Rănile unei despărţiri [Cinema Bizarre yaoi; KiroxYu; +16]

[angeliqueVampire]

Înainte de a posta capitolul, am nişte precizări de făcut:

Yaku-chin, am înţeles ce ai vrut tu să subliniezi în postul tău, dar pur şi simplu nu îi văd rostul. Îţi dau un contraexemplu, sunt X ficuri cu un Y anime, iar acolo nimeni nu se ia după nimeni (atâta timp cât ideile nu seamănă sau nu sunt identice). Fanii scriu aceste ficuri pentru alţi fani ca ei, practic îşi împărtăşesc ideile. Ai dreptate, ştiam că există un fic deja, făcut de Myuu şi Kaname, dovadă că am şi comentat la ficul lor, dar chiar crezi că fanii adevăraţi se pot mulţumi cu un singur fic? Şi mai mult, îţi pot da tone de site-uri pline cu ficuri cu Cinema Bizarre şi pot spune că nici eu, nici celelalte două scriitoare nu am plagiat nimic ce e pe acolo.

În concluzie, Myuu şi Kaname, am mare respect pentru tot ce faceţi voi şi ficul vostru e absolut superb. Totuşi, către toţi cititorii, vă rog nu îmi comparaţi ficul cu celălalt fic existent pe forum.

Şi pentru toţi cei care m-au acuzat de plagiat, vă rog să mai citiţi odată capitolele postate şi să remarcaţi diferenţa uriaşă între cele două ficuri.

Mousy, ashya_love, ellamanu şi ^ToxicK kiD^, vă mulţumesc pentru posturi.

Here is the second chapter, enjoy!

Capitolul 2 – Am nevoie de o pauză

Uite-mă în faţa unei oglinzi nenorocite, admirându-mi trupul firav acoperit cu nişte chestii sclipitoare ce semănau cu nişte haine. Mă simt pur şi simplu penibil. Blugii negrii, dar nu foarte negrii, pentru că îi băgasem mai demult la spălat cu cămăşile albe ale lui Shin îmi ascundeau oarecum defectele din partea de jos a corpului, dar ce naiba căuta pe mine o bluză albă acoperită cu paiete? Cred că mi-am pierdut minţile, nici măcar nu ştiu să fi cumpărat aşa ceva. Mă duc repede şi îmi schimb bluza cu o cămaşă de aceeaşi culoare, dar fără sclipici. Mult mai bine!
După ritualul cu îmbrăcatul, mă răzbun pe frumosul şi proaspăt vopsitul meu păr, ce trebuia să-mi suporte toate toanele. Ţepi? Nu, nu voiam ca Strify să se întîlnească cu Grădina Zoo. Breton prins cu agrafă? Nu, nu sunt fată! Bineînţeles că, din cauza lipsei de timp, mi-am lăsat pletele aşa cum le-a făcut mama natură, sau mai bine spus aşa cum le aranjase acum o săptămână o foarfecă şi puţină vopsea.
Spre norocul meu, eram deja machiat când Strify a intrat în cameră. După cum am anticipat, era perfect. Nu îl pot descrie, deoarece îmi e frică de micii mei monstruleţi din lumea fanteziilor sexuale. Cred că cuvântul cel mai potrivit era sublim.
-EÅŸti gata, Kiro?
Doamne, ce senzual rostea acele cunivte, lipsite de orice conotaţie sexuală în cazul nostru. L-am prins de mână, ghidat mai mult de hormoni decât de propria raţiune, şi am ieşit amândoi afară.
Ne-am îndreptat spre cinematograf. Deci, voia să mă ducă la un film. „Atît de tipic!” Am râs eu în sinea mea. L-am urmat până în sala unde se proiecta filmul pe care aveam de gând să-l vedem, „Treizeci de zile de noapte”.
Un horror, ce mă putea pune mai bine pe picioare? Cred că ar trebui să uit de fostul meu şi să mă bucur de viaţă aici, cu Micuţa Divă lângă mine. L-am ţinut pe solist de mână pe tot parcursul filmului, pentru că am observat că monştrii de pe ecran l-au cam speriat.
Am ieşit într-un final. Eu eram satisfăcut de toată acţiunea, iar Strify tremura uşor, speriat probabil de mâncătorii de oameni. Atît de tipic!
- Ce zici de un suc? M-a întrebat.
Am dat uşor din cap, aprobând. El şi-a comandat un cocktail, iar eu m-am concentrat asupra paharului de limonada din faţa mea. Oh nu, acum începe greul. Urmează partea cu „spune-mi cum mai eşti”....
- Deci Kiro, cum te simţi? O să am în lista de posibile lucruri de făcut după ce ies din trupă meseria de ghicitor...
- Sunt bine, Strify. Serios, nu trebuie să vă faceţi griji niciunul dintre voi! Doar că se petrec cam multe în capul meu acum şi marea majoritate sunt nişte chestii foarte ruşinoase, pe care chiar nu vi le pot spune! Îmi vine s-o omor pe mama pentur că m-a făcut aşa de cinstit.....
- Dacă tu spui asta, replică solistul prinzându-mă de mână, eu te cred. Dacă vei avea nevoie de... ştii tu.... anumite favoruri de care nu mai poţi beneficia acum, poţi apela la mine....
Stai puţin, el acum încearcă să sugereze că dacă simt nevoia de o jucărie în pat să fug repede la el şi să i-o dau pînă cad lat? Cred că nu sunt singurul care a ieşit demult de pe orbită...
- Strify, nu te vreau ca o jucărie! Am obiectat eu.
- Atunci poate mă vrei aşa, a spus el, iar apoi s-a întâmplat.
Buzele lui s-au împins gentil în ale mele, iar eu am rămas stupefiat. Era mult mai plăcut decât în toate fanteziile mele. Nu m-am tras, dar nici nu m-am alăturat sărutului, lăsându-l pe el să mă satisfacă. Nu mai eram conştient de noţiunea timpului, doar îi simţeam limba parcurgându-mi încet buzele. Era înfricoşător de bine.
El a rupt sărutul. Am continuat să vorbim tot felul de prostii, până telefonul meu a început să sune. L-am scos din buzunar. Ce Doamne vrea Yu de la mine acum?
- Da, răspund eu plictisit.
- Strify e cu tine?
- Da. Ce-i cu tonul ăla îngrijorat? Cine a murit, iar?
- Nimic, nimic... Poţi să-i spui că am o problemă mare pe care numai el o poate rezolva prin metode pe care doar el le ştie?
- Yu, vrei un blowjob? Am râs eu de exprimarea lui incoerentă.
- Nu e vorba de asta, Kiro. Doar spune-i te rog.
I-am închis telefonul în nas şi i-am adresat lui Strify exact cuvintele pe care mi le spusese Yu. A râs. Bun, deci nu eram doar eu cel care considera ideea frazei destul de perversă. A ţinut să mă asigure că nu se petrecea nimic între el şi Yu. De parcă îmi păsa...
Tot drumul spre casă am fost tăcuţi, iar înainte să întrăm în apartamentul nostru, Strify a şoptit:
- Imaginează-ţi că te-am condus acasă pentru că asta face un bărbat cu perechea lui, nu pentru că stăm în acelaşi apartament.
Am râs, nefiind înstare la acea oră să mă concentrez asupra cuvintelor. Apoi s-a întâmplat din nou. De data aceasta, am fost mai activ şi am răspuns sărutului ce mă împingea către prăpastia iubirii, sau poate doar a jocului.
Eu am rupt sărutul de data aceasta. M-am uitat mirat la faţa lui. Nu se poate! Strify a roşit! Acesta a fost momentul în care am vrut să deschid uşa şi să fug în camera mea plângând. Ce am făcut? L-am lăsat pe Strify să se îndrăgostească de mine?