26-10-2009, 07:21 PM
după lupte interminabile am reuşit să mai scriu un capitol... acţiunea cred că e cam grăbită, scuzaţi :D şi scuzaţi dacă e prea scurt, cu şcoala pe cap nu mai pot face prea multe >.<
Capitolul 4: Moartea…
Am început să plâng în surdină privindu-i chipul netulburat. Nu părea că îl doare că plâng, aşa că mi-am dat jos de pe deget inelul şi l-am aruncat în el. L-a prins cu o uşuritate nemaiîntâlnită, apoi mă privi în ochi, şi pentru o secundă, mi s-a părut că zăresc tristeţe în ochii lui, dar în clipa următoare am fost convinsă că era doar din cauza luminii.
- Izzie, nu te supăra dar şti că nu mai suntem împreună, zise el lundu-şi acelaşi aer ignorant. Acum te duc eu acasă, nu te pot lăsa în starea în care eşti să mergi singură acasă.
Am dat uşor din cap, părăsind salonul urmându-l pe Chris. Ce fusese acea sclipire în ochii lui? Părea trist, dar putea foarte bine ca vederea să-mi joace feste. După ce am ieşit din spital, se întoarse brusc pe mine, se apropie de faţa mea, apoi fără să mă atenţioneze, îşi lipi buzele de ale mele. Îşi strecură uşor limba printre buzele mele, apoi începu să-mi maseze limba cu limba lui. Nu avea nevoie de indicaţii pentru a-şi controla limba in gura mea, o cunoştea deja prea bine. Am răspuns imediat la sărut, fără să mă gândesc. Abia mai târziu aveam să-mi dau seama că am făcut cea mai mare greşeală. Limbile noastre se jucau, şi nici când nu mai avuseseră atâta plăcere. Chris a rupt uşor sărutul şi îmi şopti la ureche, muşcându-mi uşor lobul urechii:
- Te iubesc, scumpo. Dar nu mai pot fi cu tine, îmi pare rău.
Am zâmbit uşor, apoi i-am luat mâna rece şi am mers până la un semafor. Chris a luat-o înainte neauzindu-mi ţipetele să se întoarcă. Impactul a fost produs într-o fracţiune de secundă. O maşina neagră l-a lovit din plin, aruncându-l trei metri mai departe. Am început să ţip şi am fugit spre trupul lui inert. Mi-am pus mâna caldă pe faţa lui rece, apoi i-am sărutat buzele vinete. Nimic… Pe faţă îi era întipărit ultimul surâs. Mi-am lăsat faţa pe pieptul lui, lăsând lacrimile să curgă în neştire. Am auzit glasuri speriate în jurul meu, apoi am adormit.
M-am trezit repede sperând ca totul să fi fost doar un vis. Am privit în jurul meu. Eram în cameră mea, ascunsă de toate pernele şi păturile din jurul meu. M-am liniştit puţin, dar încă nu eram sigură ca nu fusese totul real. Am ieşit din camera mea, aproape fugind şi am dat buzna în camera mamei. Am văzut-o abătută cu faţa în pământ.
- Mamă, Chris Campbell, îi cunoşti părinţii, a murit? am zis eu cu glas tremurat, privind-o în ochi.
Mama nu a răspuns, doar s-a ridicat de pe pat, şi m-a strâns în braţe. Nu era necesar să aştept răspunsul, îl ştiam deja: da, murise. Din cauza durerii, nu mai puteam nici măcar să plâng. Scoteam doar câteva gemete pline de suferinţă, în timp ce îmi îngropasem faţa în umărul mamei.
- De ce, mamă? a fost singurul lucru pe care am reuşit să-l spun cu un glas răguşit şi tremurat.
Drept răspuns mama mă strânse şi mai tare în braţe şoptindu-mi cu un glas liniştit, care încerca să îi stăpânească durerea, că totul va fi bine. Încerca în zadar să mă liniştească, era prea multă suferinţă. Îi simţeam neliniştea, aceiaşi nelinişte pe care a avut-o după ce a murit tata. Şi mama suferea, dar nu ca mine. Nu îl iubise, nu era decât băiatul unor prieteni de familie, dar eu mi-aş fi dat viaţa pentru el. L-aş fi iubit şi dacă m-ar fi omorât. Sentimentele nu pot fi ţinute în frâu niciodată. Acesta era un defect al oamenilor, pe care aş fi fost bucuroasă să nu-l am, dar din păcate nu îmi puteam controla dezavantajele omeneşti. Oare eram singura care suferea în halul acesta? Probabil că nu, nu cred că eram singura căreia îi murise iubirea vieţii. I-am luat uşor mâinile de pe mine mamei, ieşind cu paşi mici din cameră. M-am dus spre dulap şi m-am îmbrăcat cu o rochie scurtă, neagră, cu tivul de dantelă, iar în picioare mi-am pus nişte cizme tot negre. Mi-am pus telefonul şi portofelul într-o geantă de aceiaşi culoare, apoi am ieşit din casă. I-am spus mamei, încet, un “pa†sec , înainte de a trânti uşa cu putere. Am început să merg încet pe stradă, privind trecătorii, atât de lipsiţi de griji. Am suspinat uşor, apoi fără să vreau, m-am uitat la băiatul din faţa mea. Avea părul blond, iar ochii îi erau de un albastru intens. Mi se părea că îl cunoşteam de undeva, dar nu ştiam de unde. Nerealizând că îl priveam insistent, când am trecut pe lângă el, mă prinse de încheietură şi se îmi spuse:
- Îţi aduci aminte de mine, Izzie? Te-ai uitat înapoi, şi am fost obligat să vin. Ţi-am spus să nu te uiţi înapoi, ţi-am spus! Acum sunt nevoit să trăiesc ca un muritor, în loc să fiu doar rodul imaginaţiei tale.
Atunci mi-am dat seama: era el…
Capitolul 4: Moartea…
Am început să plâng în surdină privindu-i chipul netulburat. Nu părea că îl doare că plâng, aşa că mi-am dat jos de pe deget inelul şi l-am aruncat în el. L-a prins cu o uşuritate nemaiîntâlnită, apoi mă privi în ochi, şi pentru o secundă, mi s-a părut că zăresc tristeţe în ochii lui, dar în clipa următoare am fost convinsă că era doar din cauza luminii.
- Izzie, nu te supăra dar şti că nu mai suntem împreună, zise el lundu-şi acelaşi aer ignorant. Acum te duc eu acasă, nu te pot lăsa în starea în care eşti să mergi singură acasă.
Am dat uşor din cap, părăsind salonul urmându-l pe Chris. Ce fusese acea sclipire în ochii lui? Părea trist, dar putea foarte bine ca vederea să-mi joace feste. După ce am ieşit din spital, se întoarse brusc pe mine, se apropie de faţa mea, apoi fără să mă atenţioneze, îşi lipi buzele de ale mele. Îşi strecură uşor limba printre buzele mele, apoi începu să-mi maseze limba cu limba lui. Nu avea nevoie de indicaţii pentru a-şi controla limba in gura mea, o cunoştea deja prea bine. Am răspuns imediat la sărut, fără să mă gândesc. Abia mai târziu aveam să-mi dau seama că am făcut cea mai mare greşeală. Limbile noastre se jucau, şi nici când nu mai avuseseră atâta plăcere. Chris a rupt uşor sărutul şi îmi şopti la ureche, muşcându-mi uşor lobul urechii:
- Te iubesc, scumpo. Dar nu mai pot fi cu tine, îmi pare rău.
Am zâmbit uşor, apoi i-am luat mâna rece şi am mers până la un semafor. Chris a luat-o înainte neauzindu-mi ţipetele să se întoarcă. Impactul a fost produs într-o fracţiune de secundă. O maşina neagră l-a lovit din plin, aruncându-l trei metri mai departe. Am început să ţip şi am fugit spre trupul lui inert. Mi-am pus mâna caldă pe faţa lui rece, apoi i-am sărutat buzele vinete. Nimic… Pe faţă îi era întipărit ultimul surâs. Mi-am lăsat faţa pe pieptul lui, lăsând lacrimile să curgă în neştire. Am auzit glasuri speriate în jurul meu, apoi am adormit.
M-am trezit repede sperând ca totul să fi fost doar un vis. Am privit în jurul meu. Eram în cameră mea, ascunsă de toate pernele şi păturile din jurul meu. M-am liniştit puţin, dar încă nu eram sigură ca nu fusese totul real. Am ieşit din camera mea, aproape fugind şi am dat buzna în camera mamei. Am văzut-o abătută cu faţa în pământ.
- Mamă, Chris Campbell, îi cunoşti părinţii, a murit? am zis eu cu glas tremurat, privind-o în ochi.
Mama nu a răspuns, doar s-a ridicat de pe pat, şi m-a strâns în braţe. Nu era necesar să aştept răspunsul, îl ştiam deja: da, murise. Din cauza durerii, nu mai puteam nici măcar să plâng. Scoteam doar câteva gemete pline de suferinţă, în timp ce îmi îngropasem faţa în umărul mamei.
- De ce, mamă? a fost singurul lucru pe care am reuşit să-l spun cu un glas răguşit şi tremurat.
Drept răspuns mama mă strânse şi mai tare în braţe şoptindu-mi cu un glas liniştit, care încerca să îi stăpânească durerea, că totul va fi bine. Încerca în zadar să mă liniştească, era prea multă suferinţă. Îi simţeam neliniştea, aceiaşi nelinişte pe care a avut-o după ce a murit tata. Şi mama suferea, dar nu ca mine. Nu îl iubise, nu era decât băiatul unor prieteni de familie, dar eu mi-aş fi dat viaţa pentru el. L-aş fi iubit şi dacă m-ar fi omorât. Sentimentele nu pot fi ţinute în frâu niciodată. Acesta era un defect al oamenilor, pe care aş fi fost bucuroasă să nu-l am, dar din păcate nu îmi puteam controla dezavantajele omeneşti. Oare eram singura care suferea în halul acesta? Probabil că nu, nu cred că eram singura căreia îi murise iubirea vieţii. I-am luat uşor mâinile de pe mine mamei, ieşind cu paşi mici din cameră. M-am dus spre dulap şi m-am îmbrăcat cu o rochie scurtă, neagră, cu tivul de dantelă, iar în picioare mi-am pus nişte cizme tot negre. Mi-am pus telefonul şi portofelul într-o geantă de aceiaşi culoare, apoi am ieşit din casă. I-am spus mamei, încet, un “pa†sec , înainte de a trânti uşa cu putere. Am început să merg încet pe stradă, privind trecătorii, atât de lipsiţi de griji. Am suspinat uşor, apoi fără să vreau, m-am uitat la băiatul din faţa mea. Avea părul blond, iar ochii îi erau de un albastru intens. Mi se părea că îl cunoşteam de undeva, dar nu ştiam de unde. Nerealizând că îl priveam insistent, când am trecut pe lângă el, mă prinse de încheietură şi se îmi spuse:
- Îţi aduci aminte de mine, Izzie? Te-ai uitat înapoi, şi am fost obligat să vin. Ţi-am spus să nu te uiţi înapoi, ţi-am spus! Acum sunt nevoit să trăiesc ca un muritor, în loc să fiu doar rodul imaginaţiei tale.
Atunci mi-am dat seama: era el…
Intunecand intunericul,
iata
portile luminii.
iata
portile luminii.