06-12-2009, 08:48 PM
Teh, ma bucur enorm de mult ca iti place, si asa e, doi ani de zile e destul de mult, sper doar sa-mi intru in mana. Sper sa-ti placa si in continuare si da, voi mai scrie la persoana a III-a pentru ca defapt este o combinatie de personalitati si nu as putea sa scriu la fiecare la persoana I, asa ca recurg la a III-a. Multumesc pentru coment si uite ca veni si prima parte ca primului capitol la cererea ta. >:D< *kisses*
Si povestea nu va mai continua asa melancolic din al doilea capitol.
_______________________________________________________
Rose
Această poveste nu începe cu „ a fost o dată ca niciodată ’’. Nu începe cu o noapte friguroasă de iarnă, nu începe cu luna plină, nu începe cu el. Nu. Cu siguranţă nu va începe cu aceste lucruri.
Povestea începe cu eu şi Jane. Începe cu noi.
Eu am murit în urmă cu doi ani. Este o afirmaţie nefondată dar sufletul mi-a părăsit trupul în momentul în care m-am descoperit pe a doua eu. Dacă eu am murit atunci, cum de mai trăiesc? Nu, nu eu sunt cea care trăieşte, ci a doua eu. Când Jane a murit… a luat naştere Rose. Cine sunt acum? Jane sau Rose? Sunt… nici una nici alta. Sunt totuşi eu, Rose care trăieşte în ea, Jane. Dar îmi place să mă prefac a fi Jane, îmi place să cred că sunt ea, tânară ce era în urmă cu doi ani. Dar nu fac decât să mă mint pe mine.
O privesc în oglindă şi îmi dau seama că a îmbătrânit. Am început să o neglijesc pe ea, pe Jane de afară, iubita Jane cu o fire anormală, cea care se arată tuturor nebunilor şi care chiar ea este o nebună.
Jane nu mai are aceeaşi nuanţă puternică de roşu la păr, iar ochii verzi şi-au pierdut strălucirea, pălind cu fiecare zi care trece. Devin tot mai gri, tot mai întunecaţi, licărirea lor s-a stins cândva în trecut şi nu se va mai întoarce prea curând. Acea licărire a pierit o dată cu ea. Îmi e teamă că va închide ochii prea curând şi nu o voi mai vedea. Dacă ea moare, mor şi eu oare? Dacă ea se stinge ca un foc, eu ce o sa fac? Încep să regret pentru că nu am purtat grijă de iubita mea Jane. Trupul îi trăieşte dar sufletu-i mort.
Acum când o văd în oglindă mi se face milă de ea. În acelaşi timp un gust amar îmi inundă gura.
Îmi vine să vomit.
Când o privesc mi se face greaţă dar mă curprinde şi compasiunea faţă de această fiinţă care caută sensul de a mai trăi. Nu, greşesc şi mint. E deja moartă. Draga mea, ce frumoasă îţi mai era pielea pe când erai înca plină de viaţă… încă nemuşcată de cruzimea oamenilor. Ce buze moi şi roşii aveai … atât de pline de sânge... mai că aş vrea să le sărut dacă nu te-aş ştii îndeajuns de bine. Să te strâng în braţe, să te iubesc Jane, aşa cum fac adulţii, aşa cum ai facut tu cu doctorul. Dar îmi este prea silă să mă apropii de tine. Îti mai aminteşti, scumpa mea? O cameră întunecată... chiar aici, între patru pereţi albi ai acestei clădiri, un birou, un telefon care ţârâie, aşteptând la celălalt capăt soţia sa... aşteptându-şi iubitul soţ să-i răspundă. Să faci dragoste cu doctorul nu este ceva normal, nu şi dacă eşti la fel de nebună ca el. Atunci este perfect normal să te culci un nebun. Da, draga mea, eşti o persoană care a trecut de mult pragul normalităţii. Şi oare cum este dincolo de normalitate? Mi-ai putea spune vreodată? Bineînţeles cu nu, doar eşti moartă.
Am zâmbit. Jane a facut la fel, imitând zâmbetul meu sarcastic. Jane pe care mi-o imaginam eu. Acum observ că nopţile nedormite şi-au pus amprenta pe faţa ei. Nopţile reci în care plângeam; plângeam cu tine să-ţi ţin de urât, să-ţi alin durerea ce zăcea în sufletul tău.
A îmbătrânit în doi ani de parcă ar fi trecut cinci. Ce ironie a sorţii... părul devenise unsuros iar obrajii îşi pierduseră acea roşeaţă de culoarea mărului. Mâinile sale în schimb rămăseseră aceleaşi, degete lungi şi noduroase, atât de graţioase când se pun în mişcare şi duc o ţigară la gură pentru a sorbi cateva fumuri. Nu eşti normală...
Vorbesc cu ea când nu am cu cine... nu ştiu dacă mă ascultă dar nici nu-mi pasă... eu doar vorbesc.
Am rămas aşa, privind-o pe Jane în oglindă pănâ când ochii mi s-au închis şi am căzut ca de obicei pe cimentul rece al incăperii. Multe nu mai ţin minte, doar vocea groasă a gardienei care încerca să mă trezească.
Să te ia dracu Michalle şi lasă-mă să dorm. Eu, cu Jane şi cu toţi morţii mei! Da, ăia care aşteaptă să te bage sub pământ, să-ţi devoreze carnea şi să-ti bea sângele pănă când nu va mai fi nici o picătură în trupul tău.
Lasă-mă să dorm!
Si povestea nu va mai continua asa melancolic din al doilea capitol.
_______________________________________________________
Capitolul I – Gânduri şi alte aberaţii semnate de Rose
- Partea I -
Rose
Această poveste nu începe cu „ a fost o dată ca niciodată ’’. Nu începe cu o noapte friguroasă de iarnă, nu începe cu luna plină, nu începe cu el. Nu. Cu siguranţă nu va începe cu aceste lucruri.
Povestea începe cu eu şi Jane. Începe cu noi.
Eu am murit în urmă cu doi ani. Este o afirmaţie nefondată dar sufletul mi-a părăsit trupul în momentul în care m-am descoperit pe a doua eu. Dacă eu am murit atunci, cum de mai trăiesc? Nu, nu eu sunt cea care trăieşte, ci a doua eu. Când Jane a murit… a luat naştere Rose. Cine sunt acum? Jane sau Rose? Sunt… nici una nici alta. Sunt totuşi eu, Rose care trăieşte în ea, Jane. Dar îmi place să mă prefac a fi Jane, îmi place să cred că sunt ea, tânară ce era în urmă cu doi ani. Dar nu fac decât să mă mint pe mine.
O privesc în oglindă şi îmi dau seama că a îmbătrânit. Am început să o neglijesc pe ea, pe Jane de afară, iubita Jane cu o fire anormală, cea care se arată tuturor nebunilor şi care chiar ea este o nebună.
Jane nu mai are aceeaşi nuanţă puternică de roşu la păr, iar ochii verzi şi-au pierdut strălucirea, pălind cu fiecare zi care trece. Devin tot mai gri, tot mai întunecaţi, licărirea lor s-a stins cândva în trecut şi nu se va mai întoarce prea curând. Acea licărire a pierit o dată cu ea. Îmi e teamă că va închide ochii prea curând şi nu o voi mai vedea. Dacă ea moare, mor şi eu oare? Dacă ea se stinge ca un foc, eu ce o sa fac? Încep să regret pentru că nu am purtat grijă de iubita mea Jane. Trupul îi trăieşte dar sufletu-i mort.
Acum când o văd în oglindă mi se face milă de ea. În acelaşi timp un gust amar îmi inundă gura.
Îmi vine să vomit.
Când o privesc mi se face greaţă dar mă curprinde şi compasiunea faţă de această fiinţă care caută sensul de a mai trăi. Nu, greşesc şi mint. E deja moartă. Draga mea, ce frumoasă îţi mai era pielea pe când erai înca plină de viaţă… încă nemuşcată de cruzimea oamenilor. Ce buze moi şi roşii aveai … atât de pline de sânge... mai că aş vrea să le sărut dacă nu te-aş ştii îndeajuns de bine. Să te strâng în braţe, să te iubesc Jane, aşa cum fac adulţii, aşa cum ai facut tu cu doctorul. Dar îmi este prea silă să mă apropii de tine. Îti mai aminteşti, scumpa mea? O cameră întunecată... chiar aici, între patru pereţi albi ai acestei clădiri, un birou, un telefon care ţârâie, aşteptând la celălalt capăt soţia sa... aşteptându-şi iubitul soţ să-i răspundă. Să faci dragoste cu doctorul nu este ceva normal, nu şi dacă eşti la fel de nebună ca el. Atunci este perfect normal să te culci un nebun. Da, draga mea, eşti o persoană care a trecut de mult pragul normalităţii. Şi oare cum este dincolo de normalitate? Mi-ai putea spune vreodată? Bineînţeles cu nu, doar eşti moartă.
Am zâmbit. Jane a facut la fel, imitând zâmbetul meu sarcastic. Jane pe care mi-o imaginam eu. Acum observ că nopţile nedormite şi-au pus amprenta pe faţa ei. Nopţile reci în care plângeam; plângeam cu tine să-ţi ţin de urât, să-ţi alin durerea ce zăcea în sufletul tău.
A îmbătrânit în doi ani de parcă ar fi trecut cinci. Ce ironie a sorţii... părul devenise unsuros iar obrajii îşi pierduseră acea roşeaţă de culoarea mărului. Mâinile sale în schimb rămăseseră aceleaşi, degete lungi şi noduroase, atât de graţioase când se pun în mişcare şi duc o ţigară la gură pentru a sorbi cateva fumuri. Nu eşti normală...
Vorbesc cu ea când nu am cu cine... nu ştiu dacă mă ascultă dar nici nu-mi pasă... eu doar vorbesc.
Am rămas aşa, privind-o pe Jane în oglindă pănâ când ochii mi s-au închis şi am căzut ca de obicei pe cimentul rece al incăperii. Multe nu mai ţin minte, doar vocea groasă a gardienei care încerca să mă trezească.
Să te ia dracu Michalle şi lasă-mă să dorm. Eu, cu Jane şi cu toţi morţii mei! Da, ăia care aşteaptă să te bage sub pământ, să-ţi devoreze carnea şi să-ti bea sângele pănă când nu va mai fi nici o picătură în trupul tău.
Lasă-mă să dorm!