Teh`s oneshots

[Teh]

@Berry -- Mulţumesc foarte mult de comentariu şi de apreciere.... Mă bucur că citeşti şi că vei continua să citeşti în continuare. Sper să îţi placă şi acest one shot deşi nu ştiu cât de reuşit a fost . Iniţial am vrut să scriu altceva [ am o idee în cap de câteva zile ] , dar poate la următoarea tură XD .
@ Nolazy -- Mă bucur că ai trecut pe aici D: şi mulţam fain de comentariu şi apreciere. Ceva horror, well am zis mai sus că am ceva în minte de câteva zile, dar nu ştiu cât de horror are să îmi iasă ,că nu mă prea pricep la genu' ăsta. Dar voi încerca şi voi posta şi aşa ceva if you want to read something like that XD Mă bucur că îţi place cum am descris pe acolo şi nici eu nu cred că mergea chiar aşa tare autovehicul acolo, mă voi gândi la altceva.



[center]Prietenele[/center]

„Căci vraja ce-a fost aruncată asupra mea era grea. Mult prea grea, iar eu nu mă mai puteam mişca; dar adevărat, nici nu mai doream. Mă durea, prea tare. Nu era durerea fizică, ci aceea sufletească ce nu îmi dădea pace. Vroiam să mor. Da, găsisem motivul pe care să pot da vina. . . Închid ochii şi mă avânt în valurile morţii până ce inima mea nu mai bate, nu mai simt şi de abia mai respir. . . ”
- Domnişoară Helie, aţi fi amabilă să îmi spuneţi din ce operă este acest citat?
Zgomotul provocat de grupuleţul din spate s-a spart la auzul profesoarei. Practic, doar una din persoanele ce provocaseră „ dezordine ” era interogată. A zâmbit naiv şi şi-a trecut un deget prin păr mişcându-şi ochii în diferite părţi. A roşit şi şi-a lăsat capul în pământ. Profesoara a înţeles mesajul.
- Stai jos. Data viitoare când îmi mai faci gălăgie în clasă îţi voi da 3 .
Aceaşi ameninţare ca la fiecare oră , până şi eu mă săturasem. Am auzit un alt nume fiind strigat.
- Domnişoară Jensin, poate ne lămuriţi dumneavoastră.
Mă ridic, din colţul meu singuratic de la fereastră. Îmi stricase momentul în care norii se plimbau în jurul soarelui, un peisaj atât de minunat. În fine, trebuia să ţin cont că eram la oră.
- „ Iubire, prietenie şi trădare” de Moster Theides.
- Corect. Poţi lua loc.
M-am aşezat şi am continuat să privesc fereastra . Asta era una dintre diferenţele dintre mine şi Juliette Helie. . . Ducea un gol imens în cap, în locul numit cutie craniană unde creierul se adună, era umplut cu prea multe prostii şi în niciun caz cunoştinţe folositoare. Însă inima ei era plină de atât de multă iubire , ca şi în jurul ei , încât eram prea invidioasă. Mă durea. Am tăcut şi nu vroiam să fiu atentă la această operă , nu îmi plăcea.
- Hei , hei Juli , mergem undeva acum? Tocmai s-au terminat orele! Haide, haide. Am auzit că s-a deschis un nou spot pentru karaoke, şi o să fie super să îţi auzim vocea. Îi luăm şi pe băieţi.
- Da , da ! Desigur că merg. Stai să îmi iau geanta.
- Fără tine nu ar fi acelaşi lucru.
Dominique şi Juliette, două prietene atât de bune iar eu nu îmi aminteam de când se întâmplase asta . .Le vedeam chicotind, zâmbindu-şi una alteia, fiind atât de ... Apropiate. Mă sfâşia pe dinăuntru, de parcă cineva adâncea şi mai rău cuţitul în rană, pentru că în jurul meu... Nu se aduna nimeni . Şi nimeni nu îmi striga numele. . . Nu mi-l mai striga, atât de trist. Dar m-am obişnuit, aceasta este viaţa mea. Raţiunea înainte de toate, obişnuia să zică tatăl meu. Înainte ca şi el să mă părăsească. Unde a fost raţiune în actele sale ? Mă întreb. . . Iubirea învinge totul, obişnuia să îmi zică scumpa mea mamă, dar şi ea m-a părăsit înainte de tatăl meu. Unde a fost dragostea ei atunci? Probabil pentru celălalt bărbat şi în niciun caz pentru singurul copil pe care îl avea şi îl putuse avea vreodată... Iar eu.. Eu obişnuiam să zic, că atâta vreme cât trăieşti îţi poţi face singur calea, cu raţiune şi iubire sau fără...
Mă ridic şi eu leneşă după scaunul meu şi brusc în minte îmi vin aceleaşi imagini din trecut, pe care vroiam să le uit. Nu puteam însă. Îmi iau geanta şi plec din încăpere fără a arunca nicio privire în spate. Ştiam că eram urmărită cu acei ochi albaştrii plin de valuri, atât de intenşi. Fosta mea prietenă, Julie cum o numeam eu, mă urmărea cu privirea. Dar era în zadar, căci eu... Nu mă mai întorceam.
Pe holul mult prea întins al liceului, de la parter, am putut zări prea multe feţe necunoscute însă faţa încă îmi era ridicată . Am trecut pe lângă mulţi băieţi, simţindu-le şi lor uitătură după spatele meu. Le puteam ghici gândurile : „ ar merge odată , de două ori ” şi nu eram dezgustată, căci oricum nu avea să fie . Niciodată pentru persoane aşa de frivole. Făcusem deja o asemenea greşeală... Iar aşa ceva , nu se şterge cu buretele . Deşi mă credeam inteligentă la cei 17 ani ai mei, s-a dovedid să fiu o adolescentă superficială ca tot restul. Dacă mă dezgusta ceva, atunci aceea eram eu. Închid ochii pentru o clipă mai lungă pentru ca atunci când îi deschid să îl zăresc pe el, dar acela nu se uita la mine. Trece pe lângă corpul meu ce captase o aură tremurândă, doar la gândul că ne-am putea cioci unul într-altul.
- Io!
Îmi zicea cu zâmbetul be buze, în trecut. Acum... Acum nu mă mai saluta şi nici nu mă mai privea. Nu ştiu ce aş fi făcut dacă ar fi revenit la vechile obiceiuri, probabil era mai bine aşa. Nici eu nu mă întorc pentru a mă uita după el, căci mă durea faţa lui albă, ochii aceia căprui şi părul castaniu răzleţ. Era atât de frumos încât mă putea vrăji de milioane de ori, dacă eram mama mea. Trecusem de acea fază, şi chiar dincolo de raţiune. Căci dădusem totul la o parte...
Ies victorioasă din curtea liceului pentru a zări că nimeni nu mă aşteaptă la ieşire. Acum câteva luni ar fi fost întotdeauna aici , dacă nu în faţa clasei mele. Dar era imposibil, căci nu se mai putea. Oftez, pentru vremea în care ne mersese bine, iar Julie iar îmi acaparează mintea, cât şi trădarea ei. Îmi amintesc şi acum fiecare clipă, eram cu el, într-u totul. Şi ea ştia asta, căci era confidenta mea. Îi mărturisisem cât de mult îl iubeam dar nu a contat pentru ea. Oare. . . Deja îşi ceruse iertare de milioane de ori, dar pentru mine asta era un rest, nimic complet. Pierre fusese singurul băiat căruia mă dăruisem, şi o regretam ce-i drept – într-o anumită măsură. Iar ea, prietena mea cea mai bună, mi-l furase. Şi ştiţi... Nimeni nu îmi arăta compasiune, pentru că, se pare că tot ea era cea victorioasă . „ Ea nu era de nasul lui. Voi vă potriviţi! Perfect! Cel mai frumos cuplu în viaţă!” le auzeam şuşotind întotdeauna şi ele ştiau că le aud. Dar o ziceau şi mai tare şi cuţitul din rana mea devenea sabie iar rana devenea şi mai adâncă. Şi nu puteam face nimic, doar înghiţeam... Cine ar fi crezut că dacă ai aşa de multă încredere în tine te va trăda. Eu sigur nu. Îi lăsasem singuri când primisem un telefon de la tatăl meu, pe care nu îl mai văzusem de săptămâni. Am fugit să îl întâmpin doar pentru a vedea că îşi făcea bagajul : Am observat ce spunea mama ta, dragostea învinge totul . Nu fii ca mine... Mi-a zis înainte să plece. Iar eu am plâns şi nimeni nu a fost acolo să mă consoleze, căci în timp ce îmi sunam iubitul , la rând cea mai bună prietenă, nu răspundeau. Am stat ghemuită şi am plâns, în holul imensei mele case şi nimeni nu mă putea linişti, deşi menajerele au încercat. Cred. . . Când mi-am dat seama că era noaptea târziu, am adormit pe podeaua rece. Deşi m-am trezit în patul meu pufos, trupul îmi era îngheţat. Pentru ca a doua zi să aflu... că am fost părăsită şi de ceea ce îmi mai rămăsese. Nu pot uita sărutul văzut în acea zi, într-un colţ ascuns al liceului în care veneam când eram deprimată. În locul meu special, stăteau îmbrăţişaţi cu buzele unite. A durut, dar nu am plâns atunci, nu am ţipat. „ Ne despărţim! ” am zis patetic, ca o învinsă deşi tonul îmi era învingător şi sigur pe sine. M-am simţit banal.
Acum, în timp ce mă îndrept spre casa mea imensă în care locuiesc doar eu, aud vocea lui Julliete strigându-mă.
- Monie, Monie. . .
Mă strigă, iar eu mă întorc. Ochii mei erau reci, nu la fel de drăgăstoşi ca altă dată. I-am văzut chipul zâmbind trist. Ochii ei albaştrii mă înfundau, dar i-am dat la o parte, părul ei blond era atât de pur că mă întrebam cum se poate... Aceaşi înălţime şi odată am avut aceleaşi gesturi. Dar se terminase. Şi-a întins mâna delicată spre mine, dar eu m-am ferit. Căci părul meu brunet nu era la fel de pur ca al ei. Nu părea... Pentru că nu ştiu care era mai inocentă.
- Îmi pare rău . Mi-a spus privindu-mi ochii negri. Am oftat întorcându-mă să plec. I-am adresat o ultimă vorbă.
- Åži mie.
Căci cele ce au fost într-o zi cele mai bune prietene, confidente. Cele ce s-au iubit mai mult decât orice, nu mai puteau fi acum împreună. Ea avea totul, eu nu aveam nimic. Şi chiar şi aşa, nu o mai puteam accepta. Căci prietenia noastră , a mea, fusese trădată de dorinţele ei. . . Eu asta, nu puteam ierta.