GreÅŸeli ÅŸterse de iubire

[myuu]

Capitolul 18

M-am trezit dintr-un coşmar îngrozitor în care se făcea că am fost răpit imediat după ce mi-am găsit câinele mort. Nu mai ştiam cum arătau tipii ăia la faţă, dar îmi amintesc foarte bine cum mă duseseră într-un depozit abandonat unde mă violaseră şi voiau probabil să mă şi omoare. Când am realizat că eram întins pe un pat asemeni celor de spital, mi-am dat seama că nu a fost un vis, ci a fost real. Tipii aia, răpirea, totul. Auzeam sunetul produs de aparatul la care eram conectat, singurul lucru care spărgea liniştea ca de gheaţă. Durerea ce îmi traversa corpul, parcă sfâşiindu-l, era aproape insuportabilă. Până şi capul îl simţeam atât de greu şi părea să stea să explodeze în orice moment.
Cum ajunsesem aici? Trebuia să fi murit până acum, cine mă salvase? Refuzam să-mi deschid ochii pentru a căuta un răspuns, îmi era mai bine aşa. Aveam o senzaţie ciudată, ca şi cum cineva mă veghea constant. Simţeam căldura unui trup, deşi era departe de mine. Niiro. Numele roşcatului mi-a apărut imediat în minte, făcându-mă să tresar din somnul ce mă cuprinsese. L-am văzut stând la capul patului şi privindu-mă intens cu acei ochi negri, pătrunzători. Expresia lui tristă îmi inspira milă, durere, dar, mai mult decât orice, acea convingere că trebuie neapărat să apere ceva anume. Eu eram acela? Lacrimile mi-au năvălit pe chip în timp ce-l priveam după atâta timp.
M-a strâns în braţe protectiv, spunându-mi cu o voce vizibil îndureretă:
- Shiro, iartă-mă, te iubesc, iartă-mă. Îmi zicea, apropiindu-mi capul de pieptul său atât de cald. Am promis să nu ţi se întâmple nimic şi acum...Ah, e numai vina nenorociţilor ălora, sper să ardă în cele mai întunecate colţuri ale iadului.
Aş fi vrut să-l calmez, să-i spun că sunt bine, că simplul fapt că e lângă mine îmi alină suferinţa, dar nu puteam. Nu aveam suficientă forţă ca să-i vorbesc, în schimb m-am folosit de mâna ce nu era împachetată în ghips pentru a-i aduce chipul cât mai aproape de al meu. Am închis ochii, iar el şi-a dat imediat seama că aşteptam un sărut. Mi-a cuprins buzele atât de suav, încât, pentru o secundă, eu însumi m-am crezut o figurină firavă, făcută din sticlă.
După câteva minute în care ne-am revenit amândoi, iar eu am fost capabil să port o conversaţie, Niiro s-a ridicat, continuând însă să-mi ţină mâna într-a sa.
- Mi-a fost atât de dor de tine, puştiule. Nu o să te mai las niciodată singur.
- Şi cu procesul cum rămâne? Am întrebat forţându-mă să mă ridic de pe pat, dar nu am reuşit din cauza rănilor încă nevindecate.
- Nu încerca să te mişti prea mult, nu te-ai refăcut complet. Nu ai decât osul antebraţului rupt din fericire, în rest doar nişte vânătăi...şi o tăietură pe coapsă. A spus oftând. Părea că pe el l-ar fi durut şi nu invers. Procesul nu mă mai interesează, Shiro, dacă Anne poate să facă ceva şi fără prezenţa mea, e perfect, dacă nu, prefer să fug de poliţie toată viaţa. Nu te voi mai lăsa singur.
Tocmai atunci o văd pe Anne apărând pe uşa camerei îmbrăcată într-o rochie roşie, scurtă, cu un decolteu care-i punea în evidenţă formele generoase. Avea în picioarele subţiri nişte cizme albe, înalte, ce se închideau cu şireturi şi care-i veneau la fel de bine. Atunci mi-am dat seama că, dacă nu l-aş fi cunoscut pe Niiro, chiar m-ar fi atras fata asta. Vreau să spun, arăta atât de bine, însă acum nu mă interesa decât ca potenţială rivală.
- Niiro, trebuie să te ducem înapoi la închisoare chiar acum. După-amiază va avea loc procesul în sfârşit.
- Nici nu se pune problema să plec, nu la starea în care a ajuns Shiro...şi doar din vina mea.
- Nu vreau să aud aşa ceva, ai înnebunit? Voi avea eu grijă de Shiro, tu trebuie să te asiguri că nu vei trăi toată viaţa ca un criminal periculos, vânat de poliţie, ai înţeles?
- Serios? Vei avea grijă aşa cum ai făcut-o şi până acum, adică mai deloc. Nu-mi pasă, eu nu plec de aici.
După schimbul asta de replici, Anne a ieşit furioasă pe uşă, bombănind ceva ce nu am putut auzi. Ar fi trebuit să-l conving să se ducă, dar nu puteam. Mă simţeam atât de bine lângă el, nu voiam să mai plece vreodată. Ce prost eram...şi egoist.
- Niiro...nu vreau să-ţi fac probleme. Te rog...de dragul meu, fă cum spune Anne.
- Puştoica asta e suficient de deşteaptă să se descurce fără mine, ai puţină încredere. Şi, în plus, trebuie să ne pregătim de Crăciun, nu?
Crăciunul? Uitasem complet. Acum îmi dau seama de ce se îmbrăcase roşcata în culorile acelea, încerca să imite imaginea unei Crăciuniţe, desigur într-un mod subtil şi elegant. Ah...şi eu aveam să petrec în patul de spital, iar Niiro în închisoare, halal spirit de sărbătoare.
Până să termin să mă compătimesc singur, Niiro îmi întinsese o casetă roşie de catifea. Mi-a zâmbit dulce, apoi a spus:
- Închide ochii şi întinde mâna!
M-am strâmbat puţin pentru ca nu-mi plăcea ideea de a nu ştii despre ce era vorba. Am întins mâna nesigur, sperând să nu-mi dea ceva mult prea ciudat. Îmi aduceam aminte de propunerea aceea stupida „Nu vrei să fii soţia mea?” şi speram să nu mă trezesc cu un inel pentru că ar fi fost prea penibil. Plus că nu eram genul care să poarte aşa ceva. Am simţit cum ceva îmi atârnă la mână şi am deschis ochii prea curios.
Era o brăţară de argint, cu un model din zale, la care atârna o plăcuţă pe care era inscripţionat „Niiro” pe una din feţe, iar pe cealaltă „Watashi tachi wa naru issho ni eien ni” cu nişte litere micuţe, frumos ordonate şi parcă făcute de mână cu peniţa stiloului. După ce am admirat-o suficient, m-am uitat la Niiro care şi-a ridicat încheietura pentru a vedea aceeaşi brăţară, dar cu numele meu pe ea.
Eram atât de emoţionant că simţeam că mă sufoc. Cuvintele mi-au îngheţat pe buze, bătăile inimii accelerându-se ca într-o centrifugă.
- „Totdeauna”...asta înseamnă mult timp...Am rostit în cele din urmă cu voce tare.
- Întocmai, mi-a răspuns imediat sărutându-mi încheietura mâinii la care aveam brăţara ataşată.
În curând am adormit cu capul înspre fereastra pe care se vedea peisajul de afară. Arăta exact ca într-un basm clasic în care totul e infailibil şi neatins. Niiro a stat lângă mine şi m-a ţinut de mână în tot acest timp.

Când m-am trezit pentru a doua oară în aceeaşi zi, era deja seară, sau cel puţin, după întunericul de afară, aşa trebuia să fie. Am auzit două voci care vorbeau pe hol. Păreau atât de îndepărtate, dar le recunoşteam uşor, cel puţin pe cea a roşcatului care era inconfundabilă.
- Abia ce ai scăpat de proces şi deja vrei să pleci din ţară? Nu crezi că vor intra la bănuieli?
- Anne, mă descurc. Apreciez că-ţi faci griji, dar vreau să-l duc pe Shiro departe de locul ăsta. Încep să cred că ne aduce ghinion.
- Bine, papi, văd că nu te pot convinge, atunci Crăciun fericit! FroheWeihnachten!
- Asta ce vrea să fie?
- Acelaşi lucru, în germană. Măcar atât să sti şi tu, dacă tot mergi in Berlin.
- Devi mai deşteaptă pe zi ce trece, semeni cu tac-tu. A încheiat Niiro, apoi şi-au luat rămas bun şi a intrat în camera mea.
Nu avea niciun bagaj cu el în care să fie hainele noastre pentru aşa-zisa vacantă. Chiar urma să plecăm în Berlin la starea în care eram? Ce pierdere. Măcar voi vizita un spital nemţesc. Dar Niiro nu avea aceeaşi idei despre călătoria noastră, ci începuse să-mi povestească despre un hotel foarte scump (am dedus eu) la care închiriase un apartament.
Văzând că nu prea îl ascultam, fiind cu gândul în alta parte, m-a luat în braţe purtându-mă până afară din camera de spital.
- Niiro, lasă-mă jos! E jenant! Niiro... Îi spuneam agitându-mă, evident fără folos.
-Nu-mi las prinţesa jos până când nu ajungem la maşină, iar dacă nu taci îţi închid eu gura. Mi-a spus făcându-mi cu ochiul şi am înţeles în ce fel voia el să mă facă să tac.

Drumul către aeroport a fost destul de greu având în vedere toată zăpada care făcea traficul insuportabil. Când am ajuns la casa de bilete, Niiro înca mă ţinea în braţe aşa că nu a putut să le cumpere el, ci Anne s-a ocupat de asta fiindcă venise cu noi. Mă simţeam atât de inconfortabil, încât aş fi vrut să dispar cu totul. Puteam să-mi dau seama că toată lumea se uita la noi, atât de stânjenitor.
- Puştiule, sunt geloşi, de aia se holbează aşa. Nu-i lua în seama!
Şi cred că avea dreptate, într-un fel...Vreau să spun, cine s-ar gândi la o vacanţă după ce a scăpat din închisoare, iar iubitul lui aproape a fost omorât? (M-am înroşit la faţă când m-am numit singur astfel. Părea ciudat, deşi asta eram pentru el.) Avea dreptate însă, de ce îmi păsa de ceilalţi? Acum eram din nou împreună, era tot ce conta.
Niiro, chiar te iubesc! Însă mi-e frică să ţi-o spun pentru că ar suna ca şi cum ne-am lua rămas bun. „Împreună pentru totdeauna...” „Totdeauna” înseamna prea mult timp ca să fim siguri de ceva anume...

________________________
„Watashi tachi wa naru issho ni eien ni” - "Vom fi împreună pentru totdeauna"