.

Absolut s-u-p-e-r-b! Fusesem păcălită cu o amărâtă clonă jutsu. Mai bine nici că se putea. M-a păcălit pentru a doua oară. Însă problema arzătoare era cum naiba voi ieși din cameră fără să fiu prinsă?

acum ce mai ziceti de lungimea lui?:))
ca de obicei astept critici si sfaturi
lectura placuta

see ya ^_^