Mir Velik

[Rock Bird]

Mir Velik

Prolog

Este întuneric. Pe coridorul pierdut şi pustiu al timpului, pentru prima oară în ultimul mileniu, se aud paşi, ceea ce este destul de ciudat, având în vedere că nu oricine este capabil să îl acceseze. Un corp sub forma unui copil format în întregime din lumină străbate culoarul în fugă, fără să acorde vreo atenţie uşilor aşezate de o parte şi de alta. În spatele lui, cu paşi domoli, un al doilea personaj merge fără nici o grijă pe urmele celui dintâi. Spre deosebire de primul, el apare în forma unui adult, care s-ar integra perfect în peisaj datorită luminii întunecate pe care o propagă, dacă nu ar radia şi raze de un roşu aprins. Bucurându-se de promenadă, se uită când într-o parte, când în cealaltă, admirând diversitatea uşilor, fiecare fiind diferită într-un fel sau altul, depinzând de perioada şi măiestria celui care a conceput-o.

După o lungă perioadă de timp, primul corp ajunge la capătul timpului. Nemaiavând unde să fugă, cuprins în întregime de oboseală, se opreşte, gândindu-se la toate întâmplările în urma cărora a ajuns "aici". De ce s-a lăsat pradă fricii, când tot ce trebuia să facă era să fie sincer?

" Ca să-ţi găseşti viitorul, trebuie să te întorci în trecut. " se aude vocea celui de-al doilea personaj, care acum stă chiar în faţa primului

" Aleg să rămân în prezent... " îi răspunde celălalt, pe un ton defensiv

" Nu există prezent. "

" Există pentru că aleg eu să existe! "

" Nu este atât de simplu pe cât crezi..."

" De ce nu? Este universul meu, lumea mea, chiar şi aici am ajuns datorită acţiunilor MELE, purtăm acum acest dialog pentru că eu am ales să îl port, practic tot ce mi se întâmplă are loc datorită alegerilor pe care le fac şi a perspectivei pe care, tot eu o aleg. Sunt şi eu un zeu ca voi toţi! "

" Un zeu adormit - da. Nu te poţi trezi de unul singur până nu înveţi anumite lecţii, şi pentru asta sunt eu aici. "

" Atunci pleacă! Nu am nevoie de ajutor şi nici nu vreau să fiu la mila nimănui ca să devin orice vreau. Sunt liber să fiu stăpân pe viaţa mea! "

" Ieşi din miraje! Nu rezolvi nimic găsind scuze pentru tot. Dacă vrei să fii zeu, atunci poartă-te ca unul!"

" Nu-mi mai spune ce să fac, n-am nevoie de ajutorul nimănui! "

" Nu cumva ţi-e frică? "

" Frică? De ce anume? Că mă vei trimite înapoi pe pământ şi va trebui să-mi aleg un corp? "

" Frică, pentru că ai aflat de existenţa unui suflet în fiecare corp, pe care cei de acolo îl etichetează drept ego, iar tu nu vrei să-i încalci libertatea. "

" Mi-e silă, pentru că-mi pierd vremea încercând să-l ajut şi el se îneacă de fiecare, deci, de FIECARE dată, ca ţiganul la mal. Mă trage înapoi şi pe deasupra mă face să mă simt în plus. EVIDENT că nu vreau să mă întorc de unde am plecat! Dacă pentru a evolua trebuie să convieţuiesc cu un ego, atunci eu spun PAS! "

" Şi tu la rândul tău ai un ego şi nu pare să te deranjeze că vorbeşte în locul tău, aşa cum nu pare să te afecteze în vreun fel faptul că eşti conştient de aberaţiile pe care le scoţi din tine doar de dragul de a mă contrazice, când ştii şi tu că am dreptate. "

" Trimite-mă unde vrei, ştii bine că voi deveni mai puternic şi mă voi întoarce, dar asta nu înainte să..."

Vidul a cuprins întreaga încăpere, nepermiţându-i personajului şă-şi termine fraza. Înainte să realizeze ce se întâmplă, s-a trezit în scurt timp singur în mijlocul nimicului, prizonier al incertitudinilor.

Capitolul I

Static

Stropii reci de ploaie se desprind din bolta cerească asemeni unor cristale rare, continuându-şi elegantul picaj peste oraşul Dara, desfăcându-se într-un infinit de cioburi la contactul cu solul. Bucurându-se de ultimele momente de trăire, frunzele muribunde ale arborilor de toate vârstele se prăbuşesc în botezul revigorant al apei, lăsându-şi vechii camarazi goi şi lipsiţi de apărare în faţa frigului care va urma să vină. Acum, şiroaiele abundente de lichid se scurg greoi în josul străzii, măturând cadavrele nesemnificative ale naturii, curăţând străzile de mizeriile umane, lăsându-i culoar liber visătorului, care, pierdut în lumea lui, se plimbă ca un stingher drogat, ce poate fi uşor asemănat cu o stafie, pierdută printre dansul jucăuş al stropilor reci de ploaie.

Sunetele mute se pierd în scurt timp în negura nopţii, care de această dată şi-a făcut apariţia mai devreme decât de obicei. Străzile care până adineauri erau populate de spiritele naturii, acum sunt pierdute în lacuna uitată a timpului şi nu mai durează mult până când întreg oraşul este cuprins de linişte. Cu spatele sprijinit de peretele uneia din multitudinea de case de pe stradă şi cu privirea îndreptată în vidul celest, visătorul îşi duce mâna stângă în buzunarul călduros şi încăpător al blugilor săi, scoţând o ţigară din pachetul său marca "Black Cherry", pe care ulterior o aprinde şi începe să o fumeze, lăsându-se cuprins în toată profunzimea sa de acalmia momentului.

"Prezentul...acum, aici, şi totuşi, atât de relativ..." spune el în cele din urmă, aprinzându-şi încă o ţigară

"Acum înţelegi de ce am fugit?" îl întrerupe o voce feminină

Pierdut în lumea lui, el îşi fumează în continuare ţigara, rămânând cu ochii aţintiţi undeva, în gol, fără să-i acorde vreo atenţie corpului neclar care se materializează parcă din neant, ale căror trăsături se clarifică odată cu micşorarea distanţei dintre cei doi. Aflându-se acum unul în faţa celuilalt, visătorul îşi coboară privirea, uitându-se indiferent la noul venit, dezinteresat de orice altceva în afară de lumea lui.

Liniştea este întreruptă pentru scurt timp de punerea în funcţiune a stâlpilor de lumină ai străzii, lucru care ar fi trebuit să se întâmple în urmă cu câteva ore, datorită beznei care puse stăpânire peste oraş. Situat chiar în bătaia razelor artificiale ale unuia dintre corpurile de iluminat, noul venit continuă să se uite fix în ochii celui cu care încercase mai devreme să se antreneze într-un dialog. Acesta din urmă, tresărind din starea anterioară de reverie, examinează atent personajul din faţa lui: o adolescentă pe cale să devină adult, înaltă, slabă, cu părul şaten, scurt în spate, dar destul de lung în partea din faţă, cu un medalion ciudat la gât...

" Cine eşti?" întreabă visătorul, de această dată uitându-se fix la medalionul interlocutorului

" Sper că glumeşti... "

" De fapt vorbesc cât se poate de serios, şi cu riscul de a mă repeta, te mai întreb o dată: cine eşti? "

" Ce îţi spun ţie simţurile? "

" Dar ţie judecata? "

" Judecata este doar o altă iluzie... "

" La fel şi simţurile. "

" De ce? "

" De ce nu? "

" Åžtii cine sunt. "

" Åži tu. "

" ÃŽmi dai dreptate. "

" Åžtiu. "

" Ca să-ţi răspund la întrebare: judecata te bagă în iluzii...simţurile te scot, dar asta doar dacă te deschizi destul de mult ca să le asculţi. "

" Nu te-ai schimbat deloc, Velik. "

" Tu de ce ai făcut-o? "

" Ţi se pare c-aş fi făcut-o? "

" Nu ÅŸtiu? "

" Ba ÅŸtii. "

" Mir, eşti de groază, nu alta. " spune Velik zâmbind

Făcând un schimb rapid de priviri, cei doi încep să râdă sincer, ca doi copii după cea dintâi joacă. Lăsând ţigara din mână, Mir se îndreaptă spre fată, îmbrăţişând-o cu căldură.

" Mi-ai lipsit, puÅŸtoaico..."

" ...ÅŸi tu mie. "

Continuându-şi maratonul celest sub îndrumarea divinului zefir, masele infime de nori pălesc în favoarea razelor sublime ale lunii, care îşi fac apariţia după o aşteptare destul de îndelungată. Cerul, până nu demult obscur, acum este iluminat de prietenii lui îndepărtaţi: astrele. În mijlocul acestor lucruri mărunte, de-o parte şi de alta, sunt ei.