Cavalerul de otel

[Storymaker]

Capitolul 1


Dinnou infrant! Nu mai suport aceasta umilinta! M-am antrenat ani de zile si totul pentru ce?Ura imi curge prin vene. Acest razboi interior este mult prea greu de suportat. Este timpul sa-mi pun capat tuturor durerilor! Timpul sa mor!
Neiubit si lipsit de lumina veseliei; neajutat si parasit de toti prietenii; batut zilnic si umilit de cavalerii cei prea-plini de sine. Nu mai pot sa lupt. Cedez acest trup celui care l-a creat. Cand eram mic si era timpul sa plec la academia de paladini, tata mi-a spus: "Ia aceasta sabie, micutul meu fiu. Infrunta demonii cu ea si protejeaza-i pe cei dragi!". Si mi-a dat o cruce... Ce tampenie! O simpla bucata de lemn! Ha! Sa-mi infrang inamicii?! Nu ma face sa rad tata!
Ce se-ntampla cu mine? De ce plang? Pentru tatal meu? Corp prost, termina! Vei muri in curand si vei parasi aceasta nenorocita lume! Te voi distruge! Nu mai plange!
Lacrima dupa lacrima imi curge pe obraz, eh? Tatal meu, bunul meu tata... De ce a trebuit sa moara? De ce?
-Plangi plangaciosule! Nu vei ajunge niciodata un paladin! Esti un ratat! Sinucide-te! Scapa lumea de un prost!
-Termina, te implor, Etah! Plang de tristete... Mi-am adus aminte de moartea tatalui meu... Lasa-ma in pace macar acum! Te implor!
-Ce? Nu mai ai curaj sa mori? Vreau sa vad sange! Ti-e dor de tatal tau? Mergi la el! Hahaha!
-Chiar vrei atat de mult asta? Chiar vrei ca eu sa mor?
-Doar esti plangaciosul clasei! Nu meriti sa traiesti!Te urasc!

Incet, incet, mi-am scos sabia. Ma uitam la cer si stiind ca nu o sa ajung acolo daca imi ucid trupul, cu un zambet de tristete, mi-am indreptat sabia spre piept. M-am uitat in ochii celui care ma ura atat de tare: in ochii lui Etah. Vedeam doar ura. Ochii ii ranjeau, nu mai putea de bucurie... Era atat de incitat de curanda-mi moarte. Era ca un demon! Ce cauta printre paladini? Nu mai conta. Intrebari fara sens... Oricum n-am sa-l mai vad vreodata, caci sper ca unde ma duc eu, el sa nu ajunga! Incet incet imi infig sabia in burta. Sangele imi curge din gura. Ce durere! De ce am facut asta? Nu ma mai pot misca. Durerea a trecut, dar mi-e rica. Ce ma asteapta? O lumina? Ingerul meu pazitor?! Ce frumos este! Ce aripi si ce lumina iradiaza! Ai venit sa ma iei cu tine in rai? O sa-mi revad tatal? O lacrima i se prelinse pe obraz, cazu in genunchi, rugandu-se. Tot ce puteam auzi era: "Doamne, iarta-l caci mult a suferit!". Plangea cum nu am mai vazut pe cineva plangand. Plangea din toata inima. Am vrut sa ma aproprii de el sa-l linistesc, cand, un urias dezgustator de un negru mai intunecat ca bezna, m-a luat de picior si a inceput sa ma loveasca. Ma musca si radea de inger. Mi-am adus aminte de povesti cu astfel de creaturi. Se chemau demoni. Durerea era prea mare. A inceput sa ma zgarie. Ingerul plangea. Demonul radea. M-a tras dupa el. Mai jos, si mai jos, si mai jos. Am ajuns intr-un loc plin de demoni... in iad. M-au atacat si infigandu-si ghearele in mine imi produceau dureri inimaginabile. Urlam de durere. De ce am plecat din trup? Cu toata durerea, era mai bine acolo! Prostul de mine! Si, acum o sa sufar o eternitate pentru o durere? Deodata demonii au incetat. Cel mai urat dintre ei a iesit si mi-a vorbit:
-Vrei sa incetam chinurile? Devino unul dintre noi. Trebuie doar sa-l urasti pe Dumnezeu. Te vei razbuna pe cei care ti-au facut rau, vei uri si distruge! Alatura-te noua!
Infricosat si cu ganduri razbunatoare, am spus cu glas tare: "Dumnezeu, te urasc!. Eram plin de ura. Demonii au inceput sa rada. Isi bateau joc de mine. Ultima mea sansa de a scapa de acolo cerandu-mi iertare de la creatorul meu si implorand ajutorul... se dusese. Demonii au inceput dinnou sa ma zgaraie si mai tare. Ura mea fata de Dumnezeu ma durea ingrozitor din interior, iar torturile demonilor ma dureau la exterior.
Nu stiu cat timp am suferit. Ii imploram sa termine sau sa-mi lase putin timp de rapaos cu gandul ca sa-mi cer iertare si sa scap de acolo. Ei, stiinudu-mi gandul, m-au zgariat si mai tare. Plin de durere, am strigat :
-Doamne, ajuta-ma, caci din suferinta am dat intr-o si mai mare suferinta!
Deodata, am fost luat de o lumina din iad si am fost dus la trupul meu semiputrezit si descompus. Spre mirarea mea, ingerul meu pazitor inca plangea si se ruga pentru mine. Cand m-a vazut, i s-a luminat fata si a inceput sa-i cante lui Dumnezeu cantece de lauda drept multumire. N-am mai vazut pe cineva asa de fericit cum a fost ingerul meu dupa ce m-a salvat din iad. Am fost pus la loc in trupul meu, care incet incet se refacea. Totusi, un lucru era ciudat. Nu aveam o fata proprie. Pielea mea avea forma unei armuri de paladin: o armura de otel cu o cruce in fata si una in spate, un coif cu o cruce la ceafa si o cu cruce la piept. De asemenea, ingerul mi-a dat o sabie si un scut si mi-a spus:
-Ai fost iertat! Iarta! Dumnezeu sa fie cu tine, frate!
Mi-a zambit, dupa care a disparut. Fericit ca am fost salvat, am inceput sa ma plimb, intrebandu-ma ce s-o fi schimbat. Si m-am plimbat...