09-12-2009, 09:33 PM
Deeeeeci un nou one-shot, nu foarte lung, are doar doua capitole, dar sper sa va placa :*
http://i219.photobucket.com/albums/cc127...4faa4d.jpg <--- Fabian
http://www.my-silvermac.com/wordpress/wp...ranime.jpg<--- Sophie Jonson
http://i219.photobucket.com/albums/cc127...049412.jpg <--- Brian
Capitolul 1
Soarele straluceste pe fondul infinit si albastru, trimitandu-si razele calde spre pamantul care deja a scapat de intunericul noptii inca de aproximativ noua ore, care, daca ma intrebi pe mine, au trecut extraordinar de greu, avand in vedere sa sunt servitor si singurul lucru pe care pot sa il fac este sa ma plictisesc pana cand primesc ordine.
Ma numesc Fabian Broussard, si sunt servitor in una din vilele capitalei Angliei, Londra. Desi am numai saptesprezece ani, am decis sa preiau munca tatalui mei, care a lucrat in aceasta casa in urma cu cativa ani, mai exact trei ani, pana cand a murit intr-un accident de masina, si stiu ca si-ar fi dorit ca eu sa lucrez in aceasta vila, deoarece mereu imi spunea acest lucru cu fiecare ocazie. Desigur, pe mine nu ma deranja pe atunci sa ma gandesc in a deveni servitor... nici acum nu ma plang. Problema este alta, pe care probabil o veti afla destul de curand. Eu sunt de origine franceza si am crescut alaturi de mama mea zece ani in orasul Paris. Tatal meu lucra in aceasta casa inca dinainte sa o cunoasca pe mama si nu a vrut sa renunte sub nicio forma, insa chiar si asa, el venea cel putin de doua ori pe saptamana acasa, dar din nefericire, cand eram la varsta de zece ani, mama mea a murit din cauza unei tumori cerebrale, si acest lucru m-a afectat pentru o perioada de trei ani in care nu eram in stare sa conversez cu nimeni, ma enervam foarte repede si plangeam din orice. Chiar daca acei trei ani i-am petrecut alaturi de tatal meu, aici in Anglia, la inceput, cand mereu incerca sa ma consoleze prin vorbe si mangaieri, mereu lipsea ceva... vocea blanda si iubirea mamei mele...Am inteles foarte tarziu din spusele tatalui meu ca ea nu a murit, ci ca va fi mereu o parte din noi, insa cand esti doar un copil nu te pooti consola prin asa ceva. Tata a fost devastat dupa moartea mamei, insa nu o arata niciodata in fata mea, dar stiu cu siguranta ca plangea in fiecare seara si dimineata...
Acum la saptesprezece ani am invatat sa privesc lucrurile in alt mod. Desi tatal meu a murit, lucru care m-a distrus complet pe dinauntru, nu arat acest lucru si pe dinafara... poate doar atunci cand sunt singur. M-am obisnuit cu ideea ca parintii mei s-au dus si ca nu am sa-i mai vad, dar stiu ca vor fi mereu langa mine.
Revenind la lucruri mai putin triste, ma ridic de pe scaunul nu prea confortabil si ma indrept spre baie. Imi clatesc fata cu apa rece, apoi ma sterg cu un prosop alb, privindu-mi chipul in oglinda imensa ce acopera aproape intregul perete. Ochii mei albastrii se arata in sfarsit odihniti, iar parul meu saten si putin lung, cred ca are nevoie de o tunosoare pentru ca deja partea din spate imi ajunge pana la umeri iar bretonul ciufulit imi intra in ochi. La gat port un medalion pe care il pretuiesc mai mult decat orice alt obiect, deoarece este un cadou de la mama mea: o piatra alba, rotunda pe care este imprimata o cruce neagra. Nu e deloc mare, dar nici minuscula cat sa nu se poata intelege ce este, si poate pentru altii e doar un medalion nesemnificativ, insa toti se inseala deoarece pentru mine e cel mai frumos lucru pe care l-am avut vreodata...
Momentan sunt imbracat intr-o camasa alba si niste pantaloni negrii, pentru ca sunt inca la lucru si chiar daca in acest loc ma simt ca in propia mea casa, nu pot sa nu respect regulile oricarui servitor.
De cum ma intorc in bucatarie si ma asez pe scaun, pe unsa intra Doamna casei, Sophie Jonson, care desi are numai douazeci si unu de ani, parintii ei, care inainte locuiau aici, au decis sa ii lase ei vila aceasta. Este o domnisoara putin mai inalta decat mine, cu parul roscat si lung pana la talie, iar ochii ii sunt mari de o culoare roz-movulie. Poarta doar un halat pe ea, ceea ce inseamna un singur lucru...
-Du-i un platou ca mancare si ceva de baut lui Brian. E in camera mea, rosteste domnisoara in timp ce isi aranjeaza parul roscat.
Dau afirmativ din cap si ma duc sa ii spun bucataresei ceea ce are de facut. Dupa nici cinci minute, platoul e gat. O farfurie cu doua oua prajite, cu paine si un suc in pahar, ca in fiecare zi, cum ii place domnului... Prind tava de manere pentru a o ridica si a o duce in camera propusa, apoi ies din bucatarie, urcand scarile si urmand drumul ce duce spre acel loc. Bat discret la usa, apoi intru, fara a adresa vre-un cuvant.
-A venit micul meu servitor, spuse el afisand un zambet siret, studiindu-ma din cap pana in picioare.
-Mda... am venit sa va aduc platoul acesta, ca in fiecare zi de altfel, rostesc eu, asezand tava pe noptiera de langa pat.
Brian este un barbat de douazeci si trei de ani, cu parul brunet, nu foarte scurt, avand bretonul putin trecut de ochii lui negrii, care sunt de impresie ca pot da fiori oricarei persoane care ii priveste. Fata de mine, este foarte inalt, deoarece eu am doar un metru saizeci si trei, desi la varsta mea ar trebui sa am mult mai mult, iar el pare sa fie trecut de un metru optzeci. Acum sta intins in pat, privind la televizor, avand doar o pereche de boxeri negrii pe el, iar eu incerc sa ma strecor afara pa usa, insa atunci intra domnisoara Sophie, imbracata probabil pentru a pleca cine stie unde cu prietenele ei materialiste.
-Brian, eu plec cu fetele... Sa ma suni diseara, bine? spune ea, apropiindu-se de patul lui zambind usor.
-Bine, papusa. Nu am sa mai stau mult si ma voi duce si eu acasa, spune el, sarutandu-i scurt buzele de trei ori, si tragand-o de mana astfel incat sa cada in pat peste el, continuand apoi sa o sarute in adevaratul sens al cuvantului... si nu stiu de ce nu imi pot lua ochii de la ei desi sangele parca incepe sa imi clocoteasca in vene.
-Brian, nu voi mai putea pleca daca incepi din nou, spune ea chicotind si ridicandu-se de pe suprafata moale, iesind apoi pe usa, insa nu inainte sa ii sarute din nou pe "iubitelul ei", care habar nu are ce face pe la spatele ei...
-Fabian, Fabian... rosteste el, avand un zambet extraordinar de pervers pe buze, facandu-mi apoi semn sa ma apropriu de el. Ai vrut sa pleci din camera fara sa ma intrebi ca de obicei, daca mai doresc ceva, continua el trecandu-si mana prin par.
-Ma scuzati domnule! Mai... doriti ceva? intreb eu inghitind in sec, sperand ca nu va cere ceea ce cred eu...
-Da... si stii foarte bine ce anume, raspunde el asteptand sa ma apropiu de pat, lucru nu am de gand sa-l fac, asa ca dau negativ din cap. Iubire, nu te-am intrebat daca vrei sau nu, ci ti-am spus sa vii aici, continua el, facandu-ma sa-mi atintesc privirea spre pamant si sa ii indeplinesc ordinul apropiindu-ma sfios de el. Dar ce ai patit, Fabian? inainte aprope ca imi sareai in brate si cum abia vrei sa te apropii de mine! Ce s-a intamplat? intreaba el, curios, asteptand un raspuns din partea mea.
-Pai -incep eu fara a-mi lua privirea din pamant- Ma simt foarte prost deoarece fac... ceea ce fac cu dumneavostra, iar domnisoara Sophie este atat de buna cu mine si ma lasa sa lucrez aici... nu mai pot sa fac asta! spun eu acoperindu-mi chipul cu o mana.
-Nu ai de ce sa te simti prost. Tipa aia e o scorpie, oricum te tine aici doar pentru ca asta a fost dorinta parintilor ei, si nu pentru ca asa vrea ea, imi spune el, prinzandu-ma de mana si tragandu-ma pe pat. Dar cand esti cu mine, te simti extraordinar de bine, ceea ce compenseaza sentimentul de vinovatie, am dreptate? intreaba el, soptit cu buzele apropiate de ale mele.
Intr-adevar, momentele petrecute cu el, au fost, sunt, si vor fi intotdeauna minunate... Am fost al lui de atat de multe ori, insa niciodata nu m-am simtit mai vinovat ca acum... E atat de ciudat cand inima iti sopteste sa o urmezi in jocul patimei, iar mintea sa faci ceea ce e corect si drept... Dar aproape mereu, cazi in capcana pasiunii si te pierzi pur si simplu ca o picatura de ploaie ce ajunge in mare. Dorinta e mereu prea puternica pentru a-i rezista, iar eu sunt prea slab pentru a incerca sa fac ce e corect in astfel de momente, pentru ca, efectiv, pierd orice contact cu ratiunea...
"Loyal" servant
http://i219.photobucket.com/albums/cc127...4faa4d.jpg <--- Fabian
http://www.my-silvermac.com/wordpress/wp...ranime.jpg<--- Sophie Jonson
http://i219.photobucket.com/albums/cc127...049412.jpg <--- Brian
Capitolul 1
Soarele straluceste pe fondul infinit si albastru, trimitandu-si razele calde spre pamantul care deja a scapat de intunericul noptii inca de aproximativ noua ore, care, daca ma intrebi pe mine, au trecut extraordinar de greu, avand in vedere sa sunt servitor si singurul lucru pe care pot sa il fac este sa ma plictisesc pana cand primesc ordine.
Ma numesc Fabian Broussard, si sunt servitor in una din vilele capitalei Angliei, Londra. Desi am numai saptesprezece ani, am decis sa preiau munca tatalui mei, care a lucrat in aceasta casa in urma cu cativa ani, mai exact trei ani, pana cand a murit intr-un accident de masina, si stiu ca si-ar fi dorit ca eu sa lucrez in aceasta vila, deoarece mereu imi spunea acest lucru cu fiecare ocazie. Desigur, pe mine nu ma deranja pe atunci sa ma gandesc in a deveni servitor... nici acum nu ma plang. Problema este alta, pe care probabil o veti afla destul de curand. Eu sunt de origine franceza si am crescut alaturi de mama mea zece ani in orasul Paris. Tatal meu lucra in aceasta casa inca dinainte sa o cunoasca pe mama si nu a vrut sa renunte sub nicio forma, insa chiar si asa, el venea cel putin de doua ori pe saptamana acasa, dar din nefericire, cand eram la varsta de zece ani, mama mea a murit din cauza unei tumori cerebrale, si acest lucru m-a afectat pentru o perioada de trei ani in care nu eram in stare sa conversez cu nimeni, ma enervam foarte repede si plangeam din orice. Chiar daca acei trei ani i-am petrecut alaturi de tatal meu, aici in Anglia, la inceput, cand mereu incerca sa ma consoleze prin vorbe si mangaieri, mereu lipsea ceva... vocea blanda si iubirea mamei mele...Am inteles foarte tarziu din spusele tatalui meu ca ea nu a murit, ci ca va fi mereu o parte din noi, insa cand esti doar un copil nu te pooti consola prin asa ceva. Tata a fost devastat dupa moartea mamei, insa nu o arata niciodata in fata mea, dar stiu cu siguranta ca plangea in fiecare seara si dimineata...
Acum la saptesprezece ani am invatat sa privesc lucrurile in alt mod. Desi tatal meu a murit, lucru care m-a distrus complet pe dinauntru, nu arat acest lucru si pe dinafara... poate doar atunci cand sunt singur. M-am obisnuit cu ideea ca parintii mei s-au dus si ca nu am sa-i mai vad, dar stiu ca vor fi mereu langa mine.
Revenind la lucruri mai putin triste, ma ridic de pe scaunul nu prea confortabil si ma indrept spre baie. Imi clatesc fata cu apa rece, apoi ma sterg cu un prosop alb, privindu-mi chipul in oglinda imensa ce acopera aproape intregul perete. Ochii mei albastrii se arata in sfarsit odihniti, iar parul meu saten si putin lung, cred ca are nevoie de o tunosoare pentru ca deja partea din spate imi ajunge pana la umeri iar bretonul ciufulit imi intra in ochi. La gat port un medalion pe care il pretuiesc mai mult decat orice alt obiect, deoarece este un cadou de la mama mea: o piatra alba, rotunda pe care este imprimata o cruce neagra. Nu e deloc mare, dar nici minuscula cat sa nu se poata intelege ce este, si poate pentru altii e doar un medalion nesemnificativ, insa toti se inseala deoarece pentru mine e cel mai frumos lucru pe care l-am avut vreodata...
Momentan sunt imbracat intr-o camasa alba si niste pantaloni negrii, pentru ca sunt inca la lucru si chiar daca in acest loc ma simt ca in propia mea casa, nu pot sa nu respect regulile oricarui servitor.
De cum ma intorc in bucatarie si ma asez pe scaun, pe unsa intra Doamna casei, Sophie Jonson, care desi are numai douazeci si unu de ani, parintii ei, care inainte locuiau aici, au decis sa ii lase ei vila aceasta. Este o domnisoara putin mai inalta decat mine, cu parul roscat si lung pana la talie, iar ochii ii sunt mari de o culoare roz-movulie. Poarta doar un halat pe ea, ceea ce inseamna un singur lucru...
-Du-i un platou ca mancare si ceva de baut lui Brian. E in camera mea, rosteste domnisoara in timp ce isi aranjeaza parul roscat.
Dau afirmativ din cap si ma duc sa ii spun bucataresei ceea ce are de facut. Dupa nici cinci minute, platoul e gat. O farfurie cu doua oua prajite, cu paine si un suc in pahar, ca in fiecare zi, cum ii place domnului... Prind tava de manere pentru a o ridica si a o duce in camera propusa, apoi ies din bucatarie, urcand scarile si urmand drumul ce duce spre acel loc. Bat discret la usa, apoi intru, fara a adresa vre-un cuvant.
-A venit micul meu servitor, spuse el afisand un zambet siret, studiindu-ma din cap pana in picioare.
-Mda... am venit sa va aduc platoul acesta, ca in fiecare zi de altfel, rostesc eu, asezand tava pe noptiera de langa pat.
Brian este un barbat de douazeci si trei de ani, cu parul brunet, nu foarte scurt, avand bretonul putin trecut de ochii lui negrii, care sunt de impresie ca pot da fiori oricarei persoane care ii priveste. Fata de mine, este foarte inalt, deoarece eu am doar un metru saizeci si trei, desi la varsta mea ar trebui sa am mult mai mult, iar el pare sa fie trecut de un metru optzeci. Acum sta intins in pat, privind la televizor, avand doar o pereche de boxeri negrii pe el, iar eu incerc sa ma strecor afara pa usa, insa atunci intra domnisoara Sophie, imbracata probabil pentru a pleca cine stie unde cu prietenele ei materialiste.
-Brian, eu plec cu fetele... Sa ma suni diseara, bine? spune ea, apropiindu-se de patul lui zambind usor.
-Bine, papusa. Nu am sa mai stau mult si ma voi duce si eu acasa, spune el, sarutandu-i scurt buzele de trei ori, si tragand-o de mana astfel incat sa cada in pat peste el, continuand apoi sa o sarute in adevaratul sens al cuvantului... si nu stiu de ce nu imi pot lua ochii de la ei desi sangele parca incepe sa imi clocoteasca in vene.
-Brian, nu voi mai putea pleca daca incepi din nou, spune ea chicotind si ridicandu-se de pe suprafata moale, iesind apoi pe usa, insa nu inainte sa ii sarute din nou pe "iubitelul ei", care habar nu are ce face pe la spatele ei...
-Fabian, Fabian... rosteste el, avand un zambet extraordinar de pervers pe buze, facandu-mi apoi semn sa ma apropriu de el. Ai vrut sa pleci din camera fara sa ma intrebi ca de obicei, daca mai doresc ceva, continua el trecandu-si mana prin par.
-Ma scuzati domnule! Mai... doriti ceva? intreb eu inghitind in sec, sperand ca nu va cere ceea ce cred eu...
-Da... si stii foarte bine ce anume, raspunde el asteptand sa ma apropiu de pat, lucru nu am de gand sa-l fac, asa ca dau negativ din cap. Iubire, nu te-am intrebat daca vrei sau nu, ci ti-am spus sa vii aici, continua el, facandu-ma sa-mi atintesc privirea spre pamant si sa ii indeplinesc ordinul apropiindu-ma sfios de el. Dar ce ai patit, Fabian? inainte aprope ca imi sareai in brate si cum abia vrei sa te apropii de mine! Ce s-a intamplat? intreaba el, curios, asteptand un raspuns din partea mea.
-Pai -incep eu fara a-mi lua privirea din pamant- Ma simt foarte prost deoarece fac... ceea ce fac cu dumneavostra, iar domnisoara Sophie este atat de buna cu mine si ma lasa sa lucrez aici... nu mai pot sa fac asta! spun eu acoperindu-mi chipul cu o mana.
-Nu ai de ce sa te simti prost. Tipa aia e o scorpie, oricum te tine aici doar pentru ca asta a fost dorinta parintilor ei, si nu pentru ca asa vrea ea, imi spune el, prinzandu-ma de mana si tragandu-ma pe pat. Dar cand esti cu mine, te simti extraordinar de bine, ceea ce compenseaza sentimentul de vinovatie, am dreptate? intreaba el, soptit cu buzele apropiate de ale mele.
Intr-adevar, momentele petrecute cu el, au fost, sunt, si vor fi intotdeauna minunate... Am fost al lui de atat de multe ori, insa niciodata nu m-am simtit mai vinovat ca acum... E atat de ciudat cand inima iti sopteste sa o urmezi in jocul patimei, iar mintea sa faci ceea ce e corect si drept... Dar aproape mereu, cazi in capcana pasiunii si te pierzi pur si simplu ca o picatura de ploaie ce ajunge in mare. Dorinta e mereu prea puternica pentru a-i rezista, iar eu sunt prea slab pentru a incerca sa fac ce e corect in astfel de momente, pentru ca, efectiv, pierd orice contact cu ratiunea...
---MY YAOI BLOG-- *click*
Why is it that, as a culture we are more comfortable with seeing two men holding guns than holding hands? [Ernest Gaines]