Mir Velik

[Rock Bird]

Hello si tie, Teh. Chiar ma bucur ca ti'a placut, si multumesc pentru ca mi'ai spus de greaseala aia, chiar mi'a scapat. :D
Numele nu e aruncat acolo la intamplare, chiar are o semnificatie. Mir = Pace; Velik = Maretz, prosper. Mai inseamna si Miruna Maura, care tradus in sarbeste este Mir Velik, adica numele meu. XD Faza este ca, Mir si Velik sunt 3 personaje, care se invart pe rand, cand la unul, cand la altul. Mir nu e mereu Mir si Velik nu e mereu Velik. Si in toata povestea, nu am de gand sa mai dau nume la nici un personaj, in afara de astea 2. Pana una alta, chapter 2:

Capitolul II

Joaca

„ Trăim într-o lume profundă, Velik...ca un puzzle enorm, format din piese mari şi mici, pe care nu numai că nu îl poţi rezolva de unul singur, dar când îl termini, cel mai probabil, nici nu vei apuca să te bucuri de el, căci va trebui să alegi între a merge mai departe, în următoarea lume, şi a rămâne aici, ca să-i ajuţi pe ceilalţi. Spune-mi, nu este o ironie că trebuie să plec acum, când sunt cel mai pregătit pentru viaţă?”

„ Maestre, viaţa e un joc! Strategie, RPG, horror, dramă, aventură, şi lista continuă, oricum mă uit la ea, la concluzia asta ajung! Am observat...nu contează vârsta pe care o avem, că suntem adulţi sau bătrâni, tot copii, într-o lume de copii rămânem. Ne place să ne jucăm, doar că odată cu vârsta, jucăriile devin din ce în ce mai scumpe, nu ne mai mulţumim cu jucăriile de pluş cu care am crescut, dacă am avut norocul de ele, vrem din ce în ce mai mult. Nu consider că este rău să ne dorim mai mult, dar trebuie să te bucuri de ceea ce ai, altfel toate devin doar nişte trofee care nu aduc nimănui vreo satisfacţie. Trebuie să te bucuri de viaţă, aşa cum este, fie că eşti bogat sau sărac, sănătos sau invalid, este o experienţă de care ai nevoie, dacă nu trăieşti clipa, ea trece şi sunt şanse mari să nu mai revină. Uneori trebuie să ai tăria să te descurci singur, să nu te bazezi pe nimic altceva în afară de propriile forţe, alteori ai norocul de personaje care să te ajute mai mult decât ţi-ai fi închipuit vreodată. Orice experienţă în plus contează, clipa trebuie trăită în toată profunzimea ei, la intensitatea la care îţi auto-permiţi să o trăieşti. Fie că alergi după trenul care nu te aşteaptă, sau îl iei pe următorul din gară, de fapt şi de drept, călătoria este cea care contează. Ai un scop, odată ce ţi-l îndeplineşti, parcă îi piere farmecul, savoarea, gustul, mirosul, după un timp devine sec şi ai nevoie să-ţi cauţi altul, sau vei rămâne doar un rebel fără cauză. Poate că doar aberez, sau poate că nu, dar dacă vei alerga toată existenţa după evoluţie, fără să te bucuri de drum, cu tot respectul, dar consider că mai bine nu o faci, pentru că este doar o pierdere de vreme. Dacă viaţa este un joc, atunci eu mă bucur de el jucându-l ca un zeu în devenire.

Ai dreptate, este o lume profundă, cu multe lecţii, dar lecţia care mi se predă mie acum este aceasta, despre care tocmai ţi-am vorbit. Până de curând, am tratat mereu subiectul cu indiferenţă, dar acum, când pot să văd unele lucruri, observ că povestea continuă şi mai departe. Obişnuiam să cred că, cei mai în vârstă, având o experienţă mai vastă asupra vieţii, chiar pot să îi ajute pe cei mai tineri, dar acum văd că este invers! Fiecare copil vine acordat la o anumită vibraţie, de obicei mai înaltă, iar cei de pe Pământ trebuie să-i ajungă din urmă. Practic, cei mari ar trebui să înveţe de la cei tineri, dar de ce ar face asta când este atât de simplu să facă pe atot-ştiutorii, pe şefii? El are un potenţial incredibil, depinde doar de capacitatea de înţelegere a celor din jurul lui, în special a părinţilor care trăiesc cu falsa impresie că oferindu-le exclusiv bunuri materiale odraslei, o transformă într-un fel de sclav care trebuie să asculte orbeşte de ei, sau o pot lăsa de capul ei. Partea proastă este că puţini văd necesitatea afecţiunii, atenţiei şi a dragostei în dezvoltarea unui om, acest lucru întâmplându-se şi din cauză că părinţii i-au făcut înainte să ajungă ei însuşi la o anumită maturitate mentală. Atunci când faci un copil, trebuie să te dedici creşterii lui, oferindu-i ce-ţi stă în putere şi consideri că este mai bun pentru el, dar să nu ai niciodată pretenţia să-ţi recuperezi investiţia sau să încerci să îi încalci liberul arbitru, hotărând tu în locul lui ce să facă cu viaţa lui. Practic, atunci când ai un urmaş, viaţa ta ca persoană individuală se încheie şi începe să se învârtă o perioadă lungă în jurul lui. Dacă vrei să devii părinte şi nu eşti capabil de acest sacrificiu, atunci mai bine stai frumos în banca ta până când vei putea, deoarece un copil nu este o jucărie, ci o fiinţă vie, inocentă, care nu merită să sufere şi să-şi distrugă viaţa din cauza incompetenţei tale, care fără măcar să realizezi îl vei judeca, răni, condamna şi încerca în fel şi chip să îl îndoctrinezi după propriile tale principii, interzicându-i liberul arbitru. Din fericire, după o vârstă, de obicei în adolescenţă, fără să realizezi, el se rupe efectiv de familie şi o ia pe drumul lui, fără să îi pese de urmări, desigur, asta dacă este destul de puternic să se poată descurca pe cont propriu.

Ne hotărâm singuri viaţa, scopul, până şi lecţiile prin liberul arbitru care ne-a fost acordat, şi tot noi ne plângem de situaţie. Dulcea ironie? Familia o alegem pentru reciprocitatea de a învăţa fiecare ceva, unul de la celălalt, sau pentru experienţă, atingerea mai uşor a unor scopuri, dar spune-i unui părinte că, copiii lui nu sunt de fapt şi de drept ai lui. Iubirea care o poartă pentru odraslă este infinită, oricât de multe prostii ar face ea, sau cât de mult i-ar sfida. Poţi să cazi jos, în prăpăstii adânci de tot, şansele sunt mari ca funia de scăpare să fie aruncată de părinţi. Partea proastă este că uneori, exact din cauza acestei iubiri imense, cei care te aruncă în prăpastie pot fi chiar ei, fără să înţeleagă situaţia, închizându-se în certitudini şi refuzând să te lase să faci ce doreşti cu viaţa ta, care până la urmă este a ta, nu a lor. Ulterior se pot plânge că îi doare să te vadă în acolo jos, în prăpastie, dar oare pe tine nu te doare chiar deloc să fii acolo? Nu este oare durerea ta mai mare?

Maestre, tu acum eşti mai bătrân ca mine, şi ai reuşit să rezolvi puzzle-ul, dar misiunea ta încă nu s-a încheiat. Simt şi ştiu că încă mai ai multe de făcut. Totuşi, partea amuzantă este că de fiecare dată, ca să înveţi ceva nou, trebuie să uiţi tot ce ai învăţat, cel puţin metaforic. În această viaţă ai sosit cu doar câţiva ani înaintea mea, nu vrei să ţi-o trăieşti până la capăt?” spuse Velik, cu ochii fixaţi asupra maestrului, un bărbat înalt, de aproximativ 20 de ani, care stătea întins, cu mâinile la ceafă, pe patul imens din camera luxoasă a unui hotel scump, care la rândul său se uita distrat în ochii locutorului.

„ Nu mai generaliza atât, dragă Velik. Excepţii există, atât tu cât şi eu suntem dovezile vii ai acestei afirmaţii. Viaţa este ciudată, şi contează mult perspectiva pe care o alegi, pentru că în funcţie de asta ţi se prezintă totul. Trebuie să fii capabil să o schimbi de câte ori este nevoie, dar cel mai greu este să nu uiţi că tot ce ştii poate să nu fie adevărat. Nu uita, este greu, dar salvarea nu-i pentru toţi. Când vezi că nu ai cu cine, nu ai de ales decât să îi laşi să se lovească cu capul de toţi pereţii, până când poate, repet, poate, vor realiza unele lucruri. Este greu să nu te închizi in certitudini şi să te arunci în mijlocul incertului, căruia nu mulţi îi pot face faţă, dar noi nu suntem toată lumea.”

„ Ştiu.”

„ Ştiu că ştii, dar nu strică ca din când în când să mai apară un fraier, aşa ca mine, să-ţi mai aducă aminte”

„ ...”

„ Eşti prea încordată, destinde-te puţin. Viaţa este lungă, iar noi suntem tineri.” adăugă maestrul începând să râdă

Velik se uita încruntată la el, ca mai apoi să înceapă să râdă, însă fără prea multă tragere de inimă.

„ Despre ce discutaţi voi, de râdeţi aşa cu poftă?” întrebă Mir, intrând pe uşă

„ Nimicuri.” răspunse Velik

„ Şi nimicul e ceva...” spuse Mir zâmbind, apoi continuă „...dar nu pentru asta ne-am adunat aici. Velik, jocul nostru de şah este pe cale să înceapă, executantul tău nu numai că s-a întâlnit cu ţinta, dar a reuşit să o aducă exact unde voiam noi. Niciodată nu am înţeles cum ai reuşit să-i transformi pe toţi în exectanţii tăi, dar asta nu contează acum.”

„ Este ciudat ca tu, din toate persoanele, să mă întrebi asta, din moment ce faci acelaşi lucru ca şi mine.”

„ Ssh, acesta este secretul nostru.” spuse Mir, făcând cu ochiul

„ COPYRIGHT!!! Iar mi-ai furat replica!!!” continuă Velik râzând sincer

„ Aşa, şi?”

„ Nu-i corect.”

„ Nimic nu-i corect pe lumea asta, şi în plus, şi tu la rândul tău mi-ai furat multe replici. Mi se pare cât se poate de corect să fac şi eu acelaşi lucru, nu?”

„ Regret că vă întrerup distracţia, dar nu avem mult timp la dispoziţie. Trebuie să decidem care este următoarea noastră mişcare.”

„ Timpul este relativ...” începu Mir

„ ...insuficient pentru oricine îl foloseşte.” continuă Velik

„ Un om matur ştie când să râdă, când să se prostească, când să se joace, dar şi când să fie serios. Viitorul pe care ni-l dorim nu va deveni prezent dacă nu veţi învăţa acest lucru. Să lăsăm deoparte acest tip de joacă, şi să trecem la treburi mai serioase. Mai întreb o dată: care este următoarea noastră mişcare?” spune maestrul pe un ton foarte serios

„ Eu cred că ar trebui să-i facem să se concentreze pe o momeală, ca să fim siguri că nici măcar nu ne vor bănui. Tu ce crezi, Velik?” spuse Mir uitându-se spre fată

Brusc, se lăsă tăcerea. Velik tremură toată, uitându-se în gol cu o privire serioasă, înfricoşătoare, demonică, care ar speria până şi cea mai curajoasă persoană. În jurul ei pluteau frica şi haosul în forma lor cea mai pură.

*

„ Te simţi bine, Velik? Nu prea pari în apele tale în ultima vreme.” spune Mir

Tresărind din starea anterioară de reverie, fata îi răspunde:

„ Nu ai de ce să-ţi faci griji, sunt în regulă, doar că...retrăiam câteva clipe de mult apuse.”

„ Cu ghearele-n trecut, ne pierdem viitorul...”

„ ...dar ce poveste goală ar fi viitorul fără trecut?”