My life is a huge disaster [yaoi]

[Yaku-chin]

Capitolul are ceva timp dar cum ficul a fost inchis:D ei bine nu l-am putut posta, dar uite ca acum o sa pot. Hmm fetelor imi dau seama ca Ay e imatur, doar noi l-am creat asa. Ei bine, motivul Myuu pt care a acceptat nu e in capitolul meu, acum lucurirle iau o intorsatura, sar dintr-o extrema in alta. Mutumesc fetelor de commuri:D Greseli banuiesc ca sunt, ( doar e vorba de mine:D :o3)
Acum...capitolul: Un nou inceput?????


Simteam cum cad, cum ma duc si imi era frica in acea secunda dar eram deja jos. Simteam cum lumina dispare si eu ma evaporez, era o stare de deja-vu si nu stiam ce avea sa se intample, teama punea stapanire pe mine, nu ma puteam calma . Pleoapele mi se inchideu si eu intram intr-un loc in care aveam senzatia ca il cunosteam, ca il stiam deja prea bine. Aveam senzatia ca o umbra groasa imi invaluie inima si nu ma mai lasa sa respir, imaginile ce le vedeam cu ochii aproape inchisi ma faceau sa imi fie si mai frica, nu realizam ce se petrece, ma stingeam. Muream? Asa imi dadeau de inteles fetele lor speriate...
***
Ce faci cand nu mai ai niciun cuvant de spus? Ce faci cand practic nu mai poti schimba nimic, nimic din viata ta, si ea, asa cum e in momentul actual, e una dezastruoasa? Ce ai putea face cand te simti singur, chiar daca ai persoane ce te iubesc, mama, tata, prieteni, dar pentru tine nu sunt nimic, nimic mai mult decat niste... obiecte dragi, dar nefolositoare, ce iti incanta doar ochii, dar nu si inima? Ce poti face cand nu stii cum sa mergi inainte? Ce, ce, ce?
Nu intelegeam de ce dintrodata, tot ce aveam se asemana cu nimic, era un vid imens. Simteam cum capul imi zvacnea de durere, dar nu asta era ceea ce ma preocupa, nici macar mana ce nu o mai simteam si nici spatele ce ma ustura. Ma interesau, in mod special, acele intrebari, ce nu mi le mai pusesem niciodata. Ce rost aveau? Ce inseamnau ele?
Nu aveam putere sa ma ridic din acel infinit negru, intunecat, singur, friguros, izolat, inspaimantator, deoarece, mereu am fost acolo, dar eu nu imi dadusem seama de asta, sau poate, doar nu voiam sa imi dau seama. Poate vedeam adevarul, dar il negam,insa intr-un final il acceptam, ma conformam cu el, desi ma minteam ca nu e altfel. Le simteam prezenta, dar era ca si cum as fi fost doar eu, eu intr-un adevarat pustiu, unul infinit. Dar nu ma durea , ceea ce ma mira. Durerea disparuse de mult, eram obijnuit de acum cu ea si nu mai avea niciun efec asupra mea. Ma conformam repede cu un refuz, cu o pedeapsa, cu o schimbare, desi intotdeauna imi placuse sa fiu considerat incapatanat. Aveam senzatia, pana in acest moment, ca toate mofturile imi fusesera intotdeauna indeplinite, ca mereu castigam orice imi doream, dar nu era asa. Nu stiu cum era, dar nu asa cum as fi vrut eu . Era altfel, dar nu puteam explica cum. Tot ce stiam in acea clipa era ca totul fusese cenusiu, o viata cenusie , amintiri cenusi. Mama, de cand nu mai vorbisem cu mama? Tata, de cand oare tata nu ma mai intrebase ce mai e cu viata mea, ce mai e nou in ea, cum o mai duc? De mult timp, dar ma obijnuisem si acceptam intotdeauna tot ce voia el, desi poate la inceput eram contra. Practic, viata mea fusese manipulata si eu cel care ma consideram "baiatul rebel". Prietenul meu Nyseii ce, credeam eu, ma cunostea cel mai bine, stia el oare ce se petrece cu adevarat in sufletul meu? Stia de indiferenta ce pusese stapanire pe mine, de sentimentele ce se sintingeau incetul cu incetu? Eri de cand oare nu mai vorbisem noi? Cand discutasem noi ultima oara ceva inafara trupei noastre? As fi vrut sa le reprosez in fata tot, as fi vrut sa le reprosez momentele in care ma simtisem singur, trist, parasit, ridicol, neputincios, inutil. Dar nu puteam, chiar nu puteam, eu, nu aveam tupeu sa le spun in fata, imi era frica sa ii jignesc, imi era frica sa ii ranesc, m-ar fi durut daca vorbele mele i-ar fi ranit. Simt, da chiar simt cum un fir subtire, taios si puternic imi patrunde in inima, si ma doare, ma ustura, imi sangereaza, ranile mi se deschid si ma doare. Dar nu ar trebui, fiindca nici eu nu sunt perfect si la randul meu ii facusem sa sufere. Inconstient, nu cu vointa, dar poate si ei la fel, nu? Niciun parinte nu ar vrea raul propriului sau copil, niciun prieten adevarat ar uita de existenta celuilalt. Dar daca chiar era asa, de ce eu, ce ma aflam printre atatia oameni ce se presupunea ca ma iubeau si isi faceau griji pentru mine, ma simteam abandonat?
***
Corpul imi amortise si ma simteam paralizat, defapt chiar eram paralizat. De frica, de adevar, de ceea ce mi se intamplase, de toate lucurile. Cat timp eram inconstient nu stiu ce se petrecuse. In acea clipa stiam doar ca sunt intins pe o suprafata moale, am banuit ca era un pat, sau o canapea, nu stiu exact si ca era multa linise. Linisetea... ce ma speria, ce acum imi dadea fiori si ma facea sa simt ca imi pierd mintile daca nu aud o singura miscare. Si asteptam, asteptam sa aud ceva, asteptam, si degeaba, eram, ca intotdeauna, singur. Nu! Nu mai puteam suporta si de data asta. Unde Dumnezeu erau proprii mei parintii, prieteni mei. Plangeam... simteam cum lacrimile isi fac loc prin ochii mei inchisi, ma durea atat de tare acea singuratate, fiindca mereu ma aflasem in ea, dar nu statusem sa analizez propria mea situatie, viata mea. Poate ca in subconstientul meu stiam asta dinainte, stiam ca desi sunt inconjurat de atatia oameni, sunt, defapt , singur. Dar, in acel moment, am simtit cum lacrimile imi sunt sterse . Cine? Oare cine era aceea persoana de langa mine? Tata? Mama? Nyseii, Eri? Si atunci hotarasem sa imi deschid ochii.
-Tu...Am spus incet, lipsit de vlaga, epuizat si obosit, de parca eram pe punctul de a imi da ultima suflare. El zambi bland, si melancolic, sprancenele ii erau incruntate de parca nu ar fi de acord cu ceva anume, iar ochii lui mari si incadrati in gele lungi, dese si negre, ce pareau artificiale, erau usor rosiatici si umflati, dovada a plansului. Din cauza incruntarii, fruntea sa avea mici cute ce imi displaceau. Mi-am luat ochii dupa infatisarea lui apoi am analizatat incaperea, eram undeva in casa mea, la parter, presupuneam, dar nu in camera mea, ce se afla la etaj. Apoi m-am uitat la trupul meu. Mana dreapta era in ghips. Supeeeerrr. si piciorul imi era infasurat bine in bandaje, la fel si abdomenul.
-Ai cazut...de la pervaz.
Da, stiam. Eram constient de asta, ma vazusem cazand... El ma privea precaut, speriat, am dat din cap in semn ca stiam ce se petrecuse si el respira usurat. Era perfect. Eu cu mana rupta si cu cine stie ce coaste rupte si parintii, pritenii mei erau unde stie doar Dumnezeu. Iar cu mine era acest strain ce il cunoscusem de doar cateva ore, sau zile, cat era ceasul?
-Imi zici si mie cat e ceasul? Se uita buimac la mine de parca as fi intrebat cine stie ce grozavie, apoi isi scoase telefonul din buzunar, si imi spuse cu un glas scazut, de parca nu eram numai noi singuri in camera si daca ar fi zis mai tare cine stie ce nenoroci s-ar fi putut intampla.
-E trei dimineata.
M-am ridicat cu chiu cu vai in sezut, ma ajutase si el si imi puse o perna la spate. Ma simteam ridicol. Ce cauta aici? Nu aveam nevoie de mila altora. Dar atunci imi picase fisa. Din cate observam, se credea intr-un fel sau altul vinovat de cazatura mea, ei bine, chiar era. Dar numai amintindu-mi caldura propriului sau corp simt ca iau foc si ca imi pierd controlul.
-Se pare ca petrecerea mea chiar a avut un final de neuitat, am zambit usor la el.
Cand si-a ridicat privirea si i-am vazut din nou ochii aceeia, simteam ca pierd contactul cu realitatea. Am incercat sa imi mut privirea. Si am continuat sa vorbesc. Spune-mi , unde imi sunt preocupatii mei prieteni si ingrijoratii parinti? Vocea mea era sarcastica, zambind spusesem aceste cuvinte, insa in adancul sufletului meu chiar nu as fi avut motive sa ma prefac fericit.
-Nu stiu exact. Voia sa imi mai spuna ceva , dar ezita, si intr-un final…
- Ay, imi pare rau, a fost..
-E numai vina mea, stai calm. Nu vreau sa iei tu toata vina, si in plus e ceva normal la mine, l-am intrerupt, fiindca nu vreau sa se simta vinovat deoarece ma sfatuise sa ma dau jos de pe pervaz. Ma privea confuz, neintelegand ce vreau sa spun. Mi-e mereu mi se intampla unele chesti exact cand ma astept mai putin, in momentele cele mai nepotrivite. Oricum sunt sigur ca nimeni nu o sa uite aniversarea mea, mai ales finalul ei. Spun eu razand la ultima pare. El imi zambeste bland si stiu ca nu l-am convins. Ii iau mana intra mea si o strag usor. Macar voi avea cateva zile libere inainte sa imi incep munca de fotomodel si asa imi mai explici si mie ce ar trebui sa fac,chesti deastea plictisitoare.
Intre timp cat eu si cu Tay discutam despre viitorul nostru in modeling, pe usa apare, asemeni unei tornade, Nyseii, nervos.
-Tot nu ai de gand sa pleci?
Fiind atat de procupat de prezenta lui Tay, uita de a mea, normal nu patisem absolut nimic, putea oare prietenul meu sa nu se gandeasca la musafirul meu si sa se precupe pentru sanatatea mea? Nici macar nu observase ca ma trezisem , dar intervenisem eu in monologul lui, deoarece Tay nu ii acorda nici ce mai mica atentie.
-Ny , calm prietene, nu te ambala . Nu ti-am spus, dar Tay e noul meu coleg de "munca", deci suntem intr-un fel sau altul prieteni, nu Tay?
Tay aproba zambind si intr-un final isi indreptase pozitia spre Ny, adresanduise pe un ton invingator, desi nu imi dadeam prea bine seama ce castiga.
- Asta ti-am explicat si eu, nu? Ay, de acum incolo isi va petrece o buna parte din viata cu mine, alaturi de mine, asa ca obisnuieste-te cu asta, scumpule, daca nu poti, asta e viata.
-Nu esti stapan pe viata lui Ayoku!
-Nu? De unde stii tu? sare si mai nervos Nyseii. Poate chiar sunt stapan pe viata sa, ce te fraca pe tine capul?
Cat tupeu are pe el... Stapan , pe viata mea, nu as vrea sa ii reprosez ce imi facuse, cum ma ranise , in urma cu ceva timp, deci nu are niciun drept asupra mea, daca nu as fi uitat acel incident acum nu cred ca am mai fi prieteni.
-Incetati! Le-am strigat eu suparat pe amandoi.