11-10-2009, 11:36 AM
Yumina >:D<merci de coment. Mă bucur că îţi place ficul nostru, şi am venit şi cu capitolul 26. Sper să îţi placă şi acesta. <3
Lectură plăcută !
Capitolul 26
- Domnule Asazuki , semnaţi aici.
- Domnule Asazuki aveţi un apel.
- Domnule Asazuki...
Întreaga zi de la birou a fost încărcată. Am reuşit totuşi să mă refugiez în biroul meu când telefonul a început să sune iar. Am răspuns. Contractul pe care tocmai urma să îl finalizez căzuse. A trebuit să reduc din finanţe, să investesc în alte categorii, şi în fine să pierd o sumă nu prea importantă de bani. Am înjurat şi am cerut să nu fiu deranjat. Mobilul a început să sune. Numărul mult prea cunoscut a fost afişat pe ecranul telefonului. Am răspuns.
- Ce vrei?
- Takumi! Ce faci? A râs iar eu am înjurat uşor.
- Lasă-mă. Am treabă. Am închis. Vanessa îşi găsea cele mai proaste momente pentru a suna. M-am aruncat pe scaun pentru a mă relaxa. Ceva imposibil. Am fost iar deranjat pentru a semna un contract. După ce am dat angajatul afară din birou am cerut , strict, asistentei mele să nu mă deranjeze nimeni.
Am început să privesc unul din stilourile aflate pe birou. Încercam să mă calmez. Am început să aud iar zgomot pe hol. Nervii meu apărură iar. Telefonul mobil a început să sune. Iar am înjurat. Am răspuns. Era Eric.
Între timp uşa biroului meu s-a deschis. Nu am putut fii extrem de atent la ce îmi mai spunea Eric.
- Mai uşor tigrule. Mi-a spus persoana ce a intrat, în momentul în care şi în telefon s-a auzit ceva.
- Takumi! Angelique e în Boston !
Am închis, aruncând telefonul pe undeva. Am privit-o. Era ea. Inima mea începuse să o ia razna şi mă întrebam dacă este de la nervi. Mi-am calmat, oarecum, sentimental de a sări să o îmbrăţişez. Asta a durat doar o secundă. I-am văzut zâmbetul ameţitor, acela pe care mi-l ofera întotdeauna. Nu ştiam dacă e fals dar îl adoram. Am încercat să zâmbesc dar nu ştiu ce expresie a conturat faţa mea. Eram uimit, nu , nu uimit. Extrem. Nu ştiam ce să cred. Ce căuta aici? De ce Boston? De ce la mine? Nu am mai gândit. Corpul meu s-a mişcat involuntar. Respiraţia mea de abia îşi putea face loc pentru existenţă. M-am aflat lângă ea atât de repede încât m-am întrebat când s-a întâmplat. I-am atins faţa perfect albă şi perfect rece. Cât de dor îmi fusese de această piele, de această persoană. Ce dor îmi era de ea, da! O iubeam , şi încă cum. Poate chiar mai mult decât în trecut. Acum că o vedeam , aş fi putut arunca totul la gunoi, chiar şi viaţa mea pentru o atingere de-a ei. Doar pentru mine. Mi-am apropiat chipul de al ei şi mi-am strecurat degetele prin părul ei. Feţele noastre se aflau la o distanţă milimetrică iar eu eram prea fericit să mai gândesc. Părul ei era la fel de moale ca întotdeauna. Buzele ei erau la fel de perfecte ca şi în trecut. Iar ale mele.. Ei bine, acestea tânjeau să le atingă. Am sărutat-o.
Mi-am introdus limba printre buzele sale, ţinându-i faţa în mâini. Am apropiat-o. Mi-era teamă să deschid ochii, nu ştiam ce expresie au ai ei. Am strâns-o la pieptul meu după ce sărutul s-a sfârşit, protejând-o. De ce o protejam? Nu ştiu. Simţeam să o fac. O atingeam. Poate încă nu era a mea, sau poate că nu avea să fie niciodată. Dar acum, fie şi pentru o singură secundă, o simţeam. Era lângă mine. O atingeam. Nu o făcea asta oare a mea, fie şi pentru puţin?
- Cât de dor mi-a fost de tine. Cât de dor. Nu îmi vine să cred. Te-ai schimbat şi totuşi ai rămas aceaşi. Eşti chiar mai frumoasă decât în trecut.
Am luat-o în braţe, ridicând-o şi am purtat-o aşa până pe birou, aşezând-o pe masă. Acolo am mai sărutat-o odată.
- Takumi... Eu ...
Mi-am trecut un deget peste buzele sale. Iar am sărutat-o. I-am atins iar pielea, pentru a-i simţi răceala. Îmi fusese atât de dor de ea. M-am oprit într-un moment de raţiune. Ce făceam ? Poate că ea nu îşi dorea să fie sărutată de mine, mângâiată ... Poate avea pe altcineva. Dar nu îmi păsa. Dacă avea, atunci acela urma să moară; ucis de mine. Dacă cineva îmi stătea în cale, mai bine nu o făcea. Singura care mă putea respinge era ea. Dacă nu o făcea, atunci luam cale liberă. Era o decizie pe care o luasem cu mult timp în urmă. Aşa că nimic nu avea să mă facă să îmi schimb părerea . Nici acum nici altă dată.
M-am desprins de ea şi am privit-o iar. La dracu, era prea frumoasă.
- Angelique... Mi-a fost dor de tine. Nu ştiu ce simţi tu acum pentru mine, am zis că nu o să te aştept. Nu am făcut-o. Nu am ştiut că vei reveni. Dar te iubesc. Nu la fel cum o făceam în trecut, adevărat. Chiar mai pătimaş ca atunci. Mai mult. Nu îmi cere să îţi explic pentru că nu ştiu cum.
I-am prins mâinile şi am privit-o. Nu aveam nevoie de cuvintele ei, doar de acea privire blândă şi zâmbetul pe care îl adoram atât de mult. Mi le-a oferit. Am atins-o . Nu mă puteam sătura de răceala trupului ei. Am ridicat-o de pe masă, şi am luat-o de mână.
- Unde mergem? M-a întrebat uşor alarmată, pe un ton oarecum surprins. I-am zâmbit.
- Să ne plimbăm.
Am ieşit ţinând-o de mână şi l-am putut zări pe hol pe Jack. Se uita la noi, nu ştiam ce era în privirea lui. Era confuz, supărat. Poate, nu îmi păsa. Am urcat în maşina mea, punându-mă la volan . Nu am dat drumul mâinii sale. Pe timpul drumului nu am spus nimic, dar nici ea nu a scos vreo vorbă. De fiecare dată când îmi permiteam să nu fiu atent la drum îmi întorceam ochii spre ea. Inima mea încă stătea să explodeze. Nu o puteam face să îşi micşoreze acceleraţia. În cele din urmă, avea şi ea voie să fie fericită.
Am oprit autovehicolul într-un parc. Acelaşi în care îi cerusem să fie iubita mea. Acceptase. Mă făcuse fericit. Fusese o farsă. Nu mai conta.
- Takumi...
Încerca să îmi spună ceva, dar am rugat-o să nu o facă. În cele din urmă, nu cuvintele erau cele mai importante. Bine, pentru a fi sincer îmi era teamă că urma să îmi spună să o las în pace. Nu sunt aşa de sigur că aş putea suporta aşa ceva. Dar nici nu ştiu dacă aş putea să o las în pace. Nu ştiu.
- Mai ţii mine? Aici a început totul. I-am zâmbit.
Am luat-o iar în braţe şi am început să o învârt. Vremea era prea frumoasă, se potrivea cu starea mea de spirit. Am strâns-o iar la piept şi am aşezat-o într-un leagăn. Eu m-am pus în cel de lângă ea.
- A trecut ceva vreme de când nu ne-am mai văzut. Am auzit de tatăl tău. Îmi pare rău.
Mi-a zis pe tonul acela care putea ucide pe oricine. A trebuit să respir adânc ca să pot vorbi.
- Mda. A fost trist, mama a trecut mai greu peste. Dar e OK. Viaţa nu e la fel fără tine, dar să zicem că am supravieţuit. Trebuia să o fac. Dar lasă asta. Tu ce ai făcut ?
Mi-a zâmbit blând.
- Niciodată nu e vorba de tine. Nu-i aşa? Mereu pui vieţile celorlalţi înainte. De ce?
Am încercat să mă gândesc la asta, dar nu am găsit un răspuns. Am oftat în sinea mea şi m-am ridicat. M-am apropiat de ea şi m-am lăsat în jos, pentru a putea pune capul în poala ei. Mi-am ridicat privirea şi i-am răspuns.
- Nu fac asta întotdeauna. Iar tu, nu mi-ai răspuns la întrebare. Oricum, ţi-am zis că te iubesc? Brusc, m-am ridicat şi am sărutat-o. Iar şi iar. Îmi fusese dor de ea.
- Eu... S-au întâmplat multe.
Am râs uşor. Gândurile mele se îndreptau pe tot felul de direcţii. M-am enervat pentru o secundă şi am decis că o astfel de discuţie poate să mai aştepte, măcar puţin.
- Ştii, dacă urmează să îmi spui că ţi-ai găsit iubirea vieţii şi că te-ai întors să îţi ceri scuze, sau pentru că aici urmează să lucreze el, sau orice de genul acesta. Nu o face. Nu vreau să ştiu, şi dacă o faci să nu te aştepţi să mă port frumos. Nu vreau totuşi să comit o crimă, dar nu aş suporta să ştiu că iubeşti pe altcineva. E bine să ştiu că nu mă iubeşti cum o fac eu. Dar nu pot îngădui să iubeşti pe altcineva. Acel el nu poate exista în aceaşi lume ca şi mine.
Am îmbrăţişat-o. Aş fi vrut să stau aşa pentru totdeauna. La dracu! La dracu ! La dracu! Te-ai întors să mă înnebuneşti?
Lectură plăcută !
Capitolul 26
- Domnule Asazuki , semnaţi aici.
- Domnule Asazuki aveţi un apel.
- Domnule Asazuki...
Întreaga zi de la birou a fost încărcată. Am reuşit totuşi să mă refugiez în biroul meu când telefonul a început să sune iar. Am răspuns. Contractul pe care tocmai urma să îl finalizez căzuse. A trebuit să reduc din finanţe, să investesc în alte categorii, şi în fine să pierd o sumă nu prea importantă de bani. Am înjurat şi am cerut să nu fiu deranjat. Mobilul a început să sune. Numărul mult prea cunoscut a fost afişat pe ecranul telefonului. Am răspuns.
- Ce vrei?
- Takumi! Ce faci? A râs iar eu am înjurat uşor.
- Lasă-mă. Am treabă. Am închis. Vanessa îşi găsea cele mai proaste momente pentru a suna. M-am aruncat pe scaun pentru a mă relaxa. Ceva imposibil. Am fost iar deranjat pentru a semna un contract. După ce am dat angajatul afară din birou am cerut , strict, asistentei mele să nu mă deranjeze nimeni.
Am început să privesc unul din stilourile aflate pe birou. Încercam să mă calmez. Am început să aud iar zgomot pe hol. Nervii meu apărură iar. Telefonul mobil a început să sune. Iar am înjurat. Am răspuns. Era Eric.
Între timp uşa biroului meu s-a deschis. Nu am putut fii extrem de atent la ce îmi mai spunea Eric.
- Mai uşor tigrule. Mi-a spus persoana ce a intrat, în momentul în care şi în telefon s-a auzit ceva.
- Takumi! Angelique e în Boston !
Am închis, aruncând telefonul pe undeva. Am privit-o. Era ea. Inima mea începuse să o ia razna şi mă întrebam dacă este de la nervi. Mi-am calmat, oarecum, sentimental de a sări să o îmbrăţişez. Asta a durat doar o secundă. I-am văzut zâmbetul ameţitor, acela pe care mi-l ofera întotdeauna. Nu ştiam dacă e fals dar îl adoram. Am încercat să zâmbesc dar nu ştiu ce expresie a conturat faţa mea. Eram uimit, nu , nu uimit. Extrem. Nu ştiam ce să cred. Ce căuta aici? De ce Boston? De ce la mine? Nu am mai gândit. Corpul meu s-a mişcat involuntar. Respiraţia mea de abia îşi putea face loc pentru existenţă. M-am aflat lângă ea atât de repede încât m-am întrebat când s-a întâmplat. I-am atins faţa perfect albă şi perfect rece. Cât de dor îmi fusese de această piele, de această persoană. Ce dor îmi era de ea, da! O iubeam , şi încă cum. Poate chiar mai mult decât în trecut. Acum că o vedeam , aş fi putut arunca totul la gunoi, chiar şi viaţa mea pentru o atingere de-a ei. Doar pentru mine. Mi-am apropiat chipul de al ei şi mi-am strecurat degetele prin părul ei. Feţele noastre se aflau la o distanţă milimetrică iar eu eram prea fericit să mai gândesc. Părul ei era la fel de moale ca întotdeauna. Buzele ei erau la fel de perfecte ca şi în trecut. Iar ale mele.. Ei bine, acestea tânjeau să le atingă. Am sărutat-o.
Mi-am introdus limba printre buzele sale, ţinându-i faţa în mâini. Am apropiat-o. Mi-era teamă să deschid ochii, nu ştiam ce expresie au ai ei. Am strâns-o la pieptul meu după ce sărutul s-a sfârşit, protejând-o. De ce o protejam? Nu ştiu. Simţeam să o fac. O atingeam. Poate încă nu era a mea, sau poate că nu avea să fie niciodată. Dar acum, fie şi pentru o singură secundă, o simţeam. Era lângă mine. O atingeam. Nu o făcea asta oare a mea, fie şi pentru puţin?
- Cât de dor mi-a fost de tine. Cât de dor. Nu îmi vine să cred. Te-ai schimbat şi totuşi ai rămas aceaşi. Eşti chiar mai frumoasă decât în trecut.
Am luat-o în braţe, ridicând-o şi am purtat-o aşa până pe birou, aşezând-o pe masă. Acolo am mai sărutat-o odată.
- Takumi... Eu ...
Mi-am trecut un deget peste buzele sale. Iar am sărutat-o. I-am atins iar pielea, pentru a-i simţi răceala. Îmi fusese atât de dor de ea. M-am oprit într-un moment de raţiune. Ce făceam ? Poate că ea nu îşi dorea să fie sărutată de mine, mângâiată ... Poate avea pe altcineva. Dar nu îmi păsa. Dacă avea, atunci acela urma să moară; ucis de mine. Dacă cineva îmi stătea în cale, mai bine nu o făcea. Singura care mă putea respinge era ea. Dacă nu o făcea, atunci luam cale liberă. Era o decizie pe care o luasem cu mult timp în urmă. Aşa că nimic nu avea să mă facă să îmi schimb părerea . Nici acum nici altă dată.
M-am desprins de ea şi am privit-o iar. La dracu, era prea frumoasă.
- Angelique... Mi-a fost dor de tine. Nu ştiu ce simţi tu acum pentru mine, am zis că nu o să te aştept. Nu am făcut-o. Nu am ştiut că vei reveni. Dar te iubesc. Nu la fel cum o făceam în trecut, adevărat. Chiar mai pătimaş ca atunci. Mai mult. Nu îmi cere să îţi explic pentru că nu ştiu cum.
I-am prins mâinile şi am privit-o. Nu aveam nevoie de cuvintele ei, doar de acea privire blândă şi zâmbetul pe care îl adoram atât de mult. Mi le-a oferit. Am atins-o . Nu mă puteam sătura de răceala trupului ei. Am ridicat-o de pe masă, şi am luat-o de mână.
- Unde mergem? M-a întrebat uşor alarmată, pe un ton oarecum surprins. I-am zâmbit.
- Să ne plimbăm.
Am ieşit ţinând-o de mână şi l-am putut zări pe hol pe Jack. Se uita la noi, nu ştiam ce era în privirea lui. Era confuz, supărat. Poate, nu îmi păsa. Am urcat în maşina mea, punându-mă la volan . Nu am dat drumul mâinii sale. Pe timpul drumului nu am spus nimic, dar nici ea nu a scos vreo vorbă. De fiecare dată când îmi permiteam să nu fiu atent la drum îmi întorceam ochii spre ea. Inima mea încă stătea să explodeze. Nu o puteam face să îşi micşoreze acceleraţia. În cele din urmă, avea şi ea voie să fie fericită.
Am oprit autovehicolul într-un parc. Acelaşi în care îi cerusem să fie iubita mea. Acceptase. Mă făcuse fericit. Fusese o farsă. Nu mai conta.
- Takumi...
Încerca să îmi spună ceva, dar am rugat-o să nu o facă. În cele din urmă, nu cuvintele erau cele mai importante. Bine, pentru a fi sincer îmi era teamă că urma să îmi spună să o las în pace. Nu sunt aşa de sigur că aş putea suporta aşa ceva. Dar nici nu ştiu dacă aş putea să o las în pace. Nu ştiu.
- Mai ţii mine? Aici a început totul. I-am zâmbit.
Am luat-o iar în braţe şi am început să o învârt. Vremea era prea frumoasă, se potrivea cu starea mea de spirit. Am strâns-o iar la piept şi am aşezat-o într-un leagăn. Eu m-am pus în cel de lângă ea.
- A trecut ceva vreme de când nu ne-am mai văzut. Am auzit de tatăl tău. Îmi pare rău.
Mi-a zis pe tonul acela care putea ucide pe oricine. A trebuit să respir adânc ca să pot vorbi.
- Mda. A fost trist, mama a trecut mai greu peste. Dar e OK. Viaţa nu e la fel fără tine, dar să zicem că am supravieţuit. Trebuia să o fac. Dar lasă asta. Tu ce ai făcut ?
Mi-a zâmbit blând.
- Niciodată nu e vorba de tine. Nu-i aşa? Mereu pui vieţile celorlalţi înainte. De ce?
Am încercat să mă gândesc la asta, dar nu am găsit un răspuns. Am oftat în sinea mea şi m-am ridicat. M-am apropiat de ea şi m-am lăsat în jos, pentru a putea pune capul în poala ei. Mi-am ridicat privirea şi i-am răspuns.
- Nu fac asta întotdeauna. Iar tu, nu mi-ai răspuns la întrebare. Oricum, ţi-am zis că te iubesc? Brusc, m-am ridicat şi am sărutat-o. Iar şi iar. Îmi fusese dor de ea.
- Eu... S-au întâmplat multe.
Am râs uşor. Gândurile mele se îndreptau pe tot felul de direcţii. M-am enervat pentru o secundă şi am decis că o astfel de discuţie poate să mai aştepte, măcar puţin.
- Ştii, dacă urmează să îmi spui că ţi-ai găsit iubirea vieţii şi că te-ai întors să îţi ceri scuze, sau pentru că aici urmează să lucreze el, sau orice de genul acesta. Nu o face. Nu vreau să ştiu, şi dacă o faci să nu te aştepţi să mă port frumos. Nu vreau totuşi să comit o crimă, dar nu aş suporta să ştiu că iubeşti pe altcineva. E bine să ştiu că nu mă iubeşti cum o fac eu. Dar nu pot îngădui să iubeşti pe altcineva. Acel el nu poate exista în aceaşi lume ca şi mine.
Am îmbrăţişat-o. Aş fi vrut să stau aşa pentru totdeauna. La dracu! La dracu ! La dracu! Te-ai întors să mă înnebuneşti?