06-10-2009, 05:48 PM
cu cine seamănă Chris, adela? O_O că eu habar n-am :)) în capitolul ăsta am povestit faza cu coma, exact cum mi s-a întâmplat mie vara care a trecut când am fost în comă...
Capitolul 3: Miracolul
M-am trezit stând pe un pat alb, în mijlocul unei camere, plină de lumină. M-am ridicat uşor strigând-o pe mama, apoi pe Kelly şi într-un final pe Chris. O persoană a cărei prezenţă mă orbea, se apropie de mine, rugându-mă să iau loc. M-am aşezat din nou pe pat, cu picioarele încrucişate.
- Cine eşti? am întrebat eu, ferindu-mi privirea de acea persoană.
- În momentul acesta, cine sunt eu este ultimul lucru important, zise persoana, cu o voce de bărbat care mă fermeca.
- Unde sunt?
- În închipuirea ta. Ai intrat în comă, după ce ai avut o criză. Acum eşti aici, pentru a-ţi decide soarta: mori sau rămâi în viaţă. Poţi ieşi din comă numai dacă vrei tu, însă dacă alegi moartea… ei bine, îţi dai şi tu seama ce se va întâmpla. Acum, de ce ai vrea să trăieşti şi de ce ai vrea să mori?
Îl priveam în ochi, în sfârşit pe interlocutorul meu. Ochii lui erau albaştrii şi străluceau mai mult decât soarele. Într-un final, dându-mi seama că aştepta un răspuns, mi-am dres glasul şi am spus:
- Păi… vreau să trăiesc pentru mama, pentru Kelly şi pentru restul persoanelor la care ţin, şi vreau să mor pentru că mă simt distrusă de Chris.
- Atunci, vrei să trăieşti sau să mori? a întrebat el.
Am tăcut, vrând să spun că vreau să trăiesc, dar nu puteam. Bărbatul însă şi-a dat seama ce vreau şi a spus zâmbind:
- Atunci fugi, fugi de lumină şi nu te uita în spate, nu arunca nicio privire înapoi.
Nu am aşteptat să mi se spună de două ori, şi am fugit, până am fost înghiţită de întuneric.
O groază de voci îmi invadau mintea şi am început să tuşesc puternic.
- Uitaţi! Se trezeşte, se auzi un ţipăt ascuţit în urechea mea.
- Îndepărtaţi-vă rapid de pat! se auziră mai multe voci.
Peste câteva ore care părură câteva minute, am deschis ochii. Am privit în jurul meu şi am observat-o pe mama, iar lângă ea stătea Kelly. Amândouă aveau ochii roşii de plâns, dar când au văzut că mă trezesc, au zâmbit mirate şi m-au strâns în braţe. Am început să plâng. Suferiseră din cauza mea şi asta nu mi-o puteam ierta niciodată. Mama se dădu la o parte lăsându-mă să respir, în timp ce Kelly mă pupa pe frunte. Mă simţeam uşoară ca un fulg, parcă renăscusem, ca un phoenix, care renaşte din propria lui cenuşă. În salonul de spital intră un doctor cu un carnet în mână.
- Domnişoară, se pare că sunteţi bine. Răspundeţi bine la tratament, ceea ce este spectaculos, după ce aţi fost trei zile în comă. Deci, dacă vreţi, puteţi pleca astăzi acasă, dar dacă ceva merge prost, veniţi de urgenţă înapoi. O zi bună!
Le-am spus mamei şi lui Kelly să plece, căci voi veni singură acasă. Mama încercă să zică ceva, dar i-am pus un deget la buze şi înţelese că vreau să fiu singură. Voiam să mă gândesc la discuţia cu acea persoană din închipuirea mea, dar n-am mai avut timp, căci pe uşă intră Chris. Se uita la mine fără să ştie ce să spună, doar privindu-mi faţa albă. L-am lăsat cu ochii în soare, ducându-mă după parapet şi îmbrăcându-mă în hainele aduse de mama, nişte blugi negri şi un tricou roz. M-am întors la Chris şi m-am aşezat pe pat, uitându-mă fix la el cu o privire întrebătoare.
- Izzie… dă-mi înapoi inelul, zise el privind în jos.
*Flashback*
Era o zi plăcută de vară, una dintre acele zile în care nimic rău nu se putea întâmpla. O fată roşcată stătea pe o bancă din parc uitându-se atentă, sau cel puţin aşa părea, la jocul vântului. Un băiat alergă spre ea cu un zâmbet larg pe faţă. Când îl văzu, ochii îi radiau de fericire.
- Izzie… am ceva pentru tine, zise el sărutând-o pe fată pe frunte, scoţând la iveală un inel superb, din argint.
*End of flashback*
Capitolul 3: Miracolul
M-am trezit stând pe un pat alb, în mijlocul unei camere, plină de lumină. M-am ridicat uşor strigând-o pe mama, apoi pe Kelly şi într-un final pe Chris. O persoană a cărei prezenţă mă orbea, se apropie de mine, rugându-mă să iau loc. M-am aşezat din nou pe pat, cu picioarele încrucişate.
- Cine eşti? am întrebat eu, ferindu-mi privirea de acea persoană.
- În momentul acesta, cine sunt eu este ultimul lucru important, zise persoana, cu o voce de bărbat care mă fermeca.
- Unde sunt?
- În închipuirea ta. Ai intrat în comă, după ce ai avut o criză. Acum eşti aici, pentru a-ţi decide soarta: mori sau rămâi în viaţă. Poţi ieşi din comă numai dacă vrei tu, însă dacă alegi moartea… ei bine, îţi dai şi tu seama ce se va întâmpla. Acum, de ce ai vrea să trăieşti şi de ce ai vrea să mori?
Îl priveam în ochi, în sfârşit pe interlocutorul meu. Ochii lui erau albaştrii şi străluceau mai mult decât soarele. Într-un final, dându-mi seama că aştepta un răspuns, mi-am dres glasul şi am spus:
- Păi… vreau să trăiesc pentru mama, pentru Kelly şi pentru restul persoanelor la care ţin, şi vreau să mor pentru că mă simt distrusă de Chris.
- Atunci, vrei să trăieşti sau să mori? a întrebat el.
Am tăcut, vrând să spun că vreau să trăiesc, dar nu puteam. Bărbatul însă şi-a dat seama ce vreau şi a spus zâmbind:
- Atunci fugi, fugi de lumină şi nu te uita în spate, nu arunca nicio privire înapoi.
Nu am aşteptat să mi se spună de două ori, şi am fugit, până am fost înghiţită de întuneric.
O groază de voci îmi invadau mintea şi am început să tuşesc puternic.
- Uitaţi! Se trezeşte, se auzi un ţipăt ascuţit în urechea mea.
- Îndepărtaţi-vă rapid de pat! se auziră mai multe voci.
Peste câteva ore care părură câteva minute, am deschis ochii. Am privit în jurul meu şi am observat-o pe mama, iar lângă ea stătea Kelly. Amândouă aveau ochii roşii de plâns, dar când au văzut că mă trezesc, au zâmbit mirate şi m-au strâns în braţe. Am început să plâng. Suferiseră din cauza mea şi asta nu mi-o puteam ierta niciodată. Mama se dădu la o parte lăsându-mă să respir, în timp ce Kelly mă pupa pe frunte. Mă simţeam uşoară ca un fulg, parcă renăscusem, ca un phoenix, care renaşte din propria lui cenuşă. În salonul de spital intră un doctor cu un carnet în mână.
- Domnişoară, se pare că sunteţi bine. Răspundeţi bine la tratament, ceea ce este spectaculos, după ce aţi fost trei zile în comă. Deci, dacă vreţi, puteţi pleca astăzi acasă, dar dacă ceva merge prost, veniţi de urgenţă înapoi. O zi bună!
Le-am spus mamei şi lui Kelly să plece, căci voi veni singură acasă. Mama încercă să zică ceva, dar i-am pus un deget la buze şi înţelese că vreau să fiu singură. Voiam să mă gândesc la discuţia cu acea persoană din închipuirea mea, dar n-am mai avut timp, căci pe uşă intră Chris. Se uita la mine fără să ştie ce să spună, doar privindu-mi faţa albă. L-am lăsat cu ochii în soare, ducându-mă după parapet şi îmbrăcându-mă în hainele aduse de mama, nişte blugi negri şi un tricou roz. M-am întors la Chris şi m-am aşezat pe pat, uitându-mă fix la el cu o privire întrebătoare.
- Izzie… dă-mi înapoi inelul, zise el privind în jos.
*Flashback*
Era o zi plăcută de vară, una dintre acele zile în care nimic rău nu se putea întâmpla. O fată roşcată stătea pe o bancă din parc uitându-se atentă, sau cel puţin aşa părea, la jocul vântului. Un băiat alergă spre ea cu un zâmbet larg pe faţă. Când îl văzu, ochii îi radiau de fericire.
- Izzie… am ceva pentru tine, zise el sărutând-o pe fată pe frunte, scoţând la iveală un inel superb, din argint.
*End of flashback*
Intunecand intunericul,
iata
portile luminii.
iata
portile luminii.