Duel : Teh VS Akasha

[Teh]

Zâmbete trecute, lacrimi prezente

[center]„ Nu va mai putea juca niciodată baschet.”[/center]

La auzul acelei voci şuşotite, în întunericul cunoscut doar de mine, mă prăbuşesc. Inima mea bate prea tare pentru ca eu să pot sesiza că exist. Nu mai sunt. Sau cel puţin aş vrea să nu o mai fac. Respiraţia îmi este greoaie în timp ce genunchii mei se lovesc de solul umed. Braţele mi se ridică instinctiv în faţa chipului, încercând să îi aline durerea.
Nu , nu şi nu. Repet în sinea mea, pe timp ce trupul îmi tremură şi simt că nu mai am niciun scop. De ce? Atmosfera este puternică, şi încerc să mă detaşez. Corpul meu vlăguit de orice putere cade înapoi, atunci când vreau să mă ridic şi să privesc cerul.
Lacrimile amărui mi se preling peste obrajii roşii. Aş vrea.... Ce aş vrea?
Nu mai ştiu, şi nu mai fac eforturi de a pleca de acolo. Pentru ce să văd cerul? Nu mai sunt stele!
Îmi ascund faţa între picioare , iar mâinile îmi înconjoară genunchii. Pe timpul acesta pielea îmi tremură pe sub hainele subţiri . Pentru că sunt singură şi n-aş dori să fiu. Oare de ce eşti umed, solule?
Din cauza boabelor mari de ploaie ce se revarsă acum, în noaptea asta crâncenă asupra noastră? Sau din cauza lacrimilor vărsate de mine, din cauza suferinţei ce nu poate fi ştearsă?
Spune-mi... Dar nu ai ce. Mi-e dor. Mi-e dor de tine.

Chiar şi pe vremea aceea, nu îmi zâmbeai. Şi totuşi, te iubeam prea mult să îmi dau seama. Nici acum nu mi-aş dori să fi deschis ochii. Nu regret, sau nu vreau să o fac. . . Deşi doare.

Un băiat înalt, blond şi slab deţinea controlul. Costumul lui era albastru cu alb, culorile echipei adverse. Convins de ceea ce făcea, conduce mingea până la coş şi încearcă să arunce. Mişcările îi sunt brutale şi fără sens, absorbite de grosolonia unui jucător neexperimentat. În aer se avântă un băiat brunet şi înalt, pe timp ce trupul îi este de o construcţie medie, învăluită doar de muşchii necesari. Cu stil prinde mingea prin acea săritură graţioasă şi preia conducerea. Aleargă , pe timp ce picioarele sale se mişcă prea uşor şi repede, iar mâna sa mare bate mingea pe podeaua specială. Trei paşi îl desparte de punctul din care putea marca cu certitudine. Însă se opreşte, iar aşa fac şi inimile celorlalţi. Se uită printre spectatori, privind într-un singur punct.
Mă ridic şi îi fac cu mâna.
- Pentru tine.
Ţipă, dar vocea îi este gentilă şi alintătoare. Zâmbesc, arătându-mi dinţii la fel cum o face şi el. Surâsul de care mă îndrăgostisem de atâta vreme. Al meu. Asta credeam atunci, te-am crezut Ace. Însă ar fi trebuit să ştiu, care era singura ta dragoste. Sunt egoistă acum, reflectând la trecut. . .
În momentul următor aruncă mingea, când ceilalţi încearcă să i-o fure. Mâna i se mişcă elegant şi rapid, cu toţii ridicându-se în picioare . Chiar şi acum, privind înapoi, am impresia că a fost cel mai frumos coş marcat din istorie. Parcă revăd mişcarea cu încetinitorul, intrând în coşul perfect plasat şi căzând apoi zgomotos, exact în clipa în care clopoţelul ce anunţa finalul meciului sună.
- „Green lions” câştigă! Îmi răsună şi acum, foarte clar, vocea lui Max Welford, arbitrul meciului cu „ Blue fire” .
Aş vrea să fi profitat mai mult de acea zi, aş vrea cu multă ardoare să o fi făcut. Căci mă doare, acum când privesc înapoi. „ Aş fi putut” mi-am zis. Eu da. Dar el?
Brunetul se apropia de mine , cu acel mers extraordinar pe care îl avea. Fug spre acesta, având grijă să nu mi se ridice fusta şi îi sar în braţele deschise. Inimile noastre băteau cu nebunie în timp ce ne-am unit buzele într-un sărut cald , blând şi plin de pasiune.
- Mulţumesc Ace.
Şi-a ridicat sprâncenele şi m-a sărutat iar.
- Pisicuţă, pentru tine orice.
Ai spus-o cu atât de multă siguranţă şi m-ai făcut, pe vremea aceea, să sper atâtea... A fost şi vina mea, acum sunt prea egoistă să o recunosc. Sau... Vreau doar să pară aşa? Aş vrea să ştiu...
- Căpitane, mergem să sărbătorim . Hai!
Se uita la mine cu acei ochi negrii pătrunzători, cerându-mi parcă iertare.
- Fugi.
Îmi amintesc replica vag, dar ştiu că am spus-o. Atunci am considerat că era timpul să plec acasă , pentru că nu îmi plăcea să stau afară fără el. Deşi cu toţii m-au rugat.
„ Serena, hai cu noi ! ” De câte ori nu am auzit asta? Însă mie nu îmi plăcea să stau afară fără el, pentru că mă prăbuşeam în aceaşi groapă abisală din care de abia ieşisem. Şi asta se întâmplase atunci când acesta mi-a întins mâna şi m-a ajutat să mă ridic.
Iar eu... L-am iubit din prima clipă.
Şi poate ar fi fost mai bine pentru mine să îmi petrec timpul cu „ amici ”. Dar cum era posibil pentru mine , să mă integrez? Un rebut social. Fusesem acceptată , iar eu pe vremea aceea nu înţelegeam. Mă afundam în cărţile mele de acasă, în micuţa cameră pe care o împărţeam cu sora mea mai mare. Petrecându-mi jumătate din timp făcând curăţenie în casă şi pregătind cina.
„ Tata o să se bucure.” Mă minţeam singură pe vremea aceea. Sau poate că în sufletul meu credeam acelea. Poate că eram atât de îndrăgostită de el încât nu vroiam să văd adevărul. Să dau perdeaua înşelăciunilor la o parte din faţa ferestrei justiţiei. Vroiam ca lumina dreaptă să nu mă atingă, să îmi creez o lume a fanteziilor. Acolo unde nimic rău nu mă atinge.
Şi fără să ştiu , mă adâncisem prea tare într-o fântână plină de „ apă ” . Lichid ce mai târziu se dovedea a fi sânge, dar eu.... Eu? Nu vrusesem să înţeleg că apa este incoloră.
Chiar şi palma primită în acea noapte parcă am vrut s-o şterg cu buretele. De parcă era ceva fără pic de însemnătate.
- Îmi aminteşti mereu de mă-ta. Pleacă din calea mea. Acum, fă-o!
Şi dispăream, stând afară în faţa uşii apartamentului şi aşteptând să adoarmă tata, ca să pot intra înapoi. Îmi era frig şi aş fi vrut să plâng.
Dar nu o făceam, pentru că a doua zi urma să îl văd şi toate aceste griji inutile urmau să dispară. Naivitate? Acum văd că eram prea oarbă şi mă înţeleg. Doar că nu îmi mai pot abţine plânsul.

- Căpitane! Aici erai, meciul începe într-o jumătate de oră. Sigur vom câştiga, odată ce Ace ne conduce – putem face orice. O să-i batem măr!
Îl aud pe unul dintre coechipierii prietenului meu. Trebuia să plece pe teren. M-a sărutat şi atunci, promiţându-mi un meci pe care nu îl voi uita.
Nu a ÅŸtiut nici el, dar avusese dreptate. De neuitat...
- Minton, ne bazăm pe tine azi. E cel mai mare meci pe care l-am avut anu’ ăsta. Dacă pierdem, vă fac aşchiuţe. Cu tine-n frunte.
- Nu se va întâmpla asta, domnule antrenor. O să câştigăm.
- Mereu o facem. Şi sper că şi de data asta ai dreptate, căpitane.
Privind înapoi, văd că relaţia dintre cei doi era una minunată. Devenise lider de echipă atunci când jucase pentru prima dată baschet în echipa liceului, primul an. Se înrolase din plictiseală, aşa cum am aflat mai târziu dar după asta, iubea jocul. Iar antrenorul l-a adorat din prima clipă. Pentru că „ semănau” aşa cum o declarase acesta.
Aş fi vrut să nu-şi fi spus acele cuvinte înainte ca teroarea să înceapă... Poate ar fi fost mai puţin dureros, poate ar fi contat mai puţin...şi , doar poate, ar mai fost aici cu mine...
Jocul începuse doar de câteva minute, dar cu toţii aşteptam primul marcaj. Şi chiar asta urma să se întâmple, Ace preluând mingea şi alergând aşa cum doar acesta ştia să o facă. Uniforma lui cu verde şi alb strălucea pe lângă celelalte, dându-i o aură specială. Atmosfera era apăsătoare iar eu ştiu că mi-am muşcat buza, încercând să par tare. Mă ridicasem pentru a-l susţine , de parcă ştiam... că se va întâmpla ceva. În timp ce făcea saltul său superb, pentru a plasa mingea în coş... S-a întâmplat. Trupul său perfect pentru acest joc a căzut. Oasele s-au auzit trosnind sub podea, pe timp ce mingea a făcut un zgomot infernal în timpul izbirii. Toţi amuţiseră, iar eu am plecat spre acesta. Aveam lacrimi în ochi, o ştiam. De parcă mă lovisem eu. Nu mai vedeam iar ochii îmi erau înceţoşaţi. Îmi tremura trupul şi inima mi-o luase razna.
„ Nu , nu , nu!” Îmi repetam absurd, fără a ştii ce s-a întâmplat cu certitudine. M-am trântit lângă el, văzând sângele cum i se scurgea din gură. Nu mai ştiam ce se întâmplă, l-am îmbrăţişat deşi era incontşient. . .

- Ce se întâmplă?
- Ce-a păţit?
- Spuneţi-ne ceva!
Stăteam în scaunul de pe holul de aşteptare, împreună cu familia şi toţi prietenii baschetbalistului. Doctorul se apropia de noi, iar respiraţia mea se tăia. Îmi era teamă să ştiu ce se întâmpla , am tăcut nevrând să mă apropi, ştiam că nu aş rezista.
- Nu va mai putea juca niciodată baschet, sau orice alt joc...
Auzeam vocea clar rostită, de parcă o spunea cineva dinăuntrul meu. Nu mai înţelegeam ce se întâmpla în jur şi nu vroiam să înţeleg ce ziceau ceilalţi, dacă plângeau sau înjurau. Atmosfera era în ceaţă, de parcă venise sfârşitul groaznic pe care nimeni nu îl aştepta. Îmi amintesc vag cum m-am ridicat, încercând să fac câţiva paşi şi am leşinat.
De parcă mie îmi fusese furat visul.
După aceasta, el nu a mai fost niciodată la fel. Săptămânile treceau greu, şi îl vizitam zilnic la spital pentru a nu se simţi singur. Nu îmi vorbea. Îşi ţinea privirea pierdută , undeva în vid şi spunea doar : „ I-am dezamăgit pe toţi. Nu o să mai pot intra pe teren. Toţi mă urăsc acum. ”
Încercam să îi alin vocea ce acum părea pierdută iar stilul vechi de altădată era mort şi îngropat. Crezusem că personalitatea lui de altădată era în el, şi doar o ascundea. Aş vrea să mai cred şi acum asta, dar am crescut şi ştiu.... Era greşit ce gândeam. Pe mine nu mă băga în seamă, nu mă atingea şi nu mă întreba ce fac , sau dacă îl iubesc. Pentru că o făceam, indiferent dacă era sau nu pe teren.
Şi aş fi vrut să îi spun, dacă mă întreba. Dar nu i-a păsat. În fiecare zi, ţinându-i companie şi rugându-mă pentru el. Corpul lui fragil aruncat în pat, părul tuns scurt şi ochii aceia negri şi conturau singurătatea şi întunericul... Mi le amintesc de parcă ieri s-ar fi întâmplat.
Dar au trecut cinci ani. . . Cinci ani de când a părăsit acea cameră, urcându-se pe acoperişul clădirii şi făcând ultimul său salt. Am fost uimită, cum a putut să se urce cu un scaun cu rotile atunci?
A fost prost, neştiind că el nu mai putea să meargă... Acela era diagnosticul dat de toţi, dar avusese atâta voinţă încât se putuse ridica şi să meargă acolo să sară.. De parcă ar fi aruncat o ultimă minge la coş, iar noi nu am fost acolo să zărim... frumuseţea cu care se mişca.
Ştiam că o făcuse cu graţie, şi regret că nu am văzut. Şi poate a fost mai bine aşa, pentru că nu i-am văzut moartea.
Două ore mai târziu de la întâmplare, au venit rezultatele unor teste care precedau faptul că se putea vindeca în doar câteva luni. Că fusese ceva temporar.
Dar el... nu mai avea să afle asta niciodată. Pentru că refuzase dreptul la viaţă, îşi ignorase familia, prietenii şi pe mine. Spune-mi, Ace.... Atunci când te-ai aruncat, te-ai gândit vreo clipă la mine?

Îmi ridic corpul aruncat pe sol şi pun florile la mormântul lui. Poza acestuia este acolo, arătându-l în toată splendoarea lui.
- Aş vrea să te văd jucând, încă odată.
Îmi scapă printre lacrimi şi cad iar. Oare mă voi putea înălţa vreodată?