My worst nightmare is losing you [Tokio Hotel twincest; made by two yaoi lovers]

[angeliqueVampire]

Hallo! It`s me again!

Uhm... but not only me, whatever, I start, vedeţi voi mai încolo cine va fi misterioasa persoană care va continua ;) .

Deci, eu voi scrie din punctul de vedere al lui Tom, iar partenera mea din perspeciva lui Bill. Sper că o să vă placă!

Disclaimer - Nu deţinem nici unul din personajele prezentate şi nu facem profit de pe urma acestora.

Ah, şi scuzaţi lipsa de umlaut în "Trumper" (cu umlaut pe u), am yis să nu mă mai complic.

Enjoy!

Capitolul 1 – Pierdut în amintiri

24 decembrie...

În rama din lemn de abanos de pe holul de la intrarea în casă, şedea o veche şi neatinsă poză de familie. Acea imagine era singura amintire vie din casa noastră a ceea ce a fost pentru noi şi va fi mereu Jorg Kaulitz. Pentru mine, Crăciunul nu era prilej de sărbătoare, deoarece, când aveam şapte ani, imediat după naşterea lui Iisus, tatăl meu adevărat, singurul tată pe care l-am avut vreodată, ne-a părăsit pe mine, pe fratele meu şi pe mama mea, undeva în frig, la minus douăzeci şi unu de grade. Cu toate acestea, nu l-am urât niciodată.
Acum, aveam alt tată. Ba nu, acela nu era tatăl meu. Era altceva, un tutore, probabil, dar eu niciodată nu l-am putut vedea ca pe un părinte. Îl iubeam din toată inima mea, dar când mama spunea cuvântul „tată”, mintea îmi traversa toată casa şi ochii minţii mi se aşezau pe poza din hol.
Sunt aici, în faţa ramei, privind nostalgic în amintiri. Pe vremea aceea, mama mă striga „Tom Kaulitz”. Acum, femeia care mi-a dat viaţă considera că nu mai este nimic care să mă lege de acel nume, aşa că majoritatea oamenilor mi se adresau cu „Tom Trumper”. Singurul care îşi mai amintea numele mei adevărat era fratele meu geamăn, Bill. El ştia mult prea bine că inima mea rebelă nu va accepta niciodată acest nume nou, chiar dacă el se obişnuise repede cu noua familie.
Mi-am privit mâna dreaptă. Pe degetul inelar se afla, la locul lui, un inel de argint. Îl preţuiam ca pe viaţa mea, nu îl dădeam niciodată jos. Era amintirea mea în legătură cu tot ceea ce a fost.
Înainte ca să mă înec în oceanul tristeţii, fratele meu a intrat în hol, privindu-mă cu ochii săi mari. Am vrut să mă apropii de el şi să îl liniştesc, dar el mi-a făcut semn să stau în spate.
- Ştiu cum te simţi, Tom, a spus el, vizibil îngrijorat. Dar totuşi, acum de sărbători aş vrea ca tu să nu mai simţi asta! Fă-o pentru mine! Sunt două săptămâni în an când avem posibilitatea de a sta acasă! Nu mi le strica, te rog!
Am aprobat încet, iar el a părut că face cale întoarsă, dar înainte să păşească dincolo de pragul uşii care dă în living, a şoptit:
- Noi doi vom fi întotdeauna Kaulitz!
Am zâmbit. Avea dreptate! Sângele care ne curge prin vene are legătură cu mama şi cu Jorg, şi nicidecum cu Gordon Trumper, tatăl nostru vitreg. Ştiam că Bill va continua să se comporte ca un copil model în faţa părinţilor noştrii, dar doar ştiind că avem din nou aceleaşi concepţii, m-am relaxat.
Eram, în sfârşit, acasă, iar eu eram destul de egoist cât să pot strica asta. Dar acum voi încerca să remediez din prostiile făcute de subconştientul meu, alăturându-mă familiei mele. Eu şi Gordon pregăteam masa, în timp ce Bill lua lecţii de gătit de la mama. Trebuia să recunosc, domnul Trumper era o companie cât se poate de plăcută, iar eu nu am ezitat niciodată să afirm asta. Îl iubeam pe Gordon, dar el nu va putea ţine niciodată loc de tată.
Fără mari incidente, eu şi fratele meu am continuat să aranjăm casa, să o facem demnă de vizitat. Aşa cum era de aşteptat, am râs împreună în timp ce aranjam beculeţele în jurul pervazului din camera noastră. Era oarecum logic că nu puteam să îl las pe Bill să se urce le scară, aşa că m-am sacrificat eu, şovăind oarecum. Totuşi, fratele meu a început să scuture scara, fără să realizeze că eu atârn beculeţe. Atât de tipic lui!
Am căzut amândoi în zăpadă, unul lângă altul, râzând. Era atât de minunat să mă simt din nou copil! Fără să-mi pese că-mi udam părul, ce nu avea să-mi mai stea la fel de perfect, am început să arunc cu bulgări mari înspre Bill. Zăpadă, cât de mult îmi lipsiseşi! De acum şapte ani, niciodată nu mi-a mai fost permis să mă arunc în pătura albă şi pufoasă ce se aşernea în faţa casei noastre, odată cu venirea gerului. Atât mama cât şi Gordon, pe care îmi era imposibil să-l numesc tată, considerau jocul atât de infantil şi de copilăros! Practic, noi, la şapte ani, am început să ne trăim viaţa aşa cum este ea, dură, imposibilă, necruţătoare. Aceste cuvinte făceau parte din ce eram noi. Aceasta era "Familia Trumper".
Sper ca nimeni să nu mă audă când voi şopti cu glas suav în bătaia rece a crivăţului cuvintele ce aveau să mă marcheze pentru tot restul vieţii: "Ce n-aş da să fiu acum lângă tata!"



-----------------------
Aştept critici / comentarii cât se poate de dure!