GreÅŸeli ÅŸterse de iubire

[myuu]

Capitolul 16


„- Nu vrei să fii soţia mea?”
Cât de obişnuit sună...Peste tot unde te uiţi, în filme, în cărţi, până şi în desene animate, vezi oameni care decid să se căsătorească. Şi atunci, de ce mă simţeam atât de ameţit din cauza acelor cuvinte simple? Poate pentru că el era cel care le-a spus.

- Nhh...Niiro, ştii...eu...vreau să spun...chiar te...Nu am apucat să-mi termin fraza, că mi-a cuprins din nou buzele într-un sărut pasional, în timp ce mă împingea din ce în ce mai mult în masa din spatele meu. Probabil ştia ce voiam să-i zic, altfel nu m-aş mai fi aflat aici, nu?
Chiar îmi făceam griji pentru el, Anne o ţinea numai în procese de câteva zile şi mereu se suspendau pe diferite motive. Părea foarte optimistă cu privire la cazul lui Niiro, dar eu nu eram chiar atât de sigur de reuşită, deşi îmi doream din nou să fim împreună mai mult ca orice.
Deodată, l-am văzut pe roşcat întorcându-se brusc, ceea ce m-a făcut şi pe mine să mă uit în aceeşi direcţie ca şi el. Era un paznic mic şi gras, nebărbierit de câteva zile bune şi cu un aspect foarte neîngrijit.
- Hai Niiro, dragă, că ţi s-a sfârşit vizita iubiţelului tău.
- Ai grijă cum vorbeşti cu Shiro, idiotule, că-ţi mut din loc faţa aia ca de spate. I-a spus nervos, apoi s-a întors către mine: Shiro, ne vedem, maine, ok?
- ...cu mine se vede azi, am auzit o voce foarte cunoscută care venea dinspre intrare. Şi, pufosule, a spus aceeaşi voce care-i aparţinea Annei ce stătea în prag apăsându-l pe poliţist pe burtă, Niiro nu mai stă mult aici, aşa că nu te mai da în spectacol.
După ce Niiro m-a sărutat pe frunte, i-am lăsat pe cei doi să vorbească împreună şi am decis să mă întorc acasă. Îmi era atât de greu să văd din nou apartamentul gol, dar ştiam că oricum nu pot să scap de singurătatea apăsătoare pe care o simţeam. Eram aşa un prost...Dintre toate persoanele din lume mă îndrăgostisem de un tip, un criminal pe deasupra, însă deja nu mai regretam, ci, pur şi simplu, voiam să iasă cât mai repede din închisoare.
Treceam prin faţa parcului prin care Niiro obişnuia să-mi plimbe câinele, timp în care acele cuvinte nu-mi dădeau pace „- Nu vrei să fii soţia mea?”. De ce naiba mă gândeam la tâmpenia asta? Până la urmă două persoane de acelaşi sex nu se pot căsători într-adevăr. A fost mai mult o glumă de-a lui Niiro, pe care eu am luat-o prea în serios, ca de fiecare dată...
În cele din urmă am ajuns acasă şi am început să-mi căut cheile disperat fiindcă părea că le-aş fi pierdut cumva. Am scotocit în zadar fiecare buzunar, chiar de câte două ori – nu erau. Nervos, m-am sprijinit de uşă, încercând să mă calmez şi să mă gândesc la un loc unde puteam dormi în acea seara. Poate că m-ar fi închis alături de Niiro dacă aş încerca să fur o maşină...Până să termin eu acel gând, sunt pe puntul de a cădea pe spate fiindcă uşa s-a deschis brusc la perete. Am intrat repede în apartament şi chiar atunci respiraţia mi s-a oprit pentru o fracţiune de secundă. Ochii mi s-au mărit, pupilele dilatându-se considerabil, când am observat o baltă de un roşu sângeriu ce se intindea pe podea contopindu-se cu blana murdară a câinelui meu. Avea o gaură neagră în ceafă, iar limba îi atârna afară din gură, era o privelişte pe care chiar nu o puteam descrie. Eram...uimit, e puţin spus, terifiat, ăsta e cuvântul care se potriveşte cel mai bine.
„Cine a putut face asta? Şi de unde are cheia mea?”
Întrebările mi se învârteau în cap asemeni unei grămezi de frunze vânturate de furtună, însă răspunsurile erau prea departe de mine pentru a fi palpabile. M-am întors, nemaiputând suporta priveliştea şi am văzut o siluetă neagră a unui bărbat, apoi mi-am pierdut cunoştiinţa.

Când mi-am revenit, capul mă durea îngrozitor încât simţeam că mi-ar putea exploda în orice secundă. Cretini...probabil mă loviseră cu ceva în cap pentru a mă lăsa inconştient ca să mă aducă...unde? Mă uit în jur ameţit şi văd nişte lăzi puse una peste cealaltă şi pline de praful ce începuse să se strângă de mult timp. Probabil mă aflam într-un depozit abandonat sau ceva de genul, cel mai important însă nu era unde, ci de ce. Şi cine îmi omorâse câinele fără să aibă vreun movit întemeiat?
M-am ridicat de pe jos, dar nu am reuşit până la capăt fiindcă nişte braţe puternice m-au ţintuit la podea, aşezându-se deasupra mea. Era un bărbat de vârstă mijlocie, cu nişte ochi negrii, injectaţi de oboseală, iar gura i se arcuia într-un zâmbet batjocoritor.
- Stai pe loc, păpusă, nu vrem să păţească ceva rău jucăria lui Niiro, nu-i aşa, băieţi? A spus el lingându-şi buzele şi fixându-mă cu o privire stranie.
Scena asta îmi aducea aminte de momentul în care m-a salvat Niiro de acei psihopaţi, şi totuşi, acum nu era nimeni care să mă ajute. M-am smucit din strânsoarea lui, dar imediat a fluierat scurt, chemându-i pe ceilalţi doi să mă imobilizeze. Un nod aspru mi s-a pus în gât şi am simţit un gol în stomac. Frica mi-a străpuns întreg corpul, până în măduva oaselor: erau trei contra unul, ce puteam face? I-am văzut cicatricea ce imita forma unui „N”, pe faţa unuia dintre tipi şi mi-am adus aminte din nou de roşcatul meu. Aş fi dat drumul lacrimilor care-mi jucau în ochi dacă aş fi ştiut că mă ajută cu ceva, dar erau mai mult decât nefolositoare, aşa că am încercat să ripostez. L-am lovit pe tipul de desupra mea cu piciorul în punctul sensibil, apoi m-am ridicat repede, căutându-l pe cel de-al doilea tip căruia i-am sucit mâna la spate, apoi i-am pus o piedică. Tocmai mă pregateam să termin şi cu ultimul când o durere acută m-a izbit în stomac şi am căzut pe jos tuşind.
- Ţi se pare că glumim, blondule? O să regreţi pentru ce ai făcut, îţi garantez. Mi-a spus cel cu cicatricea, strângându-mi chipul în timp ce furia îi creştea vizibil.
- Auzi, crezi că lui Niiro îi pasă într-adevăr de puştiul ăsta prostuţ?
- Contează? Nu vezi ce fund sexy are? Ar fi păcat să nu i-o trag...
Nu ştiam ce mă speria mai mult, faptul că tipii aştia aveau ceva cu Niiro sau că urma să fiu violat. Cred că egoismul minim pe care-l are oricine, mă făcea să aleg a doua varianta. Chiar atunci am fost împins din nou pe jos, căzând în genunchi în faţa unuia dintre acei tipi, iar altul s-a apropiat din spate lipindu-se de mine. Minile mi-au fost legate cu o curea la spate, iar chipul îmi era ridicat violent astfel încât să-l pot vedea pe tipul din faţa mea cum îşi deschide pantalonii, trăgându-mă de păr pentru a ajunge aproape de mândria lui. Am strâns din dinţi, întorcând capul într-o parte şi atunci l-am auzit:
- Ascultă creier blond, ori ai să-mi faci „serviciul” ăsta ori...
- Hei, lasă-l, nu-i nevoie să-l ameninţi, ţi-l fac eu să deschidă gura singurel, a spus izbucnind într-un râs zeflemitor.
Fără alte avertizări, tipul care stătea în spatele meu a început să-mi deschidă pantalonii trăgând de ei până ce a reuşit să-i îndepărteze, apoi au urmat boxerii ce au avut acelaşi sfârşit. După ce s-a dezbrăcat şi el, mi-a cuprins fesele în mâini pentru a mă putea pătrunde mai uşor. Durerea sfâşietoate şi-a făcut apariţia încă din prima secundă şi am simţit cum sunt dezmembrat. Cu Niiro nu era aşa, nici măcar prima oară nu m-a durut atât de rău, el era diferit, nu mă făcea să sufăr. Am început să gâfâi, moment de care a profitat tipul din faţa mea pentru a-şi introduce organul în gura mea. Încă continua să mă tragă de păr, obligându-mă să-mi mişc capul.
- Ahh, cât de bun eşti...acum ştiu de ce Niiro te ţine ca animal de casă, auzeam spunându-se din spatele meu.
- Vedeţi să nu-l omorâţi de tot, vreau şi eu să mă joc puţin cu dulceaţa asta, a răspuns şi tipul care probabil se gândea cum să mă chinuie.
- Nu va muri, cel puţin nu încă. Şi când te gândeşti că Niiro l-a lăsat singur, neapărat, nu poate însemna prea mult pentru el. Cred că e prea puţin să ne răzbunăm în felul ăsta pentru că nu l-a scos pe şef din pârnaie...şi asta după ce îi pomisese că îi dă o grămadă de bani.
Discuţia s-a oprit pentru mult timp şi au continat să mă chinuie fără a le păsa că ajunsesem la limită, următorul pas fiind să leşin probabil. Mâinile mă dureau îndrozitor din cauza strânsorii, însă la cât de rău eram tratat, ele erau ultima mea problemă. Când primul tip a fost satisfăcut îndeajuns, a urmat cel de-al doilea care m-a prins de bazin trăgându-mă cât mai aproape ca apoi să mă pătrundă. Durerea se făcea simţită în fiecare secundă şi era incredibil de insuportabilă. Nici măcar nu puteam să ţip, fiindcă gura îmi era ocupată într-un mod îngrozitor.
La un moment dat, mi-am pierdut din nou conştiinţa, iar când m-am trezit vedeam ca prin ceaţa, asta până când am simţit usturimea ce provenea de la o palmă pe care o căpătasem chiar atunci. Am clipit recăpătându-mi luciditatea, însă imediat mi-am dorit să n-o fi făcut. L-am auzit pe bărbatul cu cicatricea în formă ce „N” cum vorbea apropiindu-se de mine, ameninţător:
- Ce mă bucur că te-ai trezit, voiam să nu pierzi nimic din ceea ce urmează...Ce-ar fi să capeţi şi tu un „semn" aşa ca al meu? Sau mai multe...A spus râzând şi lovindu-mă în coaste până când a fracturat-o pe una din ele.
Durerea a venit precum o avalanşă de cuţite şi abia am putut să continui să respir din cauza acelui sentiment sufocant. Am strâns ochii pentru un timp, iar când i-am deschis din nou, am văzut că ţinea un briceag către mine şi se apropia din ce în ce mai mult.
Am început sa tremur incontrolabil şi mă luptam cu durerea fracturii pentru a mă ridica, dar îmi era aproape imposibil. Simţind că briceagul se apropie de faţa mea, m-am răsucit scâncind înfundat şi cauzându-mi o rană pe şold. Lama ascuţită mi-a pătruns prin piele făcând un şuvoi de sânge să se arate şi atunci mi-am adus aminte de imaginea câinelui meu. Probabil aşa urma să sfârşesc şi eu în curând...