07-11-2009, 10:44 AM
Bună D: .
@Aliss_anime - Merci de comentariu şi apreciere. Mă bucur că ţi-a plăcut one shotul cu 'Prietenele' şi că ai simţit mesajul pe care eu e am vrut să îl transmit, pentru că asta am şi dorit. Cred că mă supraevaluezi, dar mă bucur că îţi place cum scriu şi chiar sper să îţi placă în continuare şi să citeşti. Mulţumesc.
@ Berry -- Hei. Iar ai trecut pe aici, merci beaucoup. Înseamnă mult pentru mine faptul că îmi citeşti one shot-urile şi comentezi. Mă bucur că ţi-a plăcut şi acesta cu '' Prietenele'' . Şi chiar am vrut să accentuez ideea de prietenie şi trădare, într-o manieră mai puţin plăcută. I mean, acesta este purul şi poate crudul adevăr.
Mă flataţi <3 rily. Am mai scris ceva dar nu sunt prea mândră de acest oneshot, rămâne şi la aprecierea voastră, presupun.
Lectură plăcută.
[center]Cântec surd[/center]
Mă adânceam în întuneric, un întuneric abisal. Nu vedeam, nu simţeam. Nu ştiam. Tăcere. . . . . .
Nimic nu îmi cufunda urechile şi tânjeam să aud iar acel sunet, dar nu îl mai puteam auzi. Plânset, dar parcă nu –mi simţeam lacrimile ce curgeau şiroaie pe obraji. Iar tac. . Deşi aş putea spune iar atât de multe lucruri . Nu mai vreau căci nu le voi mai auzi. Deschid ochii pentru a vedea lumina ce îmi părea ştearsă, fără pic de culoare. Întorc privirea pentru a vedea totul. Dar nu văd nimic, nimic ce m-ar putea face să tresar. Acelaşi peisaj monoton de fiecare dată. Mă îngrozea, căci nu mai era la fel. Mă ridic din pat, cu o putere greu de explicat, şi nu eram leneşă. Sau nu fusesem. Mă privesc în oglindă şi to ceea ce văd este un trup înalt , părul castaniu lung răsfirat până la şolduri, ochii verzi fără strălucire. Un corp gol conturat prin pielea gălbuie – roşiatică. Aş fi vrut să închid iar ochii, dar mi-era teamă că va fi şi mai dureros ca data trecută. Hainele pe care le îmbrăcam mi se păreau şi ele şterse. Nu-mi aminteam dacă aşa fuseseră întotdeauna...
Deşi paşii mei erau lenţi, atât cât puteau fi simţiţi şi aruncaţi tare pe podea, eu nu sesizam. Încă mă sfâşia, îmi ştiam corpul tremurând şi realizam că puteam cădea pe scările cu prea multe trepte. Dar nu am făcut-o, căci nici atunci... căzătura dureroasă nu ar fi sesizabilă. . . Nici pantofii cu toc nu mă ajutau. Îmi venea să plâng, dar iar nu mai puteam.
O mână se întinde pe umărul meu şi spune ceva. A trebuit să citesc pe buzele sale roşiatice. Nu am reuşit să desluşesc în total. Am lăsat ochii în jos şi am plecat. . .
Nu vroiam să mai ştiu aceaşi poveste dintotdeauna, ies afară sperând că lumina este altfel. Să fie culoare, să simt natura. Dar este gol. Aceleaşi culori ce odată erau vesele, erau vii. Acum muriseră... Nu mai erau. Aş fi vrut să mai aud odată zgomotul maşinilor, ţipătul copiilor... Şi în special. . . Acel cântec.
Aş fi vrut să îl cânt, dar nu mai ştiam notele. Nu mai ştiam tonalităţile pentru că nu le mai puteam desluşi. Nici acum, nici... niciodată. Înghit în sec în clipa în care ies din casă. Aş fi vrut să pot realiza că cineva mă striga. Dar era inutil să îţi foloseşti vocea pentru mine. Căci oricum nu o puteam aprecia. Patetic.
Odată ce m-a atins m-am întors pentru a vedea o foaie albă pe care scria mare : „ Neaţa , ce faci? †. Am oftat, dându-mi ochii peste cap.
- Bine. Am rostit anost . Nu îmi plăcea să îmi mai mişc dinţii, limba şi buzele pentru a scoate sunete. Nu avea rost, îmi oboseam muşchii degeaba. Am lăsat un alt oftat prelung să-mi scape şi am urcat iar în casă, în camera mea. M-am aruncat în pat fără prea mult efort şi am privit tavanul apoi pereţii. Aveam atât de multe postere şi atât de multe poze, păcat că nu le mai puteam valora căci nu-mi mai aminteam cântăreţii din postere şi nu îmi mai aminteam unde şi cum făcusem propriile poze.
Înghit în sec iar , propriile mele sentimente şi propria mea suferinţă căci nimeni nu mă poate înţelege. Nici dacă ar încerca, ştiu că nu ar putea pentru că... Niciodată nu aş dori să vorbesc despre asta cu cineva. De ce? Nu are rost. E doar a mea, măcar atât mi-a mai rămas. Suferinţa. Deşi poate deja au ghicit, cum se poate simţi o cântăreaţă ce nu mai aude.
Sunetul care nu mai pătrunde prin timpanele ei care cu ceva timp în urmă surâdeau la fiecare sunet micuţ. Persoana ce ar fi ascultat pe oricine doar pentru a-i auzi vocea. Cea ce se trezea în fiecare dimineaţă şi urla, să fie sigură că mai este acolo. Căci ea, eu, aşa îmi verificam existenţa. Prin sunet. Culorile îmi păreau atât de extraordinare, căci îmi puteam manifesta adoraţia prin cuvinte rostite, nu mute. Îmi auzeam altădată şi gândurile, acum păreau cenuşii şi ascunse căci nu le mai puteam găsi.
Mă întorc de câteva ori prin pat pentru a realiza că îmi curgeau lacrimile. Nu le simţisem. Le şterg dar iar nu consider că ar trebui să îmi fie milă de mine, pentru că nu mai existam. Poate respiram, dar trupul meu nu mai era la fel.
Oare ce creadeu aceia acum despre mine? Cu toţii... Nu ştiu, dar aş fi vrut să pot cânta iar. Însă , chiar dacă vocea mi-a rămas , sunetul a dispărut. Auzul meu fin, singura mea iubire şi singurul lucru ce mă făcea să zâmbesc. . . Nu mai e. La fel şi acel cântec pe care îl auzeam mereu. Acea persoană. . . Nici ea nu mai este lângă mine . Sau poate că e. Nu mai ştiu pentru că nu îi mai aud vocea . . . Mă doare, dar nu mă pot opri din plâns şi asta îmi sfâşie inima. Vroiam să ştiu când îmi curgeau lacrimile pe obraz pentru a le opri, parcă devenise o obişnuinţă nefastă.
Victorioasă mă ridic din patul meu confortabil şi mă privesc iar în oglindă dar zâmbetul forţat şi chipul triumfător dispare, pentru că iar văd ceea ce am fost şi ceea ce nu mai eram. Cad pe podeaua rece şi nu mai fac nimic. Nu mai respir, sau nu mai realizez. Stau ghemuită şi privesc tavanul. E gol , la fel ca şi mine. Vroiam altceva, vroiam să aud când uşa camerei mele s-a deschis şi braţele acelea mi-au cuprins trupul. Aş fi vrut să aud sunetul ambulanţei când mă transporta către spital. Să realizez când am fost pusă pe acel pat de spital şi resuscitată. Dar acum nu mai ştiam unde sunt, ci doar priveam. Nu îmi mai auzeam inima. Încetase oare din existenţă?
Asta vroiam. Moarte. Ca să nu mai fiu atât de tristă. Fără muzică, fără sunet... Zgomotul plăcut pe care îl savuram. . . Nu mai puteam fi eu.
Dar moartea este crudă, şi negrul acela nu vrea să mă înghită . Văd o lumină albă şi fug spre ea, în speranţa că acolo este Cealaltă Lume. Dar sunt păcălită, căci ochii mei încă sunt pe tavanul spitalului şi încă oftez. Acea persoană este încă lângă mine, cu ochii închişi şi buzele mişcându-se. Ştiam că acum îmi cânta acea melodie pe care o iubeam.
Dar eu... Nu o mai auzeam. Las lacrimile să îmi curgă iar pe obraji şi încep să cânt. Nu îmi auzeam tonalităţile, nu ştiam cum suna. Dar aş fi vrut ca el să tacă, să nu mai mişte buzele în non-sens, când eu nu puteam auzi. Nu vroiam ca acel cântec să îl mai audă şi altcineva.
Ştiam că se adunaseră multe persoane în preajma mea. Dar nu îmi păsa, continuam să plâng şi să cânt. . . Doar atât îmi mai rămăsese. . .
@Aliss_anime - Merci de comentariu şi apreciere. Mă bucur că ţi-a plăcut one shotul cu 'Prietenele' şi că ai simţit mesajul pe care eu e am vrut să îl transmit, pentru că asta am şi dorit. Cred că mă supraevaluezi, dar mă bucur că îţi place cum scriu şi chiar sper să îţi placă în continuare şi să citeşti. Mulţumesc.
@ Berry -- Hei. Iar ai trecut pe aici, merci beaucoup. Înseamnă mult pentru mine faptul că îmi citeşti one shot-urile şi comentezi. Mă bucur că ţi-a plăcut şi acesta cu '' Prietenele'' . Şi chiar am vrut să accentuez ideea de prietenie şi trădare, într-o manieră mai puţin plăcută. I mean, acesta este purul şi poate crudul adevăr.
Mă flataţi <3 rily. Am mai scris ceva dar nu sunt prea mândră de acest oneshot, rămâne şi la aprecierea voastră, presupun.
Lectură plăcută.
[center]Cântec surd[/center]
Mă adânceam în întuneric, un întuneric abisal. Nu vedeam, nu simţeam. Nu ştiam. Tăcere. . . . . .
Nimic nu îmi cufunda urechile şi tânjeam să aud iar acel sunet, dar nu îl mai puteam auzi. Plânset, dar parcă nu –mi simţeam lacrimile ce curgeau şiroaie pe obraji. Iar tac. . Deşi aş putea spune iar atât de multe lucruri . Nu mai vreau căci nu le voi mai auzi. Deschid ochii pentru a vedea lumina ce îmi părea ştearsă, fără pic de culoare. Întorc privirea pentru a vedea totul. Dar nu văd nimic, nimic ce m-ar putea face să tresar. Acelaşi peisaj monoton de fiecare dată. Mă îngrozea, căci nu mai era la fel. Mă ridic din pat, cu o putere greu de explicat, şi nu eram leneşă. Sau nu fusesem. Mă privesc în oglindă şi to ceea ce văd este un trup înalt , părul castaniu lung răsfirat până la şolduri, ochii verzi fără strălucire. Un corp gol conturat prin pielea gălbuie – roşiatică. Aş fi vrut să închid iar ochii, dar mi-era teamă că va fi şi mai dureros ca data trecută. Hainele pe care le îmbrăcam mi se păreau şi ele şterse. Nu-mi aminteam dacă aşa fuseseră întotdeauna...
Deşi paşii mei erau lenţi, atât cât puteau fi simţiţi şi aruncaţi tare pe podea, eu nu sesizam. Încă mă sfâşia, îmi ştiam corpul tremurând şi realizam că puteam cădea pe scările cu prea multe trepte. Dar nu am făcut-o, căci nici atunci... căzătura dureroasă nu ar fi sesizabilă. . . Nici pantofii cu toc nu mă ajutau. Îmi venea să plâng, dar iar nu mai puteam.
O mână se întinde pe umărul meu şi spune ceva. A trebuit să citesc pe buzele sale roşiatice. Nu am reuşit să desluşesc în total. Am lăsat ochii în jos şi am plecat. . .
Nu vroiam să mai ştiu aceaşi poveste dintotdeauna, ies afară sperând că lumina este altfel. Să fie culoare, să simt natura. Dar este gol. Aceleaşi culori ce odată erau vesele, erau vii. Acum muriseră... Nu mai erau. Aş fi vrut să mai aud odată zgomotul maşinilor, ţipătul copiilor... Şi în special. . . Acel cântec.
Aş fi vrut să îl cânt, dar nu mai ştiam notele. Nu mai ştiam tonalităţile pentru că nu le mai puteam desluşi. Nici acum, nici... niciodată. Înghit în sec în clipa în care ies din casă. Aş fi vrut să pot realiza că cineva mă striga. Dar era inutil să îţi foloseşti vocea pentru mine. Căci oricum nu o puteam aprecia. Patetic.
Odată ce m-a atins m-am întors pentru a vedea o foaie albă pe care scria mare : „ Neaţa , ce faci? †. Am oftat, dându-mi ochii peste cap.
- Bine. Am rostit anost . Nu îmi plăcea să îmi mai mişc dinţii, limba şi buzele pentru a scoate sunete. Nu avea rost, îmi oboseam muşchii degeaba. Am lăsat un alt oftat prelung să-mi scape şi am urcat iar în casă, în camera mea. M-am aruncat în pat fără prea mult efort şi am privit tavanul apoi pereţii. Aveam atât de multe postere şi atât de multe poze, păcat că nu le mai puteam valora căci nu-mi mai aminteam cântăreţii din postere şi nu îmi mai aminteam unde şi cum făcusem propriile poze.
Înghit în sec iar , propriile mele sentimente şi propria mea suferinţă căci nimeni nu mă poate înţelege. Nici dacă ar încerca, ştiu că nu ar putea pentru că... Niciodată nu aş dori să vorbesc despre asta cu cineva. De ce? Nu are rost. E doar a mea, măcar atât mi-a mai rămas. Suferinţa. Deşi poate deja au ghicit, cum se poate simţi o cântăreaţă ce nu mai aude.
Sunetul care nu mai pătrunde prin timpanele ei care cu ceva timp în urmă surâdeau la fiecare sunet micuţ. Persoana ce ar fi ascultat pe oricine doar pentru a-i auzi vocea. Cea ce se trezea în fiecare dimineaţă şi urla, să fie sigură că mai este acolo. Căci ea, eu, aşa îmi verificam existenţa. Prin sunet. Culorile îmi păreau atât de extraordinare, căci îmi puteam manifesta adoraţia prin cuvinte rostite, nu mute. Îmi auzeam altădată şi gândurile, acum păreau cenuşii şi ascunse căci nu le mai puteam găsi.
Mă întorc de câteva ori prin pat pentru a realiza că îmi curgeau lacrimile. Nu le simţisem. Le şterg dar iar nu consider că ar trebui să îmi fie milă de mine, pentru că nu mai existam. Poate respiram, dar trupul meu nu mai era la fel.
Oare ce creadeu aceia acum despre mine? Cu toţii... Nu ştiu, dar aş fi vrut să pot cânta iar. Însă , chiar dacă vocea mi-a rămas , sunetul a dispărut. Auzul meu fin, singura mea iubire şi singurul lucru ce mă făcea să zâmbesc. . . Nu mai e. La fel şi acel cântec pe care îl auzeam mereu. Acea persoană. . . Nici ea nu mai este lângă mine . Sau poate că e. Nu mai ştiu pentru că nu îi mai aud vocea . . . Mă doare, dar nu mă pot opri din plâns şi asta îmi sfâşie inima. Vroiam să ştiu când îmi curgeau lacrimile pe obraz pentru a le opri, parcă devenise o obişnuinţă nefastă.
Victorioasă mă ridic din patul meu confortabil şi mă privesc iar în oglindă dar zâmbetul forţat şi chipul triumfător dispare, pentru că iar văd ceea ce am fost şi ceea ce nu mai eram. Cad pe podeaua rece şi nu mai fac nimic. Nu mai respir, sau nu mai realizez. Stau ghemuită şi privesc tavanul. E gol , la fel ca şi mine. Vroiam altceva, vroiam să aud când uşa camerei mele s-a deschis şi braţele acelea mi-au cuprins trupul. Aş fi vrut să aud sunetul ambulanţei când mă transporta către spital. Să realizez când am fost pusă pe acel pat de spital şi resuscitată. Dar acum nu mai ştiam unde sunt, ci doar priveam. Nu îmi mai auzeam inima. Încetase oare din existenţă?
Asta vroiam. Moarte. Ca să nu mai fiu atât de tristă. Fără muzică, fără sunet... Zgomotul plăcut pe care îl savuram. . . Nu mai puteam fi eu.
Dar moartea este crudă, şi negrul acela nu vrea să mă înghită . Văd o lumină albă şi fug spre ea, în speranţa că acolo este Cealaltă Lume. Dar sunt păcălită, căci ochii mei încă sunt pe tavanul spitalului şi încă oftez. Acea persoană este încă lângă mine, cu ochii închişi şi buzele mişcându-se. Ştiam că acum îmi cânta acea melodie pe care o iubeam.
Dar eu... Nu o mai auzeam. Las lacrimile să îmi curgă iar pe obraji şi încep să cânt. Nu îmi auzeam tonalităţile, nu ştiam cum suna. Dar aş fi vrut ca el să tacă, să nu mai mişte buzele în non-sens, când eu nu puteam auzi. Nu vroiam ca acel cântec să îl mai audă şi altcineva.
Ştiam că se adunaseră multe persoane în preajma mea. Dar nu îmi păsa, continuam să plâng şi să cânt. . . Doar atât îmi mai rămăsese. . .