Monochromatic Love

[Verrine]

Deci ms inca odata ptr com *Eru* >:D<
In legatura cu greselile... la faza cu irisul nu am nimic in apararea mea.. gomen :((... iar la faza cu "Alexandre"... pai mie imi palce mai mult terminatie "re" decat "er".
Asa acum urmatorul capitol si poze cu persj...

Personaje:

Stefany Lautner:



Alexandre Lautner:



Ashley Lautner (sister):



Christophor Lautner (father):



Sarah Lautner (mother):



Keny:



Karolynne:



Melany ( roscovana):

Capitolul II: Sarutul…

Am scapat… Nu pot sa cred ca este adevarat… Visul meu… devenit realitate…chiar in fata ochilor mei…
-Te simti bine? Vrei sa iti aduc un pahar cu apa?
Vocea melodioasa a ingerului din fata mea ma trezi din visare. Baiatul ce nu intrecea varsta de 25 de ani se uita ciudat la mine, insa eu stiam… stiam ca este un dar de la Dumnezeu, ceva asa divin numai din colturile Raiului putea sa provina. Pentru a nu ingrijora acest inger, iar raspuns la fel de ferm:
-Da sunt bine… Acum o sa plec…
Chiar nu iti imaginezi cat de bine… Multumesc lui Dumnezeu ca te-am intalnit.
-Bine atunci, o sa-i spun sotiei ca ai trecut pe aici.
Atunci cand a pronuntat cuvantul “sotie” m-am oprit automat si m-am intors cu fata la el. Acum era, intradevar dea dreptul socata si de data aceasta nu in sensul bun al cuvantului. Simteam cum cerul se prabusea peste mine, cum pamantul imi disparea de sub picioare, totul se destrama in mintea mea.
-Sigur te simti bine? Mai bine ai lua un l…
-Nu e necesar! ii spun aproape tipand la el. O sa plec, in plus am si alte lucruri planificate pentru astazi.
Acesta ma privi pentru ultima data, apoi inchise usa. Probabil acum credea ca sunt proaspat scapata de la spitalul de nebuni.
In timp ce inaintam pe aleea casei, care era de o parte si de alta inmiresmata cu parfumul proaspat al florilor de mai, ma tot gandeam la acest dezastru crunt, tragic, inevitabil, oribil:
Nu pot sa cred ca l-am numit inger! Sunt sigura ca e la fel ca Scorpia, fara inima, insensibil. Nu a auzit el de Rai. Nemernicul! Nu pot sa cred ca e sotul profesoarei mele de fizica!
Dar, sirul gandurilor mi-a fost intrerupt, pentru a doua oara in aceasta dupamiaza, de catre albastrica, care s-a ciocnit puternic de mine.
-Au… asta a durut!
Oare de ce am senzatia ca tocmai trec pritr-un déjà-vu?
-Stefy meu! Ce faci aici? spuse aceasta destul de derutata cand a vazut ca sa lovit tocmai de mine.
-Aici sta profesoara mea de fizica, ii spun in timp ce ma ridic de pe asfaltul rece, ar fi trebuit ca acum sa rezolv excercitii, insa se pare ca a avut o problema si e plecata din oras.
Aceasta nu spuse nimic, doar se uita la mine sau mai bine zis prin mine. Eram curioasa sa vad la ce se holbeaza, asa ca am intors capul pentru a privy acel “ceva”.
-Alex?!?am intrebat socata in timp ce priveam cuplul din fata mea.
Alex se saruta cu o roscata ce nu intrecea mult inaltimea mea si care se pare ca stationa foarte bine in bratele lui. Acesta insista tot mai mult pe acel sarut, semn ce arata ca nu era doar unu dintre acele colege obsedate de el.
Aveam un sentiment ciudat, ce nu l-am mai avut pana acum. Atunci cand ii priveam simteam cum totul se destrama, devenind doar scrum… lasandu-i pe ei sa se inalte dincolo de praful negricios si pe mine in urma lor. Nu eram altceva decat un punct insignifiant.
-Stef te simti bine? Esti cam palida… spuse Karolynne lasand la iveala ingrijorarea evidenta din vocea ei.
-Sunt bine… Ce ar fi sa mergem in parc? Ma chinui de dimineata sa te invit, ii spun in timp ce adaug si un zambet cat de natural, in speranta ca nu o sa vada dincolo de aparente.
Aceasta a dat din umeri, apoi aproba din cap, mai la sfarsit adaugand si ea un zambet care sincera sa fiu nu mi-am dat seama daca era prefacut sau nu. Asadar, acum ma aflam la brat cu ea, pe strada principal a orasului, in drum spre parc. Nu eram foarte atenta la ceea ce se intampla in jurul meu, tot ceea ce conta in acel moment era cuplul de care a trebuit sa aflu in acest mod. Ma intrebam daca asta era adevarata problema… faptul ca Alex nu a avut indeajunsa incredere in mine incat sa-mi spuna ca este indragostit de cineva. Acest lucru avea si el o parte din vina, insa ceva mai puternic ma devora, ceva ce chiar nu intalnisem pana acum. Toate sentimentele care le aveam in acest moment: ura, fericire, dragoste, vinovatie, ingrijorare, tristete erau invaluite intr-o ceata densa, asemanatoare cu cea descrisa de scriitori atunci cand progatonistul cartii a ajuns intr-un punct cand nu mai stie ce sa faca, nu mai stie unde sa priveasca, in cine sa mai aibe incredere.
Adierea domoala a vantului m-a facut pentru un moment sa uit de toate aceste lucruri, trezindu-ma inapoi la realitate si aratandu-mi ca am ajuns in parc. Karolynne era cea care ne coordona, probabil si-a dat seama ca daca ma aflam eu in locul ei probabil acum eram pe niste strazi intunecate de la marginea orasului.
Asadar ne-am asezat pe prima banca pe care am vazut-o, undeva la umbra unui copac cu un frunzis dens, care rar il vezi la copacii din centrul orasului. Odata ce ne-am asezat, tacerea inlocui si ultima amintire a atmosferii fericite in care ma aflam eu si Karolynne cand ne-am intalnit prima data. Insa, nu am stat asa mult timp deoarece dupa cum o stiam eu pe albastrica, acest tip de liniste este total opus personalitatii ei dinamice.
-Esti geloasa nu-i asa? intreba aceasta cu un ton glacial, dar totusi trist ce imi atrase atentia.
Oare Karolynne era suparata pe acest lucru? Tinea mai mult la mine decat lasa sa se vada? Stiam ca este ciudata, insa nici chiar asa… Dar poate are legatura cu Alex… Nu, nu ar avea de ce sa aibe legatura cu el, asta era imposibil. Din cate stiam eu Karolynne avea o “atractie” pentru Keny, insa nu cred ca ea si-a dat seama pana acum… Totusi… ce o fi asta?
-S-t-i-a-m e-u!
-Ce stiai? intreb eu curioasa de afirmatia care o facuse.
-Stiam eu ca e mult prea evident! Iti place de Alex! Nu, nu iti place! Esti inebunita dupa el!
-Ce?!?
Am fost atat de concentrate pe tonul ei incat am uitat de ceea ce a zis.
-Re-cu-noas-te! spuse aceasta silabisind, asa cum face de altfel intotdeauna cand are idei perverse.
-Nu sunt geloasa! Doar ca, incep cu un ton trist, el nu mi-a spus, credeam ca are incredere in mine!
-Esti sigura ca asta e?
Tonul suspicios care l-a folosit arata ca si-a dat seama inca de la inceput ca nu era vorba doar despre asta. I-am privit mirata irisii in timp ce incercam a gasesc alta explicatie plauzibila la ceea ce simteam. Citisem atatea carti de dragoste, de scriitori celebri care au fost laudati pentru modul in care descriau sentimentele personajelor, insa eu nu ma regaseam in nici o descriere de acel gen. Mereu am fost paralera cu tot ceea ce se intampla, insa credeam ca e ceva normal, cursul normal al vietii.
-Nu stiu ce sa zic… In orice caz nu sunt inebunita dupa Alex, imi este frate pana la urma. Doar ca… pur si simplu… simt ceva ciudat in interiorul meu ce nu-mi da pace.
-Stii de ce am vrut mereu sa fiu vampir?
Ce rasturnare de situatie…
-De ce? o intreb intrand in jocul ei pentru a vedea unde are de gand sa ajunga.
-Sa vad daca mai am menstruatie!
Ce?!? Dintre toate prostiile care mi le-a zis pana acum, asta e cea mai stupida.
-Stii… uneori chiar cred ca este un gandacel mic acolo la tine in cap care iti devoreaza neuronii. Pe zice trece gandesti tot mai putin.
Aceasta a inceput sa rada cu pofta din cauza reactiei care am avut-o. Probabil ca asa planuise de la inceput… Sa ma faca sa ma simt mai bine. Acesta era cea mai splendita calitatea a ei, si probabil una care si-ar dori oricine sa o aibe. Karolynne se oprise din ras si se uita spre mine, zambind mai apoi din tot sufletul… pana si eu am putut observa acest lucru. Gestul ei chiar ma facu sa imi iau gandul pentru ceva timp de la asazisul “cuplu”. I-am afisat si eu un zambet la fel de sincer…
-O.K! Haide ca eu trebuie sa plec, ma duc sa vad ce face Keny. Nu l-am mai vazut de doua zile... pun pariu ca imi duce dorul. La cat de irezistibila sunt eu… nici nu ma mir.
Da… Aceasta este Karolynne… Sper sa nu ne certam niciodata indeajuns de mult incat sa fiu nevoita sa nu mai vorbesc cu ea.
Albastrica imi afisa un ultim zambet, timp in care se ridica de pe banca. Ma uitam in urma ei si vedeam cum se indeparteaza… din ce in ce mai mult pana cand… pur si simplu nu am putut sa o mai zaresc. In momentul de fata nu credeam ca sunt singura… aveam alaturi mintea si o zi insorita de primavara.
Ce sa fac acum?
Aveam de facut un eseu pentru la engleza despre cartea “ La rascruce de vanturi”. O citisem de vreo sase ori, insa nu ma simteam in stare sa scriu ceva despre ideia povestii. M-ar fi facut sa ma simt si mai prost… La fizica nu cred ca stiu sa rezolv vreo problema… Singura materie care a mai ramas este matematica…
Daca tot nu am ce sa fac…
Am plecat asadar spre casa, avand ca obiectiv rezolvarea problemelor de algebra. Distanta care trebuia sa o parcurg pana acasa nu era una lunga asa ca nu aveam motive sa ma grabesc. Mergeam pur si simplu pe carare, uitandu-ma cateodata in stanga si dreapta in speranta ca o sa dau peste vreun coleg de clasa cu care as putea vorbi. Drumul pana acasa a fost unul plictisitor, in care mintea mea era conectata doar la acea amintire cu dragutul cuplu format din mult iubitul meu fratior si roscovana.
Imediat ce am ajuns acasa m-am indreptat spre camera mea fara a da atentie lucrurilor din jur. Daca Alex a ajuns inaintea mea acasa nu vroiam sa dau ochii cu el, in ciudat faptului ca doream sa clarific unele lucruri, nu ma simteam inca in stare sa ma confrunt cu el. Imediat ce m-am vazut in vechea mea camera, ce era vopsita in roz, avand ici colo niste buline albastre, am inchis usa pentru a fi sigura ca nu exista nici o cale prin care sa pot da ochii cu Alex.
Mi-a luat ceva timp sa fac tema la matematica, insa nu din cauza faptului ca nu stiam sa rezolv exercitiile ci ca nu prea eram atenta la cerinte si scriam adesea rezolvarile gresite. Imediat ce am terminat, m-am asezat pe pat si am inceput sa ma gandesc din nou la acea scena din fata casei profesoarei mele de fizica.
Era mai frumoasa decat mine. Parul meu blond si spalacit este nimic pe langa rosul acela intens. Imbracamintea care o purta arata ca nu era chiar oricine, probabil fiica unui important om de afaceri. Pun pariu ca ochii ei ii intrec cu mult pe ai mei la frumusete, iar buzele moi si perfect conturate ar inebuni pe orice baiat. Sarutul ei atat de delicat…
Cand mi-am dat seama ca de elaborat gandeam, am scuturat capul, incercand sa alung acele ganduri.
Ce tot fac?
Nu vroiam sa ma mai gandesc la asta… Se vede ca propriei minti. Am incercat sa ma gandesc la ceva frumos, la baiatul perfect pentru mine, la mancarea mea favorite, la melodia preferta, la orice altceva ce nu mi-ar aduce aminte de roscovana. In scurt timp… pierduta in propriile fantezii… fara a-mi da seama… am adormit.