24-12-2009, 04:06 AM
A/N: Mi-am uitat parola la celalat cont ...
Capitolul 3.
Desi nu multa lume practica acest lucru, am insistat in fata lui Marco sa petrecem Craciunul. Prima data a fost sarbatorit la Roma in 354. Am fost acolo si a fost un sentiment ciudat. Maria, i-a convins pe toti sa renunte pentru cateva ore la divergente si sa fie alaturi de familiile lor, aceasta fiind dorinta unui zeu. Asa isi spunea Maria si tind sa cred ca avea dreptate. Am cunoscut-o prin secolul al II-lea inainte de Hristos intr-o tabara romana. Am vazut-o de multe ori punand mana pe arme pentru a apara muritori. Incerca sa nu isi arate adevarata natura renegandu-si latura demonica. De multe ori regreta ca este ceea ce este si nu ii putea salva pe toti care mureau in lupte, dar stia ca nu ii putea transforma in vampiri. Maria a disparut din viata mea cand s-a alaturat unui trib din est..
- Te intrerup? ma intreaba Marco din pragul usii.
- Nu, deloc.
- Se insereaza. Ma duc sa mananc.
Scuipa ultimele cuvinte.
- Bine.
Lui Marco nu ii placea sa ucida oameni si daca tot era obligat sa o faca alegea femei din inalta societate. Spunea despre contese ca sunt mult prea ingamfate din cauza pozitiei sociale si ... la urma urmei tot aveau sa moara. Ce mai conta cativa ani in minus?
Afara inca ningea si m-am hotarat ca este timpul ca Julieen sa vada lumea. As fi putut jura ca imi citise gandurile cand am vazut-o pe hol cu un palton foarte gros in mana si cu cizme imblanite in picioare. Mi-a zambit cu un pic de teama si s-a apropiat de mine. S-a oprit in fata mea privindu-ma. Am ramas asa pentru o clipa apoi si-a pus capul pe pieptul meu. Nu am stiut cum sa reactionez. Nu vorbise mai deloc de cand era aici si brusc se apropiase de mine. A stat asa cateva momente apoi mi-a luat mana si a dus-o sub sanul ei facandu-ma sa-i simt bataile inimii. Mi-a zambit usor si mi-a dus mana la obrazul ei, mangaind-o usor apoi sarutand-o.
- Putem merge afara? m-a intrebat in ruseste.
Era sigura ca am inteles si ma privea cu ochii parca sclipindu-i.
- Da.
Ne-am indreptat catre usa, dar inainte sa iesim mi-am adus aminte ca eram doar intr-o camasa. Nu frigul era problema ci faptul ca as fi fost singurul om in mijlocul iernii in camasa afara ar fi dat de banuit oamenilor. Presupun ca Julieen se prinse ca e ceva in neregula cu noi inca din prima zi si dupa cele petrecute acum cateva minute probabil ma credea vreun zombi. As fi vrut ca Marco sa fie aici sa-mi spuna la ce se gandea. Am lasat-o doua secunde in pe hol, probabil nici nu a realizat, si mi-am luat o haina neagra din dulap.
- Mergem?
A aprobat din cap. Am iesit in gradina din spatele conacului. M-am asezat pe trepte in timp ce ea a luat-o inainte prin zapada. Era o imagine superba: totul era acoperit de nisoare, aceasta luand formele copacilor si a plantelor pe care se asezase. In aceasta mare de alb era o singura pata colorata: Julieen. O copila inca neexperimentata aruncata in aceasta lume plina de monstri si desi as fi vrut sa o apar pentru totdeauna stiam ca si ea va muri intr-o zi si totusi as fi putut sa-i schimb cursul vietii intr-o clipa, dar prefer sa ma bucur de clipa.
- Carpe diem, soptesc eu usor inchizand ochii.
Radacinile latine imi ramasesera imprimate in minte presupun. Se asezase in zapada cu genunchii la piept si parea ca deseneaza. M-am apropiat de ea si am vazut ca incercase sa faca un inger; aripile se asemanau cat de cat cu cele desenate de Botticelli, dar restul erau doar niste linii. La ce ma gandesc? Analizez totul prin ochi de nemuritor. Probabil pentru un simplu om e o incercare chiar reusita. Mi-a intins mana. Avea mainile rosii si foarte reci. Uitasem cum era sa fii om si uitasem sa-i dau manusi. M-am aplecat punandu-mi mana peste a ei. M-a tras langa ea usor, ca o invitatie. As fi putut sa nu o accept dar am intrat in jocul ei. In cateva clipe m-am trezit intins pe zapada, cu capul ei pe pieptul meu. Am stat in acea stare de visare cateva minute, mangaindu-i parul apoi ne-am ridicat in capul oaselro. I-am luat mainile intre ale mele si am suflat aer spre ele in incercarea de a le incalzi. Nu avea prea mare efect dar ea parea incantata. Si-a scos mana dreapta dintre ale mele si mi-a atins aparul. O suvita imi statea pe fata iar ea a dat-o dupa ureche.
- Carpe diem? intreaba ea.
- Inseamna "traieste clipa".
Si totusi, cum auzise?
- In ce limba este? continua Julieen.
- Latina.
O clipa de liniste.
- O sa ma inveti?
- Intr-o zi.
Am ridicat-o din zapada si ne-am intors in camera ei, asezandu-se langa semineu cu mainile spre foc.
- Daca ar sti ca focul care ii incalzeste corpul ne ucide, spuse Marco in italiana.
Julieen s-a intors nedumerita. De ce am alega sa vorbim pe limba pe care nu o intelege? Ar insemna ca ii ascundem ceva, dar o secunda mai tarziu si-a indreptat atentia catre semineu. Nu parea deranjata.
- Cum a fost vanatoarea?
- Ducesa de Florenta a fost un ospat pe cinste. Cum a fost iesirea afara?
- Mai bine decat ma asteptam.
- Impodobim un brad?
- Esti dispus sa lasi maleficul spirit al Craciunului sa intre in sufletul tau inghetat? l-am intrebat amuzandu-ma.
- Presupun ca da.
Capitolul 3.
Desi nu multa lume practica acest lucru, am insistat in fata lui Marco sa petrecem Craciunul. Prima data a fost sarbatorit la Roma in 354. Am fost acolo si a fost un sentiment ciudat. Maria, i-a convins pe toti sa renunte pentru cateva ore la divergente si sa fie alaturi de familiile lor, aceasta fiind dorinta unui zeu. Asa isi spunea Maria si tind sa cred ca avea dreptate. Am cunoscut-o prin secolul al II-lea inainte de Hristos intr-o tabara romana. Am vazut-o de multe ori punand mana pe arme pentru a apara muritori. Incerca sa nu isi arate adevarata natura renegandu-si latura demonica. De multe ori regreta ca este ceea ce este si nu ii putea salva pe toti care mureau in lupte, dar stia ca nu ii putea transforma in vampiri. Maria a disparut din viata mea cand s-a alaturat unui trib din est..
- Te intrerup? ma intreaba Marco din pragul usii.
- Nu, deloc.
- Se insereaza. Ma duc sa mananc.
Scuipa ultimele cuvinte.
- Bine.
Lui Marco nu ii placea sa ucida oameni si daca tot era obligat sa o faca alegea femei din inalta societate. Spunea despre contese ca sunt mult prea ingamfate din cauza pozitiei sociale si ... la urma urmei tot aveau sa moara. Ce mai conta cativa ani in minus?
Afara inca ningea si m-am hotarat ca este timpul ca Julieen sa vada lumea. As fi putut jura ca imi citise gandurile cand am vazut-o pe hol cu un palton foarte gros in mana si cu cizme imblanite in picioare. Mi-a zambit cu un pic de teama si s-a apropiat de mine. S-a oprit in fata mea privindu-ma. Am ramas asa pentru o clipa apoi si-a pus capul pe pieptul meu. Nu am stiut cum sa reactionez. Nu vorbise mai deloc de cand era aici si brusc se apropiase de mine. A stat asa cateva momente apoi mi-a luat mana si a dus-o sub sanul ei facandu-ma sa-i simt bataile inimii. Mi-a zambit usor si mi-a dus mana la obrazul ei, mangaind-o usor apoi sarutand-o.
- Putem merge afara? m-a intrebat in ruseste.
Era sigura ca am inteles si ma privea cu ochii parca sclipindu-i.
- Da.
Ne-am indreptat catre usa, dar inainte sa iesim mi-am adus aminte ca eram doar intr-o camasa. Nu frigul era problema ci faptul ca as fi fost singurul om in mijlocul iernii in camasa afara ar fi dat de banuit oamenilor. Presupun ca Julieen se prinse ca e ceva in neregula cu noi inca din prima zi si dupa cele petrecute acum cateva minute probabil ma credea vreun zombi. As fi vrut ca Marco sa fie aici sa-mi spuna la ce se gandea. Am lasat-o doua secunde in pe hol, probabil nici nu a realizat, si mi-am luat o haina neagra din dulap.
- Mergem?
A aprobat din cap. Am iesit in gradina din spatele conacului. M-am asezat pe trepte in timp ce ea a luat-o inainte prin zapada. Era o imagine superba: totul era acoperit de nisoare, aceasta luand formele copacilor si a plantelor pe care se asezase. In aceasta mare de alb era o singura pata colorata: Julieen. O copila inca neexperimentata aruncata in aceasta lume plina de monstri si desi as fi vrut sa o apar pentru totdeauna stiam ca si ea va muri intr-o zi si totusi as fi putut sa-i schimb cursul vietii intr-o clipa, dar prefer sa ma bucur de clipa.
- Carpe diem, soptesc eu usor inchizand ochii.
Radacinile latine imi ramasesera imprimate in minte presupun. Se asezase in zapada cu genunchii la piept si parea ca deseneaza. M-am apropiat de ea si am vazut ca incercase sa faca un inger; aripile se asemanau cat de cat cu cele desenate de Botticelli, dar restul erau doar niste linii. La ce ma gandesc? Analizez totul prin ochi de nemuritor. Probabil pentru un simplu om e o incercare chiar reusita. Mi-a intins mana. Avea mainile rosii si foarte reci. Uitasem cum era sa fii om si uitasem sa-i dau manusi. M-am aplecat punandu-mi mana peste a ei. M-a tras langa ea usor, ca o invitatie. As fi putut sa nu o accept dar am intrat in jocul ei. In cateva clipe m-am trezit intins pe zapada, cu capul ei pe pieptul meu. Am stat in acea stare de visare cateva minute, mangaindu-i parul apoi ne-am ridicat in capul oaselro. I-am luat mainile intre ale mele si am suflat aer spre ele in incercarea de a le incalzi. Nu avea prea mare efect dar ea parea incantata. Si-a scos mana dreapta dintre ale mele si mi-a atins aparul. O suvita imi statea pe fata iar ea a dat-o dupa ureche.
- Carpe diem? intreaba ea.
- Inseamna "traieste clipa".
Si totusi, cum auzise?
- In ce limba este? continua Julieen.
- Latina.
O clipa de liniste.
- O sa ma inveti?
- Intr-o zi.
Am ridicat-o din zapada si ne-am intors in camera ei, asezandu-se langa semineu cu mainile spre foc.
- Daca ar sti ca focul care ii incalzeste corpul ne ucide, spuse Marco in italiana.
Julieen s-a intors nedumerita. De ce am alega sa vorbim pe limba pe care nu o intelege? Ar insemna ca ii ascundem ceva, dar o secunda mai tarziu si-a indreptat atentia catre semineu. Nu parea deranjata.
- Cum a fost vanatoarea?
- Ducesa de Florenta a fost un ospat pe cinste. Cum a fost iesirea afara?
- Mai bine decat ma asteptam.
- Impodobim un brad?
- Esti dispus sa lasi maleficul spirit al Craciunului sa intre in sufletul tau inghetat? l-am intrebat amuzandu-ma.
- Presupun ca da.