Robro & Suzana

[bastard_in_love]

5
Cei doi se uitau unii in ochi celuilalt. Niciunul nu se misca. Suzana il privea cu ochii ei mari si caprui. Avea maxilarele incordate si pumnii inclestati, unul intins si unul langa piept.
Te rog ca de azi inainte sa-mi spui sensei. Aceasta este o pozitie pe care va trebui sa o tii minte mereu. Nu e folositoare doar la orele de curs, iti poate fi de folos si in viata de zi cu zi.
Cata dreptate avusese profesorul ei. Intradevar, acum ii era folositoare nu numai pentru lupra, ci si pentru surprinderea adversarului. La urma urmei, nu oricine reactioneaza asa cand este atacat de un strain inarmat.
-Tu ai inteles ca asa practic m-ai provocat la lupta?
Suzana s-a albit la fata. Asta omisese profesorul sa-i spuna.
-Am facut… ce?!
Fata era mai degraba scandalizata decat infricosata. Oponentul ei a ranjit si i s-a adresat pe un ton care trada amuzament.
-Miscarea asta… centura maro si nici macar atata lucru n-ai invatat? Ei bine, nu stiu ce fel de lupta practica antrenorul tau, insa cu siguranta este unul dintre cei mai prosti profesori de care am auzit.
-Probabil ca nu stiu ce inseamna sa provoci pe cineva la lupta, dar nu ma subestima. Cunosc tehnica asta. Am de-a face cu ea in fiecare zi. Nu sunt chiar atat de inofensiva incat sa nu cunosc tactica asta. Daca incerci sa ma enervezi, renunta! Nu ma cunosti inca destul de bine, iar eu nu-s atat de proasta incat sa te las sa ma cunosti.
Robro a sesizat hotararea si mandria din glasul fetei si a zambit in sinea lui. Nu era chiar atat de nepriceputa pustoaica, dar in niciun caz nu intelegea de ce ar fi incercat s-o faca Werter pe ea noul scut.
-Esti sireata si destul de agila, trebuie sa recunosc, dar nu destul. Mai bine iti vedeai de papusile Barbie, ajungeai mai bine!
-Nu cred ca viata mea te priveste, avand in vedere ca ai dat buzna aici si ai incercat sa ma omori, fara macar ca eu sa te mai fi intalnit vreodata. Nu inteleg... de ce nu vrei sa ma crezi ca nu ti-am facut nimic?!
Atunci, Robro a tasnit catre ea, s-a rotit si a incercat sa o loveasca cu piciorul pe la spate. Fata nu a reactionat, nu a avut timp. El a incercat sa micsoreze viteza pentru a-i acorda timpul de care avea nevoie ca sa contraatace, dar ea nu s-a miscat.
Ideea lui fusese sa-i verifice instinctele. Un om care nu s-ar fi luptat niciodata in viata lui cu un adversar real nu avea sa riposteze, si asa a fost. Iar el stia prea bine ca Werter nu ar fi fost destul de nesabuit incat sa angajeze un copil, si pe deasupra sa fie un copil care nu stie sa se lupte.
Robro a ramas cu piciorul suspendat undeva la nivelul umerilor Suzanei, care dupa cateva secunde bune abia, s-a intors si i-a parat usor piciorul, schitand o miscare de aparare.
-Presupun ca am actionat cu intarziere. Ti-am spus ca-mi lipseste experienta care se dobandeste numai prin practica.
Acum putea lua in calcul posibilitatea ca lipsa reactiei sa fie intentionata, dar forta de a-ti stapani impulsurile si reflexele conditionate se dobandeste cu mult exercitiu. Daca avea 15 ani, sansa ca ea sa fi reusit sa acumuleze atata experienta era imposibil de luat in calcul.
Daca mintise si avea mai mult, varsta nu putea fi mai inaintata de aproximativ 18-19 ani in cel mai rau caz. Nici asa nu ar fi avut destula experienta, iar Werter nu ar fi incredintat o astfel de sarcina unui incepator.
Lasand acestea la o parte, viata ei a fost deja de doua ori in pericol si, implicit, el a lasat garda jos tot de doua ori daca lua in calcul posibilitatea unor soldati ascunsi pe undeva. Ca urmare, Robro era sigur ca o daduse-n bara de aceasta data. Dar ce legatura avea aceasta fetita cu ATOPO? La urma urmei ea era doar un copil. De ce a gasit informatii in computerul lui Warner cum ca el ar fi luat de mai multe ori legatura cu cei care locuiau acolo? Doar fata locuia cu bunicii ei, iar ei erau prea batrani ca sa fie obiectivul…sau mai era cineva acolo?
-Daca intr-adevar nu ai nicio legatura cu ei imi pare sincer rau. Probabil ca m-au condus pe o pista falsa.
-Umm…nu pot sa-ti spun ca nu face nimic, pentru ca ar fi o minciuna cam deplasata, dar te iert.
Fata a afisat un zambet angelic, fermecator… Oare intr-adevar gresise locul? Oricum ii era greu sa creada ca fata aceea putea minti. Era prea inocenta, prea pura.
Deodata, un scartait le-a perturbat conversatia. Robro a devenit brusc foarte incordat. Casa nu parea veche. Dupa cum s-a auzit era clar ca cineva amortizase sunetul, deci nu dorea sa fie descoperit. Ei vorbisera incet, deci probabil nu ii auzise inca.
Fata i-a observat brusca schimbare de stare si a inteles ca nu era de bine.
-Ce ai patit? I-a soptit abia auzit la ureche.
-E grav, vino incoace. Trebuie sa plec, altfel…
-Dar daca pleci or sa te urmareasca. Am o idee, vino.
L-a tras in cea mai mare liniste pana in baie, unde a dat drumul la apa si l-a bagat in cada de baie, apoi a intrat si ea, incuind si usa.
-Acum ce? O sa-mi torni apa-n cap si o sa zici ca-s catelul tau de companie?
Fata a zambit, nevrand sa scoata vreun sunet iesit din comun, apoi s-a bagat sub dus si s-a udat din cap pana-n picioare.
I-a facut semn sa taca din gura si sa se intoarca, observand expresia de pe fata lui. Cand a luat doua prosoape in mana, Robro a inteles si a tras perdeaua, intorcandu-se catre perete.
Fata s-a dezbracat, apoi a asteptat pana cand un ciocanit puternic la usa camerei ei s-a facut auzit. Si-a pus halatul pe ea, prosopul in cap, iar cand un *click* i-a dat de veste ca manerul usii ei a fost spart, a luat telefonul din pantaloni si a format un numar fara sa apeleze.
Deschizand usa de la baie, a scos capul afara si a tipat cat a putut de tare. In acele momente era fericita ca statea destul de departe de restul vecinilor ei.
Trei oameni, imbracati tot in negru, s-au intors si au afisat niste expresii ciudate, de uimire si furie totodata.
-Nuuuu!!! Sun la politie!
A incercat sa para cat mai naturala si se pare ca a reusit.
Unul dintre ei a scos o statie de emisie-receptie si i s-a adresat directorului.
-Domnule director, aici nu e decat o fata speriata. Ce facem?
-Netotilor! E a treia seara la rand cand va inselati! Nu stiti sa puneti un amarat de cip? Retrageti-va imediat si asigurati-va ca fata nu o sa-si mai aminteasca nimic. Nu vreau probleme.
Fata a facut ochii cat cepele si a incercat sa alerge pe scari in jos. Tactica destul de des intalnita in randul tinerilor speriati de moarte. Unul dintre soldati a prins-o de mijloc si a scos o seringa din buzunar. Fata a icnit si a ingaimat:
-Nu, va rog!
-Stai calma, o sa lesini doar si maine o sa fi putin ametita.
-Eu… nu! Nu seringi, va rog, lasati-ma pe mine.
Soldatul a privit-o sceptic.
-Am o problema cu ele... daca nu sunt administrate cu grija am reactii ciudate. Inca de la cinci ani patesc asa. Va rog!
A incercat pana si sa planga, iar spre propria ei uimire, chiar a reusit.
A primit seringa. Cu bucata de vata care i-a fost oferita, si-a curatat pielea, apoi a infipt acul in mana, a apasat pe tija, iar pistonul i-a pompat incet substanta in corp. S-a chircit, astfel incat soldatul sa nu observe ca aceasta a scos seringa si a varsat mai mult de jumatate din substanta pe jos, apoi a strigat si s-a prefacut ca si-a scos acul din piele.
Pe seringa scria “morfina”. Probabil schimbasera compozitia, astfel incat ea sa nu-si mai aminteasca nimic a doua zi, dar efectele ar fi trebuit sa fie aceleasi ca ale morfinei. Asta insemna ca trebuie sa se prefaca ametita, ameteala pe care o si simtea, relativ. A incercat sa-si schimbe putin ritmul in care respire, apoi dupa aproximativ un minut, s-a prabusit la pamant incercand sa para lesinata.
Soldatii au urcat, au privit atent in camera ei, apoi au plecat, fericiti ca nu lasasera nimic in urma, in afara de o fata pe care o mutasera pe canapea.
Dupa cateva minute, aceasta s-a ridicat in capul oaselor si a constatat ca Robro statea rezemat de un perete.
Fata se simtea putin ametita, probabil din cauza cantitatii de morfina pe care apucase sa si-o injecteze.


6

-Te-ai trezit in sfarsit…
-Nu dormeam. Credeam ca nu au plecat inca.
-Atunci ai reusit sa ma pacalesti.
Cand s-a ridicat in picioare, fata si-a dat seama ca purta inca acelasi prosop.
-Ma duc sa-mi pun niste haine uscate. Nu stiu daca pot avea incredere ca stai aici cuminte, dar deja ai incercat sa ma omori o data... ce altceva pot sa mai patesc?
A luat-o la fuga catre camera ei. El s-a conformat sa o priveasca disparand dupa usa sufrageriei si sa-si stearga din memorie amintirile care nu-i mai dau pace de mai bine de o saptamana, inca de cand el murise. Fara sa vrea, si-a adus aminte cat de relaxat era privind stelele noaptea, alaturi de Bill. Cat de frumos ii stralucea parul la lumina felinarelor de pe veranta. Cand ii fusese alaturi avea sentimentul ca era mai tanar. Acum insa se simtea mai batran decat a crezut ca va ajunge vreodata. Ii imbatranise sufletul, si se dezmembra si el odata cu sufletul lui.
A alunecat langa perete, cazand pe podeaua rece si rezemandu-si capul pe genunchi. De cateva zile facea asta prea des, si statea in aceasta pozitie mai bine de trei-patru ore, fara sa se miste, fara sa manance, fara sa bea, fara sa vorbeasca cu nimeni. Doar el si cu Bill… si cu amintirea chipului sau mai exact.
Desi avea ochii obositi si cearcanele ii atarnau precum niste greutati uriase la ochi, inca mai gasea forta sa planga… din nou, si din nou.
Dupa aproximativ jumatate de ora, si-a amintit brusc ca el nu era singur si ca de fapt era in casa altcuiva. S-a oprit din plans, asteptand putin pentru a se asigura ca nu va izbucni din nou, apoi si-a ridicat ochii. Pe canapea, in fata lui, Suzana statea intinsa, privind pierduta tavanul.
Robro a oftat incet, iar ea nu s-a clintit. Fericit, acesta si-a rezemat si el capul de perete, sperand ca ea sa nu-l priveasca in starea aceea. In mod bizar, chiar nu ii era rusine, dar totusi nu se putea obisnui cu ideea ca cineva sa-l vada plangand. O singura persoana l-a mai vazut in acea stare, iar acela a fost Bill.
-E mai bine acum?
Fata i-a vorbit, si totusi inca se uita insistent la tavan.
Robro a coborat privirea si a incercat sa-si dreaga glasul. Desi a incercat sa para cat de cat convingator, vocea nu-l ajuta:
-Da…
Atat a putut sa scoata pe gura. Ii era greu sa minta cand venea vorba despre Bill.
-E grav?
De aceasta data fata il privea, iar sinceritatea i se putea citi in ochi. Era ingrijorata pentru starea lui, in ciuda evenimentului de mai devreme.
El nu i-a raspuns, a simtit doar cum i se umezesc din nou ochii si cum incepe sa sughita. Ii era aproape imposibil sa se stapaneasca si sa nu izbucneasca a mia oara in plans.
-Imi spui cum te cheama?
Suzana se uita fix in ochii lui si ii zambea cald. Se simtea de parca el ar fi copilul.
-Robro.
-Dragut nume, nu l-am mai intalnit. Eu sunt Suzana.
Ce ciudat mod de a face cunostinta... Robro o privea tacut, incercand sa-si imagineze cu ce gresise acest copil de avusese ghinionul sa-l intalneasca si pe deasupra sa mai fie si draguta cu el, desi in schimb el stia sigur ca nu avea cum sa-i ofere caldura sau prietenie. Era gol… golit de sentimente si de forta. In ultima vreme a stat prea mult si a plans, ultima data cand a mancat a mancat o omleta aproape arsa, iar asta a fost acum mai bine de 12 ore.
-Robro, imi spui si mie ce ai patit?
Vorbea incet, de parca el ar fi intr-un fel in transa si nu ar fi putut-o auzi. Il enerva asta, dar nu se simtea capabil sa simta nervii. Numai setea de razbunare i-a dat putere pana acum, dar ce razbunare cand avea in fata lui un inger ochi mari, frumosi si caprui?
-Nu vreau sa porti povara suferintei mele. Nu tu... mai bine as pleca. Crede-ma ca ai toata recunostinta mea si ca-ti multumesc pentru bunatate. Iti admir curajul si-ti doresc numai bine. Mai bine te-ai intinde pe pat si ti-ai imagina ca a fost un v... cosmar.
S-a ridicat in picioare, a suspinat si i-a atins obrazul cu palma rece si aspra, apoi s-a indreptat catre usa.

Fata i-a prins incheietura si a zambit cu subinteles. Robro a intors capul, intrebandu-se ce dorea.
-Nu uita ca ti-am salvat viata si ca-mi esti dator.
Inca o privea sceptic, asa ca si-a continuat “discursul”:
-Imi esti dator si o sa-ti achiti datoria.
Tonul mai degraba autoritar decat nevinovat, cum fusese pana atunci, l-a indemnat pe Robro sa se intoarca si s-a asculte ce avea de zis.
-Vreau ca tu sa ramai, sa te calmezi si sa-mi explicit tot ce s-a-ntamplat. Fara sa omiti nimic!
Robro a privit-o sceptic si a oftat. De ce voia ea sa stie totul? La urma urmei nu o privea, insa avea dreptate… ii era dator pentru ce se intamplase mai devreme.
-Si de ce vrei sa stii toate astea?
-Pentru ca mi-am pus viata in joc.
Fata era realista, desi “a-ti pune viata in joc” era putin deplasat, pentru ca nu ea a dorit sa faca parte din asta, fusese doar vina lui Robro, sau cel putin asa credea el.
-Dupa aceea pot pleca?
-Asta depinde…
Robro a privit-o sceptic. De ce avea impresia ca fata se juca pur si simplu cu el? Totusi, nu parea sa-l deranjeze. S-a asezat pe canapea si a incercat sa-si puna ordine in ganduri, ca sa o poata lua de la inceput.
Suzana s-a asezat langa el, asteptand ca un bebelus povestea pentru a putea dormi.
-Ai auzit vreodata de ATOPO?
-Cei cu postul de televiziune?
-E doar o masca. In realitate folosesc fonduri uriase pentru a-si raspiandi controlul prin intreaga lume. Sunt niste sarlatani care-si imprastie oamenii, dandu-le diverse functii in state, pentru a obtine fonduri de peste tot…
-Fonduri pentru ce?
-Pentru arme si soldati.
-Arme si soldati pentru…?
-Razboi!
Suzana il privea, nedumerita de aceasta data. Nu avea sens…
-Razboi pentru razbunare. Nemtii nu si-au pierdut orgoliile si convingerile. Ei cred ca doar ei pot detine suprematie. Vor cu orice prêt sa distruga America. Si ce mod mai bun de a o distruge decat prin infiltrare?
-Dar este imposibil sa…
-Arme care au la baza energie nucleara si soldati pregatiti sa ucida.
-Si tu ce treaba ai in toate astea?
-Lasand la o parte telurile acestea, la baza, organizatia are scopul de a distruge orice sursa de nelege in Germania. Escroi, infractori, criminali…
-Deci sunteti un fel de politisti…
-Cam asa ceva. Ei bine, pe masura ce aceasta organizatie a luat proportii, eu am devenit un pion important pe tabla lor de sah. M-au jucat bine, iar eu mi-am facut treaba. Mergeam la conferinte, negociam, distrugeam…
-Si de ce erai de acord cu asta?
-Nu eram, dar nu aveam de ales, daca plecam ma omorau, si pe mine, si pe Bill.
-Bill asta... cine e?
-A fost “scutul” meu.
-Scut?
-Asa ii numesc ei pe cei care au menirea de a proteja cu orice pret pe cineva.
-Si sa inteleg ca tu ersti acel cineva pentru Bill?
-Nu mai sunt.
-Adica?
-Bill a murit in urma cu o saptamana.
-Oh.
Nu a mai continuat sa vorbeasca. Si-a incrucisat degetele, privind catre podea. Nu plangea, nu stia de ce, dar era inca destul de calm.
-Imi pare rau, probabil ca doare.
-Nu doare, a incetat de mult sa mai doara. Din fericire ma ucide putin cate putin. Probabil ca nici nu o sa mai resist prea mult, dar cat pot o sa indur, macar atat…
-Ce vrei sa spui? Acest Bill era atat de important incat ar merita sa mori?
-Vreau sa spun ca era de sute de ori mai important pentru mine decat propria mea viata. Era pur si simplu…
-Inteleg ce vrei sa spui. De ce nu zambesti?
Robro s-a uitat uimit la ea. Sa zambeasca? Ce motiv ar mai fi avut? Si ea de ce avea colturile gurii pana la urechi. Totusi, ceva i-a venit in minte, si inainte sa apuce sa se gandeasca bine la ce spune, a deschis gura si a vorbit pur si simplu asa cum i-a dictate inima:
-Stii ce e verde si alearga prin padure?
-Ce?a intrebat fata curioasa.
-O haita de castraveti!
Fata a izbucnit in ras, iar el a schitat un zambet, deloc fortat, spre uimirea lui.
-Bill mi l-a spus. Nu stiu de ce, ii placea bancul asta.
-Bill al tau mai stia si alte bancuri?
-O groaza, obisnuiam sa radem nopti la randul, in care ne spuneam unul altuia bancuri care mai de care mai prostesti.
-Altceva?
-Adica?
-Ce altceva mai faceati voi doi? Pareati amuzanti.
-Heh, am facut o groaza de prostii. Mergeam pe la 12 noaptea pe strada si numaram stelele… eu ma plictiseam pe la 20, sau pierdeam randul… El le dadea nume, ca sa le tinem minte. Sterne einz, Sterne Sternchen, Sterne Kau, Sterne Kai, Sterne Kuh... Bill, Rob...
-Haioase nume. Si le-ai tinut minte?
-Doar cincizeci.
-Ok, mai bine nu le-ai insirui ca nu vreau sa adormi inainte sa-ti continui povestea.
-Heh, dupa aceea mergeam in parculetele pentru copii si ne leganam in chestiile alea subrede pe care copilasii le numeau leagane. O data a rupt unul.
-Si ce-ati facut?
-Am scris pe o hartie “n-am fost noi”, apoi am fugit cat mai departe.
De data aceasta amandoi radeau.
-Ce va placea sa mancati?
-Hmm… buna intrebare. Cred ca … umm, cartofii prajiti ne placeau cel mai mult. Uneori ne intreceam, alteori ne ciondaneam pe acelasi cartof.
-Si cine castiga?
-El.
-Te batea?
-Nu, eu ma dadeam mereu batut.
-De ce?
-Nu suportam sa-l vad bosumflat.
Suzana a chicotit si l-a indemnat sa continue.
-Cum arata?
Robro a ezitat si a zambit larg, inchizand cateva clipe ochii pentru a-l putea vedea din nou.
-Avea parul blond, ochii caprui, un zambet fermecator…
-Si ce-ti spunea cel mai des?
-„Totu-i relativ“
Suzana l-a privit o vreme in care niciunul n-a scos nicio vorba.
-Am o idée!a sarit aceasta ca arsa, uitandu-se la ceas: 11.30.
A pornit in fuga spre bucatarie si a scos din congelator o punga pe care scria “French Fries”. I-a rasturnat in friteusa si s-a uitat din nou la ceas. Apoi s-a intors in sufragerie, de unde Robro nu se clintise. Avea din nou fata ca din bronz.
-Ce-ai patit?
-Imi e greu sa-mi amintesc de el.
-Pai nu-l iubeai?
-Ba da...
-Si atunci? Ce-i asa greu?

7

-Greu? Mi-e greu sa traiesc stiind ca el e mort! Nu ai idee cat de greu a devenit aerul in lipsa lui. Nu ar fi trebuit sa moara…
-Ei bine, nu sunt de acord. Daca a murit inseamna ca Dumnezeu a vrut asta si…
-Dumnezeu? Nu-mi vorbi mie de Dumnezeu. Daca ar fi vrut ceva bun in lumea asta, atunci ar fi omorat sutele de lepre si jigodii din lume, nu mi l-ar fi luat pe el.
-Nimeni nu-i perfect, iar tu nu esti in masura sa-ti dai cu parerea in legatura cu cine merita sa moara si cine nu. Fiecare are un Dumnezeu. Tu doar ca ti l-ai pierdut pe el tau.
-Aha, si cum sa-l gasesc?
-Dar nu trebuie sa-l gasesti, trebuie doar sa crezi in el, te va gasi el pe tine.
-Vorbesti frumos, dar nu cred nicio vorba.
Fata a oftat si s-a ridicat cand a auzit sunetul produs de friteuza. A luat cartofii si i-a rasturnat intr-un castron ca sa se mai raceasca. S-a uitat la termometrul de afara… 10 grade. Era cam racoare.
Si-a luat haina pe ea si s-a intors langa Robro.
-Hai afara.
-Poftim, la ora asta? Vrei sa dam peste cine stie ce? Nu ti-a ajuns cu aventurile pentru o noapte?
-Nicidecum. Bill o sa aiba grija de noi, eu asa cred.
Robro a inceput sa inteleaga ceea ce i-a spus copila mai devreme. Sa creada in Dumnezeul lui… suna mai degraba aiurea, insa Bill devenise intr-un fel ceea ce spunea ea.
S-a conformat, urmand-o pe fata afara din casa. Aerul de afara parea mult mai placut, era mai racoros. A inspirat cu nesat oxigenul si a asteptat ca Suzana sa incuie usa.
-Tu ai adus cartofi prajiti?a intrebat-o uimit cand a vazut castronul din mana ei.
-M-am gandit ca o sa ne fie foame.
Acum ca ea mentionase, Robro isi aminti ca nu mai pusese mancare in gura de ceva vreme. A zambit incantat si a pornit alaturi de ea la plimbare. Nu avea idée unde mergeau, dar “oriunde” ii suna mai mult decat perfect lui Robro.
Fata s-a indreptat catre un loc de joaca, care, lipsit de copii, parea mai mult o veche ruina lasata sa rugineasca.
S-a asezat pe o banca subreda si l-a asteptat si pe el, care in mod evident devenise melancolic. I-a facut semn sa se aseze pe banca, vazand ca statea in picioare si nu se clintea. Privea catre cer, reactie care era de asteptat.
-Doare?
-Al naibii de tare, dar o sa supravietuiesc… pentru ceva vreme.
Robro s-a rezemat de spatarul bancii, luand o pozitie si mai potrivita pentru a cuprinde cerul cu privirea. Suzana nu l-a deranjat, s-a conformat sa-l priveasca si sa-i admire trasaturile superbe. Ochii micuti, fruntea inalta, pielea alba ca laptele si buzele mari. Semana cu imagine ape care si-o facuse ea despre un inger, doar ca acesta avea sa fie greu de inveselit.
Analizandu-l, si-a dat seama ca avea gura intredeschisa si nu si-a putut stapani gandul malefic proaspat incoltit in mintea ei. La urma urmei, ce putea sa strice o mica… “glumita”? A luat un cartof, fiind atenta sa nu faca miscari bruste, apoi, cu o precizie demna de invidiat, I l-a aruncat printre buze.
Robro a sarit ca ars, scotandu-l din gura si privindu-l nedumerit. Parea ca cineva tocmai l-ar fi trezit dintr-un somn dupa o betie zdravana, iar faptul ca privea incruntat cartoful a determinat-o pe Suzana sa izbucneasca intr-un ras isteric.
-Ideei mai bune nu ai?s-a rastit Robro pe un ton care in niciun caz nu trada amuzament, apoi s-a napustit asupra ei. La inceput, fata a tresarit, apoi, dandu-si seam ace avea acesta de gand, a incercat sa evite cartoful pe care Robro tocmai voia sa i-l indese pe gura.
-Asta e razboi!a declarat aceasta, zambind imediat ce a observat ca Robro nu era furios, ba din contra, chiar disimula cu greu o aparenta seriozitate.
Acesta s-a indreptat, ramanand teapan, tinandu-si mainile incrucisate la piept si inchizand tacticos ochii.
-Hmp, nu-mi plac bancurile tale.
-Am incercat macar.a spus fata cand s-a oprit din ras.
Neputand rezista tentatiei de a vedea daca s-a suparat, Robro a deschis un ochi si s-a uitat la ea. In mod evident nu statea prost cu buna dispozitie. Zambea gingas, ca de obicei.
Robro s-a relaxat, lasand mainile sa cada pe langa corp si pleoapele sa se desparta. A luat un cartof din castron, dar de aceasta data l-a apropiat cu grija de buzele fetei, care s-au deschis si au inhatat cartoful. L-a mestecat incet si s-a uitat la fata lui Robro, care radia de fericire. Dorea sa-l intrebe de ce, dar s-a decis sa taca… asa i-a dictat inima.
-Stii ca cineva ca tine lumineaza pe cineva ca mine?
-Nu inteleg ce vrei sa spui.
-Tu pentru mine poti fi o binecuvantare, cata vreme eu pentru tine nu pot fi decat o povara. De ce iti ingreunezi viata pierzandu-ti vremea cu un osorog ca mine cand ai putea foarte bine sa dormi la ora asta.
-Pentru ca e viata mea si vreau sa o traiesc in asa fel incat sa-mi placa mie, dar sa nu-i deranjez nici pe ceilalti.
-Si ce are asta de-a face cu mine?
-Habar nu am, dar imi place sa stau langa tine, asa ca nu am nimic de pierdut.
L-a surptins cu o imbratisare, fata s-a tras brusc la pieptul lui si l-a strans cat a putut de tare. La inceput nu a reactionat la gestul copilei, apoi s-a obisnuit cu caldura pe care o primea din ratele ei si a cuprins-o si el cu grija in brate. Fetita mirosea puternic a flori de cires, mai cu seama parul ei.
Telefonul a inceput sa sune. Era mobilul lui Robro. Acesta a raspuns, fara a-I da drumul fetei, care il privea cu atentie, sorbindu-i fiecare cuvant.
-Buna seara, nu, nu sunt in apartamentul meu si nu am de gand sa dau raportul.
-… daca nu vii la sediu nu vrei sa stii ce ti se intampla! O sa accepti un scut si cu asta am incheiat!
Robro a inchis telefonul, oftand.
-Trebuie sa pleci?
-Asa se pare…
-Pot sa vin cu tine?
-Ar insemna sa-ti pun viata in pericol si nu vreau.
-O sa te intorci?
-Probabil… voi incerca.
Robro si-a lipit buzele reci de fruntea ei, apoi a disparut in intuneric. Suzana s-a ridicat de pe banca si s-a intors in casa, se facea oricum prea frig in lipsa lui.

Ryuu, mai am 20 de capitole... să le studiezi pe toate în amănunt, da?