19-11-2009, 06:24 PM
:: Lover Ingerash Doolce :: mi-ar placea sa nu scriu doar despre yaoi.
ce ziceti de ceva actiune, romance si thriller legate de persoane normale? vreau sa zic, cupluri normale.
:: nolazy :: poate e ciudat sa zic asta desi sunt a 12a....dar da. scoala e uneori foarte plictisitoare. cunosc si am facut si eu lucruri de genul, sarind sau intarziind la unele ore asa ca nu ma impacientez.
:: ~.~)'Ryuu!! :: hm...poate pentru ca sunt fata. din cauza asta pot exprima mai multe. dar daca tot zici ca ma pricep la din astea...sa ma fac psiholog sau filozof? crezi ca am sanse? :">
:: Wildrose :: cred ca motivul pentru care e atat de ciudat e destul de clar explicat in urmatorul capitol. am intrebuintari fenomenale pentru acel baiat a carui identitare nu am dezvaluit-o inca. intentionez sa il fac constient de lumea ce il inconjoara.
:: Kripterya :: hm...pentru mine comentariile nu folosesc la rating-ul unei povesti sau la consolidarea unui viitor stralucit. doresc sa imi impartasesc ideile si sa aflu ce gandesc cei din jur despre asta, asta e singurul motiv pentru care vreau sa aud cat mai multe pareri. desigur, tin si cont de ele si ma si bucura. voi scrie atata timp cat vor exista persoane care vor comenta impreuna cu mine sau imi vor spune parerea lor. sper sa pot conta si pe parerile tale.
:: Yaku-chin :: pozele...eu mereu am probleme cu pozele pentru ca nu pot sa gasesc ceva care sa reprezinte intocmai personajele pe care le gandesc eu. partea buna este ca internetul e atotstiutor si, cu putina indemanare si intuitie, mai dau de unele care mi se par potrivite.
multumesc.
sper sa va placa si acesta.
Furia celor din jur nu mă putea răni, însă stropii de apă ce se prelingeau pe cele câteva frunze ale cireşului mă loveau din plin. Întocmai ca la tortura chinezească, acele picături îmi cădeau direct în mijlocul frunţii deşi puteam să evit asta oricând.
De ce am rămas acolo? Asta nu ştiu. Cert e că oricât de mult mi-aş fi putut dori eu să plec de acolo, trupul nu mă asculta de loc. Eram ţeapăn, parcă aşteptând. Nu mă gândeam la mai nimic şi nici nu eram încercat de cine ştie de greutăţi sufleteşti ce m-ar fi putut determina să rămân în mijlocului unei tot mai apropiate furtuni. Nici nu cred că eram acolo, cel puţin nu cu mintea.
Uitasem complet şi de acel prieten al meu, uitasem că niciodată nu fusesem preocupat de ce avea să se întâmple a doua zi. Nu îmi aminteam nici măcar că timpul este doar o pierdere de energie. Acesta pusese stăpânire pe mine şi nu era dispus să îmi dea drumul.
Începea să fie frig, dar conştientizam că nimeni nu s-ar fi oprit pentru a oferi un acoperiş. Nu o făceam eu, deci, de ce ar fi făcut-o alţii?
Preţ de o clipă, m-am simţit cel mai binecuvântat om de pe planetă. O mână călduroasă şi deloc aspră, una gentilă şi dornică să îmi dea ajutor, s-a aşezat pe umărul meu. Picurile ploii se auzeau în continuare, dar, de data asta, lovindu-se de un material mult mai dur ce refuza să le lase să treacă prin el.
M-am întors cu privirea spre el întocmai cum un copil inocent întinde mâna persoanei de lângă el. Mă aşteptam să mă înşel, să nu fie vocea lui, să nu trebuiască să port o altă conversaţie ce avea să aducă la suprafaţă toate defectele mele. Am strănutat rapid, apoi mi-am acoperit gura cu ambele mâini, încercând să opresc tusea seacă ce m-ar fi făcut să sun ca un tun explodând.
Îi plăcea enorm de tare să mă tragă de mână şi să mă facă să alerg după el, dar asta nu conta. Mă ducea undeva departe de acea ploaie, dar, totuşi, aproape de el. Înainte de a mă putea dezmetici, am primit o haină în faţă şi apoi mi-a ordonat să mă schimb. Am privit cele câteva articole de îmbrăcăminte din încăpere şi mi-am dat seama că vestiarul aparţinea medicilor de acolo.
- Ai voie aici? , am întrebat încet, aşezând-o pe cea din mâna mea pe pat.
- Păi unde altundeva m-aş putea schimba dacă nu aici?
O persoană mai derutantă decât el nu exista şi nici acum nu există. Pe el trebuie să îl ghiceşti după privire sau circumstanţe, altfel ai putea avea surpriza vieţii tale.
Dacă numai acolo se putea schimba, singurul motiv pentru care se putea afla acolo era dacă era angajat al spitalului. Ba mai mult, era medic sau unul dintre asistenţi. Dacă asta era adevărat, atunci nu mai devenea deloc ciudat faptul că ştia atât de multe lucruri despre moarte, boli sau naştere. Avea experienţa necesară. Problema era alta. Nu părea suficient de în vârstă încât să fi lucrat în domeniu pentru suficient timp.
Cumva, mintea mea a început să lucreze intens încă din momentul în care l-am întâlnit. Începusem să caut motive, să fac legături, să încerc să înţeleg şi asta mă făcea să mă simt obosit. Atât de obosit încât de îndată m-a luat o durere de cap cumplită ce nu a vrut să îmi mai dea drumul.
- Ce ar fi să te las să te schimbi? , m-a întrebat imediat, ridicând o geantă de pe singura masă din încăpere, pregătindu-se să plece.
- Aaa...bine, am răspuns inocent, gata să îmi scot cămaşă şi să îmbrac acea bluză subţirică pe care mi-o oferise.
M-am gândit, doar preţ de o secundă, că fiind amândoi bărbaţi nu ar trebui să existe motive pentru care să părăsească camera pentru a mă putea schimba.
Acela a fost primul pas spre maturizarea mea. Pentru el, cireşul sau floarea de cireş, ar fi putut însemna frumuseţe şi delicateţe sau cineva cu gândirea proaspătă. Asta probabil e adevărat în ceea ce priveşte personalitatea lui.
Am strănutat din nou şi am fost cât pe ce să tuşesc când o batistă mi-a acoperit gura. Am simţit un miros ciudat, mai întâi invadându-mi nările, apoi urcându-mi până la creier, având un efect relaxant asupra mea. Ca orice om, mai întâi am presupus că cineva încearcă să mă răpească, apoi că cineva are ceva împotriva mea iar, într-un final, am ajuns la concluzia că nu îmi mai vine să strănut şi nici să tuşesc.
- Cum e? Şi-a făcut efectul?
I-am auzit vocea şi m-am întors spre el, de data asta, enervat.
- Ce naiba crezi că faci? M-am speriat şi am crezut că cine ştie ce se întâmplă!
Am ţipat pentru că aşa mi-a dictat mintea sau pentru că am simţit nevoia să mă răzbun pe el pentru măcar una dintre situaţiile incomfortabile prin care a trebuit să trec din cauza lui.
Mi-a zâmbit de parcă se aştepta la o astfel de reacţie, apoi m-a îmbrăţişat ca şi cum îmi mulţumea pentru ea. Timp de o perioadă bună de timp am simţit că sunt folosit pe post de cobai, însă de abia mai târziu am realizat că amândoi luam parte la un experiment cu totul nou ce avea să ne uimeasca pe fiecare în parte.
- Am tot încercat să găsesc o metodă de a preveni genul ăsta de lucruri fără a fi nevoie de medicamente sau altele. Se pare că funcţionează cât de cât, mi-a explicat calm, zâmbindu-mi la fel de inocent ca şi mai înainte.
- Eşti ciudat, am mărturisit.
Nu mă gândeam că s-ar putea simţi supărat sau compătimit şi el a intuit asta la mine. Am crezut că nu e sincer şi că se ascunde în spatele cuvintelor sau a zecilor de reacţii diferite pe care la arăta, însă, ceva mai târziu, am realizat că era ce mereu spunea ceea ce îi trece prin minte şi care nu e obişnuit nici să linguşească, nici să se ascundă. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că încă e aşa.
- E şi normal să fiu, mi-a răspuns, surprins de spusele mele. Dădea impresia că e ceva normal pentru el, şi aşa şi era.
- De ce ar fi asta normal?, am întrebat imediat, uitându-mă confuz la el.
- Vezi tu…, mi-a şoptit aproape de ureche. Eu sufăr de personalităţi multiple.
Ca un copil răzgâiat, am început să râd, presupunând că îşi bate joc de mine sau încearcă să o facă pe interesantul. Era intrigant şi ciudat, dar refuzam să accept o astfel de posibilitatea.
Nu ştiu ce îmi doream atunci de la el deşi acum sunt sigur.
El mi-a făcut viaţa interesantă, mi-a complicat-o cât de mult se poate, dar m-a şi răsplătit pentru tot ceea ce i-am oferit. Alături de el, am început să fiu eu.
ce ziceti de ceva actiune, romance si thriller legate de persoane normale? vreau sa zic, cupluri normale.
:: nolazy :: poate e ciudat sa zic asta desi sunt a 12a....dar da. scoala e uneori foarte plictisitoare. cunosc si am facut si eu lucruri de genul, sarind sau intarziind la unele ore asa ca nu ma impacientez.
:: ~.~)'Ryuu!! :: hm...poate pentru ca sunt fata. din cauza asta pot exprima mai multe. dar daca tot zici ca ma pricep la din astea...sa ma fac psiholog sau filozof? crezi ca am sanse? :">
:: Wildrose :: cred ca motivul pentru care e atat de ciudat e destul de clar explicat in urmatorul capitol. am intrebuintari fenomenale pentru acel baiat a carui identitare nu am dezvaluit-o inca. intentionez sa il fac constient de lumea ce il inconjoara.
:: Kripterya :: hm...pentru mine comentariile nu folosesc la rating-ul unei povesti sau la consolidarea unui viitor stralucit. doresc sa imi impartasesc ideile si sa aflu ce gandesc cei din jur despre asta, asta e singurul motiv pentru care vreau sa aud cat mai multe pareri. desigur, tin si cont de ele si ma si bucura. voi scrie atata timp cat vor exista persoane care vor comenta impreuna cu mine sau imi vor spune parerea lor. sper sa pot conta si pe parerile tale.
:: Yaku-chin :: pozele...eu mereu am probleme cu pozele pentru ca nu pot sa gasesc ceva care sa reprezinte intocmai personajele pe care le gandesc eu. partea buna este ca internetul e atotstiutor si, cu putina indemanare si intuitie, mai dau de unele care mi se par potrivite.
multumesc.
sper sa va placa si acesta.
Capitolul 2
Furia celor din jur nu mă putea răni, însă stropii de apă ce se prelingeau pe cele câteva frunze ale cireşului mă loveau din plin. Întocmai ca la tortura chinezească, acele picături îmi cădeau direct în mijlocul frunţii deşi puteam să evit asta oricând.
De ce am rămas acolo? Asta nu ştiu. Cert e că oricât de mult mi-aş fi putut dori eu să plec de acolo, trupul nu mă asculta de loc. Eram ţeapăn, parcă aşteptând. Nu mă gândeam la mai nimic şi nici nu eram încercat de cine ştie de greutăţi sufleteşti ce m-ar fi putut determina să rămân în mijlocului unei tot mai apropiate furtuni. Nici nu cred că eram acolo, cel puţin nu cu mintea.
Uitasem complet şi de acel prieten al meu, uitasem că niciodată nu fusesem preocupat de ce avea să se întâmple a doua zi. Nu îmi aminteam nici măcar că timpul este doar o pierdere de energie. Acesta pusese stăpânire pe mine şi nu era dispus să îmi dea drumul.
Începea să fie frig, dar conştientizam că nimeni nu s-ar fi oprit pentru a oferi un acoperiş. Nu o făceam eu, deci, de ce ar fi făcut-o alţii?
Preţ de o clipă, m-am simţit cel mai binecuvântat om de pe planetă. O mână călduroasă şi deloc aspră, una gentilă şi dornică să îmi dea ajutor, s-a aşezat pe umărul meu. Picurile ploii se auzeau în continuare, dar, de data asta, lovindu-se de un material mult mai dur ce refuza să le lase să treacă prin el.
Am zis eu că şi tu vei muri, însă nu e cazul să te grăbeşti.
De ce a trebuit să se întoarcă? De ce a fost el cel ce mi-a oferit acea protecţie şi nu oricare altul? Nu am crezut niciodată în „ destin†şi i-am considerat, întotdeauna, nişte fraieri pe cei ce spuneau că le-a fost predestinat, însă, acest individ nou apărut în viaţa mea, a reuşit să stârnească astfel de simţiri în mine. M-am întors cu privirea spre el întocmai cum un copil inocent întinde mâna persoanei de lângă el. Mă aşteptam să mă înşel, să nu fie vocea lui, să nu trebuiască să port o altă conversaţie ce avea să aducă la suprafaţă toate defectele mele. Am strănutat rapid, apoi mi-am acoperit gura cu ambele mâini, încercând să opresc tusea seacă ce m-ar fi făcut să sun ca un tun explodând.
Îi plăcea enorm de tare să mă tragă de mână şi să mă facă să alerg după el, dar asta nu conta. Mă ducea undeva departe de acea ploaie, dar, totuşi, aproape de el. Înainte de a mă putea dezmetici, am primit o haină în faţă şi apoi mi-a ordonat să mă schimb. Am privit cele câteva articole de îmbrăcăminte din încăpere şi mi-am dat seama că vestiarul aparţinea medicilor de acolo.
- Ai voie aici? , am întrebat încet, aşezând-o pe cea din mâna mea pe pat.
- Păi unde altundeva m-aş putea schimba dacă nu aici?
O persoană mai derutantă decât el nu exista şi nici acum nu există. Pe el trebuie să îl ghiceşti după privire sau circumstanţe, altfel ai putea avea surpriza vieţii tale.
Dacă numai acolo se putea schimba, singurul motiv pentru care se putea afla acolo era dacă era angajat al spitalului. Ba mai mult, era medic sau unul dintre asistenţi. Dacă asta era adevărat, atunci nu mai devenea deloc ciudat faptul că ştia atât de multe lucruri despre moarte, boli sau naştere. Avea experienţa necesară. Problema era alta. Nu părea suficient de în vârstă încât să fi lucrat în domeniu pentru suficient timp.
Cumva, mintea mea a început să lucreze intens încă din momentul în care l-am întâlnit. Începusem să caut motive, să fac legături, să încerc să înţeleg şi asta mă făcea să mă simt obosit. Atât de obosit încât de îndată m-a luat o durere de cap cumplită ce nu a vrut să îmi mai dea drumul.
- Ce ar fi să te las să te schimbi? , m-a întrebat imediat, ridicând o geantă de pe singura masă din încăpere, pregătindu-se să plece.
- Aaa...bine, am răspuns inocent, gata să îmi scot cămaşă şi să îmbrac acea bluză subţirică pe care mi-o oferise.
M-am gândit, doar preţ de o secundă, că fiind amândoi bărbaţi nu ar trebui să existe motive pentru care să părăsească camera pentru a mă putea schimba.
Probabil atunci am început să mi-l doresc aproape. Ceva de genul: de ce a trebuit să plece?
I-am simţit paşii îndepărtându-se de mine, apoi dispărând complet. Am răsuflat uşurat şi mi-am scos haina de pe mine, apoi am ridicat bluza şi am îmbrăcat-o. Am oftat imediat apoi pentru că toate miroseau numai a cireş. Am luat-o drept o dovadă de narcisism. Crezusem mereu că Sakura trebuia să fie un nume de fată, să reprezinte feminitatea şi să ghideze lumea spre ideea că viaţa trebuie apreciată. De fapt, asta a fost ceea ce am auzit toată viaţa şi am acceptat pentru simplu fapt că era ceva susţinut de majoritatea oamenilor din jurul meu. Am luat lucrurile pe care le-am auzit şi le-am considerat ca fiind normale fără a le judeca de unul singur pentru a îmi forma o opinie şi decide de unul singur dacă e aşa sau nu. Acela a fost primul pas spre maturizarea mea. Pentru el, cireşul sau floarea de cireş, ar fi putut însemna frumuseţe şi delicateţe sau cineva cu gândirea proaspătă. Asta probabil e adevărat în ceea ce priveşte personalitatea lui.
Am strănutat din nou şi am fost cât pe ce să tuşesc când o batistă mi-a acoperit gura. Am simţit un miros ciudat, mai întâi invadându-mi nările, apoi urcându-mi până la creier, având un efect relaxant asupra mea. Ca orice om, mai întâi am presupus că cineva încearcă să mă răpească, apoi că cineva are ceva împotriva mea iar, într-un final, am ajuns la concluzia că nu îmi mai vine să strănut şi nici să tuşesc.
- Cum e? Şi-a făcut efectul?
I-am auzit vocea şi m-am întors spre el, de data asta, enervat.
- Ce naiba crezi că faci? M-am speriat şi am crezut că cine ştie ce se întâmplă!
Am ţipat pentru că aşa mi-a dictat mintea sau pentru că am simţit nevoia să mă răzbun pe el pentru măcar una dintre situaţiile incomfortabile prin care a trebuit să trec din cauza lui.
Mi-a zâmbit de parcă se aştepta la o astfel de reacţie, apoi m-a îmbrăţişat ca şi cum îmi mulţumea pentru ea. Timp de o perioadă bună de timp am simţit că sunt folosit pe post de cobai, însă de abia mai târziu am realizat că amândoi luam parte la un experiment cu totul nou ce avea să ne uimeasca pe fiecare în parte.
Un început... . Da. Acela a fost începutul nostru.
Respiraţia lui a continuat să se resimtă pe ceafa mea, dar nu m-a deranjat. Am stat nemişcat şi l-am lăsat să facă ceea ce îşi dorea. Sau poate făcea exact ceea ce îmi doream eu. - Am tot încercat să găsesc o metodă de a preveni genul ăsta de lucruri fără a fi nevoie de medicamente sau altele. Se pare că funcţionează cât de cât, mi-a explicat calm, zâmbindu-mi la fel de inocent ca şi mai înainte.
- Eşti ciudat, am mărturisit.
Nu mă gândeam că s-ar putea simţi supărat sau compătimit şi el a intuit asta la mine. Am crezut că nu e sincer şi că se ascunde în spatele cuvintelor sau a zecilor de reacţii diferite pe care la arăta, însă, ceva mai târziu, am realizat că era ce mereu spunea ceea ce îi trece prin minte şi care nu e obişnuit nici să linguşească, nici să se ascundă. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că încă e aşa.
- E şi normal să fiu, mi-a răspuns, surprins de spusele mele. Dădea impresia că e ceva normal pentru el, şi aşa şi era.
- De ce ar fi asta normal?, am întrebat imediat, uitându-mă confuz la el.
- Vezi tu…, mi-a şoptit aproape de ureche. Eu sufăr de personalităţi multiple.
Ca un copil răzgâiat, am început să râd, presupunând că îşi bate joc de mine sau încearcă să o facă pe interesantul. Era intrigant şi ciudat, dar refuzam să accept o astfel de posibilitatea.
Nu ştiu ce îmi doream atunci de la el deşi acum sunt sigur.
El mi-a făcut viaţa interesantă, mi-a complicat-o cât de mult se poate, dar m-a şi răsplătit pentru tot ceea ce i-am oferit. Alături de el, am început să fiu eu.